Donald Trump caută în Extremul Orient pacea pierdută în Gaza și Ucraina(2)
„PACEA LUI TRUMP” ÎN ARCUL INDO-PACIFIC
În atari condiții, Președintele SUA pornește la o nouă încercare. Dacă în Europa de est și Asia de vest pacea fuge de el, Donald Trump a plecat să caute pacea în Orientul Îndepărtat.
De data aceasta nu mai este vorba despre pace între alții, ci între America însăși și rivalii săi asiatici; în primul rând China. Aceasta presupunea, în logica hegemonismului american, și exercitarea unor presiuni asupra Beijingului prin: i. resetarea relațiilor cu cvasi protectoratele sale din Marea Japoniei (Japonia și Coreea de Sud), tot mai atrase de a substitui vasalitatea față de SUA prin cooperarea cu China; ii. mobilizarea foștilor sateliți din Asia de Sud-Est, tot mai recalcitranți față de participarea lor la proiectul unui front indo-pacific anti-chinez; iii. recuperarea Indiei pornită pe drumul concilierii istorice și parteneriatului strategic cu China, ca răspuns la politica vamală neprietenoasă a administrației americane.
Tactica aleasă pentru atingerea acestor obiective a fost pe cât de inovativă pe atât de dezastruoasă din punctul de vedere al obiectivelor americane. Astfel, Casa Albă a înțeles să procedeze la sancționarea propriilor aliați cu gândul că astfel își va întări puterea de negociere cu rivalii – respectiv cu principalul rival strategic pe plan global, China.
În acest sens a transformat protecționismul din instrument de politică internă util în sprijinirea economiei naționale, în armă geostrategică menită să oblige statele terțe – aliate sau neutre – la subordonarea agendelor lor geopolitice și geoeconomice față de exigențele globale americane. Se poate spune, în consecință, că SUA a „militarizat” protecționismul.
China abordează parteneriatele externe ca mecanisme furnizoare de stimuli pentru dezvoltarea economico-socială armonioasă a statelor implicate. Această abordare a intrat în concurs cu cea americană care practică aplicarea de sancțiuni – principale și secundare, directe și indirecte – aliaților recalcitranți ce refuză să fie vasali. În prezent niciunuia dintre aceștia SUA nu are cum să îi facă o ofertă de nerefuzat.
Din păcate pentru ea, America nu mai poate lansa nici amenințări de înspăimântat. Prin urmare, militarizarea protecționismului prin transformarea lui în armă geostrategică folosită pentru perpetuarea supremației Americii în ordinea mondială explodează în fața Washingtonului.
În India, eșecul a fost total și mai rapid decât se aștepta. Trimisului american i s-a explicat că indienii nu își dau suveranitatea pe înlesniri vamale; mai ales în condițiile în care piața indiană, de dimensiunea unui sub-continent, împreună cu piețele statelor partenere, între care recent a intrat și China, pot compensa cu supra de măsură lipsa pieței americane.
Mai degrabă SUA ar trebui să caute soluții pentru înlocuirea pieței indiene care se închide cu bariere tarifare puse în fața comercianților și întreprinzătorilor americani.
Mai concret, oricare ar fi sancțiunile economice aplicate de SUA, costul acestora nu poate depăși avantajele economice și politice ale cooperării Indiei cu Rusia. De aceea, India nu va renunța să importe petrol și gaz din Rusia. În același timp, recentul război cu Pakistanul, chipurile terminat prin medierea lui Donald Trump, a demonstrat că și în domeniul militar, cel care se bucură de sprijinul tehnologic al Chinei și Rusiei are mai multe șanse de izbândă decât cel care se bazează pe America, mereu preocupată să rămână deasupra presupușilor ei aliați.
Chiar dacă Pakistanul, rival al Indiei, are o relație specială cu China, India nu are a-și face griji excesive atât timp cât în ecuație intervine Rusia ca garant el echilibrului global, în timp ce Beijingul, spre deosebire de Washington, nu își concepe parteneriatele pe criterii exclusiviste și refuză alianțe care l-ar opune altor jucători locali sau regionali.
Pakistanului SUA i-a oferit un uriaș contract de investiții în domeniul exploatării solurilor rare.
A făcut-o, desigur, și pentru a ține Pakistanul în tabăra sa cu promisiunea redresării economice (asta în timp ce economia americană abia mai suflă), dar și pentru a găsi alternative la importul de soluri rare din China și astfel a o lipsi pe aceasta de un foarte eficient factor de presiune în relația cu America.
Islamabadul a acceptat cu entuziasm „darul” fără ca însă să renunțe la parteneriatul strategic cu China. Nici nu ar fi putut fi altfel cât timp promisa investiție americană vizează extracția unor minerale din zăcăminte încă neevaluate pentru a se stabili economicitatea procesului și situate în regiuni marcate de curente secesioniste cu instabilitatea aferentă.Speranța este bună, dar nu ține loc de politică.
