Eminescu în fața Justiției (2)

Eminescu în fața Justiției (2)

0 145

Dosarul ,,Afacerei Eminescu,, este o dovadă că anchetarea nedreaptă la intervențiile politicienilor nu a reprezentat doar o dimensiune a societății românești recente, ci și a vremurilor trecute. Mihai Eminescu a făcut față cu bărbăție turnătoriilor informatorilor și abuzurilor primprocurorului Tribunalului Iași, ba chiar a fost achitat, dar i-a zdruncinat serios poziția socială, cufundându-l pe marele poet într-o sărăcie groaznică, ce-i va fi fatală și-l va conduce înspre nebunie. În articolul precedent au fost prezentate premisele acestei afaceri juridice, eroarea poetului și ura detractorilor, care au facilitat și pregătit scena inculpării sale pentru presupusa sustragere de bunuri din patrimoniul Bibliotecii Centrale din Iași, al cărei director era.

Un personaj dubios și malefic
Publicistul Octav Minar a fost cel care a dezvăluit culisele grozăviei ce i se înscenase lui Eminescu, al cărei inițiator a fost un anumit Andrei Vizanti, profesor universitar și deputat. Ca președinte al Comitetului Teatral Iași acesta a delapidat fondul de rezervă al pensionarilor și a fugit în America ulterior înscenării puse la cale împotriva poetului, informează publicistul într-o notă de subsol.
Acuzațiile nedrepte în fața cărora a trebuit să se apere inculpatul Eminescu au făcut parte dintr-un conflict mai extins dintre junimiști și unii liberali, Vizanti fiind caracterizat de însuși poetul nostru național ca fiind ,,o canalie liberală,,. Respectivul delaționist făcea parte dintr-un grup de liberali, printre care G.Misail, Nicolae Fleva, Gh. Chițu, D. Petrino și alții, după cum dezvăluie Minar, grup care-l persecutase pe Eminescu timp de patru ani din considerente politice între 1874 și 1877, la instigarea aceluiași Vizanti.
Publicistul amintește într-o notă de subsol că „înscenările politice pe care le-a îndurat Eminescu ca director al Bibliotecei Centrale în 1874-1875; ca revizor școlar al județelor Iași și Vaslui (1876); apoi darea în judecată a guvernului conservator pentru deturnarea de bani publici, din cauza împrumutului făcut lui Eminescu și Slavici ca studenți la Universitatea din Viena și Berlin de ministrul Maiorescu (1877)”.
Desigur nu există indicii că întreg partidul liberal ar fi avut atitudinea grupului antijunimist menționat mai sus, mai degrabă era vorba de reglările de conturi dintre membrii grupului și junimiști, cărora marele poet le-a căzut victimă.

Mândria ca scut în fața nedreptății
Loviturile concertate ale grupului liberal menționat îl vor afecta material și sufletește iremediabil pe poet.
Rămas fără o poziție materială asigurată și purtând lovitura morală ca o rană care nu se mai poate vindeca, voiu fi nevoit să reiau toiagul pribegiei, neavândniciun scop, nici un ideal. Crede-mă stimată Doamnă, că de azi sunt un om pierdut pentru societate! O singură fericire ar renaște în sufletul meu, dacă aș putea să ascund nedreptatea.
Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraților mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea. I-am disprețuit, și acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s-a coborât în mocirla vremurilor de azi” se dezvăluie poetul, în lumina strălucitoare a imperativului moral categoric al marelui Kant, Veronicii Micle, într-o scrisoare aflată la acea vreme în colecția de manuscrise personale a publicistului Octav Minar.

Resemnarea geniului în fața inevitabilului
Resemnarea și abandonarea oricărei speranțe de realipire la lumea contemporanilor va surveni la Eminescu, mulți dintre aceștia măcinați de ura și de răutatea omenească, constante universale ale comportamentului social administrat geniilor.
Toți și-ar dori să devină genii, nimeni nu și-ar dori însă să trăiască viața acestora. De fapt aceștia, asemeni lui Eminescu, nici nu fac parte din această lume. Sunt de dincolo de universul vizibil, doar pasageri printre noi, ecouri ale idealismului pur care nu poate subzista în Cloaca Maxima a metehnelor omenești.
În prologul Afacerei Eminescu, expus în articolul precedent am decriptat prin intermediul uluitoarei analize și introspecții a publicistului Octav Minar circumstanțele numirii lui Mihai Eminescu în funcția de director al Bibliotecii Centrale din Iași, moment care ar fi trebuit să fie fast pentru poet, dar care s-a dovedit catastrofal pentru acesta, după cum va aprecia chiar el mai târziu.
Faptele minuțios descrise de Minar confirmă inexistența unei susțineri la acea dată din partea lui Titu Maiorescu pentru ocuparea funcției respective de director al Bibliotecii Centrale de către Eminescu. Fusese numai intervenția lui Vasile Pogor, după cum am mai arătat.

