DISCURSUL GENERALULUI (r.) dr. MIRCEA CHELARU, fost ȘEF AL STATULUI MAJOR GENERAL rostit în cadrul conferinței REZERVA MILITARĂ A ROMÂNIEI DUPĂ 10 ANI ÎN CIOR – NATO
” Încep prin a felicita pe cei care au avut iniţiativa organizării unei astfel de întruniri cu o temă deloc uşoară, ba dimpotrivă, sensibilă şi suspect de evitată de autorităţile în exerciţiu, de mai bine de 10 ani. Fie şi numai dată această situaţie, personal consider că prezenta dezbatere este mai mult decât vitală pentru sistemul naţional de protecţie a naţiunii române. Mă bucur în acelaţi timp de faptul că alături de noi se află camarazii aliaţi din Germania, Statele Unite şi Polonia, spun eu, vecină! Şi pentru a nu abuza de timpul şi răbdarea dumneavoastră, voi ataca subiectul întro abordare concisă şi cât se poate de sistemică, chiar punctuală.
1. Puterea unei naţiuni este creaţia guvernării şi vine, în primul rând, din capacitatea ei de a se organiza. Capacitatea de organizare dă măsura ştiinţei bunei guvernări şi garantează capabilităţile de răspuns şi reacţie, multiple.
2. Securitatea este o necesitate existenţială a oricărui popor, numai că, între timp şi din păcate, ca multe altele din viaţa umanităţii contemporane, a devenit o marfă. Ca orice marfă de lux necesită costuri mari, fie că o produci indigen, fie că o cumperi de la garantul exportator. Oricum ar fi, ea, Securitatea unei Naţiuni, trebuie să existe şi să se manifeste!
Atenţionam în 1996, la o conferinţă similară organizată de Institul de Informaţii, că vom parcurge o epocă, de cel puţin jumatate de secol, sub deviza: “De la Războiul Rece, la nesfârşita Pace Fierbinte”.
Suntem, doamnelor şi domnilor, în interiorul acestui concept în plină manifestare. Redenumirea războiului meta-adjectivat nu este decât explicaţia conflictualităţii distructive, pulsatorii şi permanente.
Metarăzboiul este acoperit cu pânza de păianjen a unei Păci Aparente în care cad victime etnii, populaţii, popoare sau chiar naţiuni, în întregul lor.
3. Structura, cantitatea şi calitatea forţelor sunt stabilite în funcţie de viziunea limpezită a liderilor politici, si aliatilor, asupra tipologiei şi realismului viitoarei confruntări. Aici sunt cele două abordări care trebuie să decanteze decizia politico-militară: ori doar mici ameninţări jucăuşe, gen conflicte dezmorţite, ori agresiune masivă directă.
Dacă nu s-a stabilit ce fel de ţintă suntem, sau putem deveni, în probabilitatea jocului strategic din spaţiul geopolitic de dispunere, ne vom juca la nesfârşit cu fel de fel de modele, modelaşe, încercări, dar mai ales eşecuri în operaţionalizarea forţelor combatante.
4. Este foarte important, şi vă rog să reţineţi, că România nu trebuie să îşi mai permită, nu trebuie să mai accepte, în cazul în care este obligată să intre într-un conflict armat, niciun fel de eşec.
SINGURA STRATEGIE LEGITIMĂ CARE TREBUIE PUSĂ PE MASA NAŢIUNII ROMÂNE, ESTE “STRATEGIA VICTORIEI”.
Pentru aceasta avem nevoie de trei lucruri:
Rapiditate dicizională – presupune obligatoriu să fim bine mobilaţi intelectual, să avem exerciţiul modelului simulat, cu înaltă expertiză decizională care să facă situaţiile deloc surprinzătoare; cu alte
cuvinte, existenţa unui leadership strategic de notorietate, atât politic cât şi militar.
Viteză acţională specializată. Degeaba se ia o decizie bună şi la timp, dacă la nivelele de execuţie, tactic, operativ şi special, trupele abia se „tîrâie”. Sau, şi mai grav, nu au corespondentul înţelegerii misiunilor.
Dar dacă admitem că le ai şi pe una şi pe alta, vine a treia condiţie obligatore.
Capacitatea regenerării continue a forţelor. Şi iată-ne că am ajuns unde trebuie.
