Home Editorial „E posibil ca Zelenski să mizeze pe primul scenariu sau ca Putin...

„E posibil ca Zelenski să mizeze pe primul scenariu sau ca Putin să mizeze pe cel de-al doilea scenariu”

Editorial

mart. 4, 2023

1 132

Cel puțin una din părți vrea escaladare și în aceeași cheie cred că trebuie înțelese și tensiunile din Republica Moldova. Fie Putin joacă la șantaj, sperând că va speria Occidentul dacă împinge conflictul mai aproape de pragul nuclear, pentru că nu mai are resurse pentru a-și menține câștigurile teritoriale din Ucraina, fie Zelenski a ajuns la concluzia că nu mai poate să reziste prea mult, așa că mizează pe o eventuală implicare directă a NATO în conflict ca urmare a extinderii și / sau escaladării conflictului.
În acest sens, atât extinderea războiului în Moldova, cu riscul de a atrage în cele din urmă și România (stat membru al NATO) în conflict, cât și eventuale represalii barbare pentru presupusele atacuri teroriste ale ucrainenilor pot duce la o implicare directă a NATO în conflict sau, din contră, pot să convingă Occidentul că riscul unui război Rusia – NATO e iminent, aducându-l astfel la masa negocierilor.
Așadar, e posibil ca Zelenski să mizeze pe primul scenariu sau ca Putin să mizeze pe cel de-al doilea scenariu.
Ori s-ar putea ca situația să fie și mai gravă și ca fiecare în parte să mizeze pe scenariul escaladării. În orice caz, niciun meci nu se joacă la nesfârșit. Resursele oricărui combatant sunt limitate. Așa că fie se negociază un compromis, fie una dintre echipe cedează, fie într-un final se ajunge la lovituri de departajare. Nu are rost să vă mai spun ce fel de lovituri vor fi alea, dacă se va ajunge acolo.

Refuzând negocierile, Occidentul nu face decât să amâne deznodământul pentru ziua de mâine (kick the can down the road, cum spun americanii). Dar deznodământul nu poate fi amânat la nesfârșit, la fel cum nici un război nu poate fi prelungit la nesfârșit.
În cele din urmă vom afla:
a) dacă Ucraina colapsează și dacă
a1) NATO o lasă să colapseze sau intervine direct să o salveze (puțin probabil, dacă mă întrebați pe mine);
b) dacă Rusia își epuizează resursele și armata rusă colapsează și dacă
b1) în aceste circumstanțe Putin – sau cine o veni după el – își aruncă cărțile ori, din contră, o să înceapă să arunce peste gard cu niște nucleare tactice (tertium non datur).
În momentul de față, Occidentul se îndreaptă spre un răspuns la întrebarea b1, aceasta fiind direcția de mers încă de la începutul crizei. Însă deplasarea spre această inevitabilă lămurire se face în virtutea convingerii larg răspândite că nu e nimic de lămurit, întrucât filmul nu se poate termina decât cu Happy End, ca la Hollywood.
Sau nici măcar nu ne mai punem problema zilei de mâine și a finalității, în general, pentru că suntem consumați de imperativul de moment al profitului, pe de o parte, și al exprimării unor sentimente – furie, fobie (rusofobie, mai exact), frustrare – pe care nu le putem controla și din pricina cărora nu mai putem să gândim.
Mă rog, nu sunt psiholog și nu pot să descriu cu exactitate aceste mecanisme, dar am impresia că oamenii vremurilor noastre sunt pur și simplu incapabili să accepte principiul realității, exprimat aici de masculul toxic de la Kremlin, la fel cum am impresia că negarea morții – și odată cu ea a oricărei idei de limită – ce stă la baza revendicării dreptului la fericire instantă și necondiționată, ce definește cultura hiperindividualistă a modernității târzii, duce, în cele din urmă, la un fel de accelerare inconștientă și morbidă către ciocnirea inevitabilă cu realitatea și cu moartea pe care o negăm dar pe care ne-o dorim, în secret.
Pur și simplu, oamenii nu mai sunt învățați să accepte lucrurile pe care nu le pot schimba, ci sunt învățați că totul poate fi schimbat, mai ales autocrații corupți, homofobi și sexiști care refuză să se întoarcă în Evul Mediu, chiar și dacă au arme nucleare.

E puternic înrădăcinată în mentalul contemporan convingerea că nicio autoritate nu are dreptul să stea între tine și fericirea ta, la fel cum nicio realitate nu ar putea să te despartă vreodată de ea, pentru că nu are dreptul.
În fine, chiar ne poate fi fatală combinația dintre această mentalitate, pe care o cultivăm de zeci de ani și care nu va dispărea cu una cu două, și iresponsabilitatea rusească (principala cauză a Revoluției Ruse, în opinia celui mai mare teolog rus din secolul XX, Părintele Gyorgy Florovksy);
* incompetența rusească (care s-a văzut pe deplin în planificarea acestui război);
* banditismul rusesc (mergem la plezneală, că occidentalii sunt fătălăi, dar tocmai asta explică de ce sunt atât de înverșunați și atât de refractari față de realism;
* vezi în acest sens și turbarea tefelistă pe care o stârnește Mearsheimer);
* narcisismul rusesc (Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni, Rusia doar s-a apărat, Rusia nu a făcut rău la nimeni, ba din contră, a făcut numai bine, deci cei care urăsc Rusia nu pot fi decât oameni foarte răi care se pregătesc să atace Rusia);
* și da, masculinitatea toxică pe care o cultivă și cu care se mândrește Rusia și care probabil că a fost exacerbată de experimentul sexomarxist al Vestului (Rusia e invincibilă; Putin, masculul Alfa, e cel mai tare din parcare; cine dă dovadă de empatie, responsabilitate, nu se aruncă cu capul înainte la război și nu merge până la capăt nu-i bărbat adevărat).
Revenind la riscul de escaladare nucleară, sigur, e doar un risc, nu o certitudine.
Cred în continuare (și sper!) că e mai probabil să nu se întâmple decât să se întâmple. În același timp, sunt din ce în ce mai convins că doar prin faptă ne va convinge Putin că asta are de gând să facă, la o adică, și că vom crede doar atunci când vom vedea (sau, cine știe, poate nici atunci).
E doar un risc, dar e un risc pe care refuzăm să îl conștientizăm. Iar de la negarea posibilităților reale până la negarea psihotică a realității efective nu mai e decât un pas.