În Malaiezia, la Summitul ASEAN, Donald Trump a putut constata că ideea unei încercuiri indo-pacifice a Chinei nu este populară, pacea cu Beijingul fiind mai avantajoasă decât exportul în SUA cu taxe vamale reduse. Asia de Sud-Est este deja un subiect colectiv redutabil din punct de vedere economic care aproape a egalat produsul intern brut total al G7 și în curând îl va depăși, inclusiv ca pondere în economia globală. Mai degrabă SUA ar fi interesată de câteva injecții de capital din regiune, dar aceasta ține mai mult de investitorii privați decât de guverne, și de atractivitatea mediului de afaceri intern american, deocamdată afectat de mari dificultăți, dintre care războiul civil nu este cea mai mică.
În Coreea de Sud, Donald Trump s-a întâlnit cu Președintele americano-sceptic al acesteia și cu noul prim ministru japonez, cu care, vezi Doamne, ar fi încheiat „afacerea secolului”.
În realitate, amândoi i-au prezentat Președintelui SUA o adevărată „declarație de independență”, afirmând că:
i. din punct de vedere politic, alianța lor cu America nu va mai îmbrăca haina protectoratului și vasalității,;
ii. din punct de vedere economic, investițiile de capital contractate la nivel guvernamental nu vor trece Pacificul decât dacă vor fi conforme cu interesele private și publice japoneze și sud-coreene; iii. din punct de vedere geostrategic, în condițiile proximității teritoriale cu Rusia și China, guvernele de la Tokio și Seul vor rămâne prudente, raționale și pozitive în relațiile cu Moscova și Beijingul, evitând confruntări în care nu au nici o miză națională.
Astfel, Donald Trump a ajuns cu mâinile goale la Summitul „maxim” cu Președintele chinez Xi Jinping, organizat la Seul, oarecum ironic, într-un context multilateral de principiu disprețuit de președintele SUA.
„PACEA LUI TRUMP” ÎN MAREA CHINEI
Întâlnirea la vârf a rivalilor strategici, respectiv a reprezentantului principalei superputeri globale decadente cu cel al principalei puteri emergente, a comandantului suprem al ariergărzii vechii ordini mondiale cu comandantul suprem al avangărzii noii ordini a fost precedată de negocieri purtate între miniștrii lor de finanțe.
La capătul acestor negocieri, Secretarul Trezoreriei SUA, Scot Bessent, a raportat urbis et orbi, în stil Bonanza, „marele succes” al reducerii taxelor vamale impuse Chinei în schimbul suspendării pe o perioadă de un an a interdicției exportului de pământuri rare chineze către industriile americane altminteri puse pe butuci în lipsa acestora. În maniera celui mai grețos cult al personalității, Bessent a subliniat că „victoria” sa a fost făcută posibilă de Președintele Trump însuși care l-a dotat cu ultra eficienta armă a taxelor vamale excesive – o adevărată iarbă a fiarelor cu care a deschis ușa pieței chineze.
Ulterior, același domn Bessent, intrând cu bocancii pe terenul politicii externe rezervat lui Marco Rubio și confundând scena diplomatică cu studiourile Hollywoodului, avea să reproșeze Chinei „greșeala gravă comisă prin măsurile luate în privința metalelor rare”, adică prin interzicerea comercializării internaționale a acestora.
O greșeală pentru care, desigur, a fost „pedepsită” prin reducerea taxelor vamale aplicate ei de Casa Albă (sic!).
Pentru a înțelege contextul domestic în care este obligat să opereze Președintele Trump, după discuția acestuia cu Președintele Xi, evaluată de șeful administrației americane cu nota 12 pe o scară de la 1 la 10 (sic!), ministrul său de finanțe, iar nu cel de externe, deci un secretar de departament iar nu secretarul de stat / secretarul național, numitul Bessent, a anunțat că SUA este pregătită și capabilă să contracareze „amenințarea chineză” la adresa statelor din vecinătatea sa, sens în care Washingtonul s-a asigurat deja de cooperarea Filipinelor.
Dacă asta înțelege un membru marcant al administrației Trump prin „pacea lui Trump” înseamnă că nu mai știm ce este războiul sau amenințarea cu războiul. Se pare, însă, că americanii nu pot aprecia decât victoriile obținute prin forță la capătul unor jocuri de sumă nulă.
În realitate, lucrurile stau exact pe dos și această concluzie este susținută chiar de cronologia evenimentelor: mai întâi SUA a ridicat taxele vamale la cote aberante și abia după aceea statele vizate (în speță China) au răspuns prin măsuri fiscale similare, adăugând la ele interzicerea comercializării de bunuri critice pentru economia americană. Așadar, nu ca să obțină reducerea taxelor Beijingul a făcut concesii, ci SUA a redus taxele pentru a obține concesii din partea Beijingului; concesii acordate de acesta pe timp limitat la numai 12 luni.