Studiile neterminate
Minar certifică în publicația sa că Maiorescu nici nu aflase de venirea poetului la Iași și știa că acesta era încă la Charlottenburg, de unde-l informase pe mentorul său că urmează să-și dea doctoratul la Iena, orașul marelui Hegel, fiind și ajutat în acest scop cu 100 de galbeni din fondurile ministerului de culte și instrucțiune publică.
Minar ne mai informează că poetul a renunțat după primirea banilor, ,,o comoară bănească,, după cum denumește suma generoasă, la doctorat, în ciuda recomandării lui Maiorescu de a și-l da mai repede, aspect pentru care va fi criticat de acesta. Ar fi putut fi numit suplinitor la catedra de filosofie a Universității din Iași, la propunerea aceluiași Maiorescu, și ar fi avut un salariu bun.
În schimb poetul a plecat să hoinărească pe malurile Rinului, vizitând Weimarul pentru o perioadă neprecizată de timp, iar înspre Iași pleacă la începutul lunii august 1874. Ajuns în capitala Moldovei, fără știința lui Maiorescu, va fi găzduit de Vasile Pogor, cel care l-a recomandat pentru funcția directorială, cum am mai arătat.

Vacanța pe Rin, de neuitat pentru poet
 Episodul peregrinărilor pe malul Rinului nu va fi uitat de Eminescu nici în timpul cumplitei boli psihice care l-a afectat pe marele poet în ultimii ani de viață. De la ospiciul Mănăstirii Neamțului îi va scrie ulterior în 1887, 15 ianuarie, lui Pogor, într-un rar moment de luciditate.
Nu pot să uit dragostea ce mi-ai arătat când am fost găzduit și prin bunăvoința căruia am fost fost recomandat ca director la bibliotecă. Azi sunt într-o stare materială tot așa de precară ca pe vremea când eram student la Berlin. Atunci d.Maiorescu mi-a trimis din banii Statului 100 de galbeni. Eu eram plictisit de o încordare prea mare la studii, încât într-un moment de uitare de sine , m-am trezit pe malurile Rinului, apoi la Weimar, de unde venit la Iași, îmbrățișat de sufletul tău caritabil. Azi, dacă vremea ne-a despărțit, te rog nu uita pe prietenul bolnav și sărac. Ajută-mă dacă poți”, suna apelul disperat al poetului, dintr-un fragment de scrisoare adresată prietenului lui Vasile Pogor, aflată în colecția lui Octav Minar.
Chiar și Vlahuță va reproduce  în Universul Literar din 16 iunie 1913, autograful unei scrisori adresate lui de către Eminescu, tot de la Mănăstirea Neamțului. La acea dată, deși grav bolnav, poetul mai reușea să străpungă pâcla nebuniei sale și să scrie coerent prietenilor săi.
Octav Minar mai descrie o cauză a abandonării și a studiilor filosofice de la Berlin de către poet, simpatia pe care și-o câștigase în sufletul frumoasei și talentatei Veronica Micle.
Pe aceasta a cunoscut-o la Viena în 1973, aspect descris tot de Octav Minar în volumul său „Cum a iubit Eminescu” O altă cauză a abandonării studiilor filosofice inițiale de la Viena a fost se pare și promisiunile lui Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor Literare, probabil în legătură cu o angajare a poetului la respectiva publicație, ne informează Minar.
A greșit marele nostru poet național că și-a abandonat studiile la Viena și Berlin? Tot ce este posibil. Dar cine se poate insera în mintea unui geniu pentru a constata aspectele negeniale ale unor fapte ale acestuia?
Geniul transcende granițele spațio-temporale ale vieților oamenilor trăitori pe lângă el la un moment dat și regulile mundane ale acestora. Nefiind de pe această lume, el este participant absolut la ideile pure platoniciene de bine, de adevăr, de frumos.
El este chiar ideea pură în și pentru sine, idealul concret obiectivat în societate la un moment al devenirii noastre istorice.
Tot ceea ce putem face este să încercăm să-l înțelegem minimal măcar pe Eminescu, conștienți fiind de futilitatea demersului nostru. În articolul următor vom intra în culisele procesului penal intentat lui Eminescu. Va urma.

Libiu Mateescu                

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.