Angajamentul Chinei de a cumpăra o anumită cantitate de soia de la agricultorii americani altfel puși la pământ de efectele perverse ale politicii vamale trumpiste, nu a fost o concesie, ci un ajutor subtil acordat de Xi pentru a consolida poziția lui Trump acasă; poziție zdruncinată de contestări venite din toate direcțiile.
Avem de a face cu o dovadă că Trump nu poate câștiga bătălia internă și nu poate anihila revoluția globalismului neo-bolșevic soroșist pe frontul domestic, decât cu sprijinul lui Xi, în sinergie cu sprijinul lui Putin.
Discuțiile directe dintre cei doi președinți, chinez și american, au trecut cu siguranță dincolo de asigurarea echilibrului comercial pe termen scurt, pentru a aborda aspectele majore ale ordinii mondiale
– o ordine nouă pe principii noi, așa cum o dorește Sudul global ajuns la nivelul unei Majorități globale, sau
– o ordine nouă pe principii vechi, așa cum o dorește Occidentul euro-atlantic colectiv.
Nu a trebuit mult, probabil, ca Președintele Trump să înțeleagă că numai varianta dintâi este fezabilă și durabilă, precum și că America poate fi măreață din nou numai ca egal al principalelor puteri globale alcătuind centrele iradiante ale unor cercuri de putere economică, culturală, demografică, tehnologică și abia în ultimul rând militară, cu dimensiuni variabile și capacități echivalente.
Trei aspecte sunt semnificative în acest sens: i. nu s-a discutat nimic despre Taiwan (se subînțelege, aceasta este o problemă exclusiv chineză); ii. s-a discutat puțin despre importurile de petrol chineze din Rusia (se subînțelege, acesta este doar un deziderat susținut de SUA doar la nivel retoric); iii. s-a convenit ca SUA și China să acționeze împreună pentru a se face pace în Ucraina (se subînțelege, pe picior de egalitate).
Acestora li se adaugă anunțul făcut de Secretarul american al apărării / războiului, potrivit căruia s-a agreat reluarea comunicării și cooperării sino-americane în domeniul militar. Toate confirmă concluzia lui RAND Corporation potrivit căreia „o victorie asupra Chinei nu mai este posibilă” și, în consecință „SUA trebuie să caute o formă de coexistență pașnică cu aceasta”.
Se merge astfel spre un model de securitate sino-american cu caracter bilateral care va inspira întreaga nouă ordine globală. Dacă este așa se poate vorbi despre „Pacea chineză a lui Trump”; și, ținând seama de parteneriatul fără limite ruso-chinez, am vedea aici chiar o „Pace ruso-chineză a lui Trump”.
Numai să dureze!
Singura soluție pentru ca pacea americano-chineză să fie reală și durabilă este renunțarea SUA la imperialism și asocierea celor două, pe picior de egalitate, pentru proiectarea unei ordini mondiale policentrice post americane.
Nu cred că Donald Trump este pregătit pentru așa ceva sau că va fi lăsat să meargă pe acest drum. Iar dacă nu o va face, va ajunge la al treilea eșec consecutiv ale inițiativelor sale pacifiste.
Acestea, adăugate războiului civil de acasă, vor înlocui „pacea lui Trump” cu „războiul lui Trump”, care va fi un al treilea război mondial.
Pentru a câștiga pacea în lume, Donald Trump trebuie să câștige mai întâi războiul (civil) de acasă. Ca să câștige războiul de acasă trebuie să consolideze parteneriatul trilateral format împreună cu fostul rival strategic al SUA, cu care azi se află împreună în familia superputerilor în retragere, Rusia, și cu principalul rival strategic în ascensiune, China, căruia trebuie să i se alăture întrucât nu îl poate învinge. După aceea, cei trei vor putea negocia cu ceilalți actori globali relevanți ordinea globală post-americană.
Nici unul dintre cei trei nu este democrat, dar nici unul nu este dictator. Pe plan intern, toți sunt adepții ordinii meritocrate (aristocratice), iar pe plan extern toți sunt globaliști, dar legitimiști, iar nu revoluționari, conservatori, iar nu neo-bolșevici.
Donald Trump nu mai poate impune ordinea lumii de pe poziții atlanticiste. El o poate câștiga însă printr-o alianță trilaterală a Pacificului, prin care, renunțând la supremația globală, America primește statutul de putere de prim rang în regimul unui globalism multicentrist.
Strategia „păcii prin forță” nu mai este posibilă pentru SUA. Singura soluție la dispoziția sa este „pacea prin asociere” și „pacea prin cooperare”, dublate de „pacea prin smerenie”. Totul este ca aceasta să fie acceptată înainte de fi prea târziu. Prea târziu pentru SUA și prea târziu pentru partenerii săi strategici, printre care și România…
Prima parte aici: Donald Trump caută în Extremul Orient pacea pierdută în Gaza și Ucraina(1)
Autor: Adrian Severin
Sursa: estica.ro