Aşadar, dacă pentru viteza decizională vorbim de state majore şi comandanţi, dacă pentru viteza acţională vorbim de training-ul (antrenamentul, instrucţia de luptă) trupelor şi calitatea dotării lor, atât ca şi structură, dar mai ales ca şi reflexe psihomotrice, de acţiune şi de voinţă, atunci să vedem ce facem cu regenerarea forţelor. Pentru că nici un conflict, indiferent de intensitatea lui, nu poate fi susţinut doar cu forţele primei angajări, în condiţiile în care scopul nedeclarat al oricărui agresor este impunerea „de jure omnia mundi” a faptului împlinit.
5. O scurtă retrospectivă. În anul 2000, întorcându-mă din vizita oficială în Statele Unite, unde m-am întâlnit cu şeful Statului Major Întrunit, Generalul Shelton şi stafful său de la Pentagon, precum şi cu toţi cei cinci comandanţi supremi, discutând de condiţiile şi criteriile minimale de admitere în Alianţă, aveam să constat ca era nevoie în România, de CONCEPTUL REZERVEI ACTIVE, urmată de rezerva operaţională şi, în final, de rezerva generală dar mai ales de mecanismele intime de sistem pentru operaţionalizarea lor SUB TIMPUL CRITIC DE AGRESIUNE IMINENTĂ.
Între timp s-a uitat de un lucru fundamental greşit: după în 2004, când am intrat în NATO unii oficiali ai vremii au spus: “acum că am intrat în NATO, suntem protejaţi! Dăm jos pelerina noastră de vreme rea, pentru că de aici înainte, chiar de ninge, chiar de plouă, nu ne mai pasă nouă, că avem o umbrelă nouă”. Nimic mai fals. Nimic mai detestabil. Nimic mai nefast şi pueril!
Nu s-a înţeles de diriguitorii acelei perioade şi mai grav, nici mai târziu, că NATO nu este nici mai slabă nici mai puternică, decât suma integrată și coerentă a puterii statelor care o fac, iar eu am analizat România, ca ţară de margine, supusă eventualei acţiuni paradoxale, pentru care modelul strategic este total diferit de al Danemarcei sau Belgiei sau chiar a Italiei. Politica Militară şi Strategia de Securitate ale unui stat, parafrazându-l pe Napoleon Bonaparte, nu sunt nici mai mult şi nici mai puţin decât geografia sa.
ACŢIUNEA PARADOXALĂ înseamnă lovitură prin surprindere, contrar tuturor aşteptărilor, tratatelor, convenţiilor şi planurilor asiguratorii. Acţiunea-Paradox este „sine ratio”, dincolo de raţiunea explicită şi nu poate fi predictibilă. Noi românii cu asta ne-am confruntat în existenţa noastră istorică, iar geografia noastră a rămas, din păcate, sau poate din fericire, ACEEAŞI!
6. Revenind la tema Puterii Militare şi echilibrului de forţe. Pentru aceasta, în Europa bipolarismului, îndeosebi după perestroika lui Gorbaciov, s-a discutat enorm despre reducerea forţelor convenţionale la limita Suficienţei Defensive. Se mai vorbeste astăzi despre aşa ceva?
Nu! Pentru că am demontat conceptul de suficienţa defensivă într-un capitol al tezei mele de doctorat.
Ideea a fost acceptată şi cuprinsă în diferite documente de lucru în cadrul negocierilor Tratatului Forţelor Convenţionale de la Viena, ulterior depus la Paris, şi ratificat succesiv de statele semnatare.
Suficienţa defensivă, nu este măsurabilă decât în nişte parametri ocazionali. Se constată, pentru apariţia stărilor noi, că întotdeauna valoarea convenită este insuficientă. Un fel de suficiențăinsuficientă! Ce am pus în loc? Să vedem. Am studiat două modele complete, lângă care, România în 1986, conform analizei Clubului de la Roma, Secţia Militară şi de Securitate, a făcut următoarea clasificaţie: locul I Elveţia, locul II Suedia, locul IIIFranţa, (încă nu era revenită în NATO) ca urmare a capabilităţilor nucleare proprii, locul IV Iugoslavia, şi, atenţie, locul V România. Iată cele cinci naţiuni capabile la acea vreme de descurajare defensivă. Pentru mine cele două modele au fost Elveţia şi Iugoslavia.
DESCURAJAREA DEFENSIVĂ nu înseamnă neapărat putere excesivă armată, ci inducerea în mentalul şi psihicul agresorului a gravelor consecinţe ce urmează să le suporte ca urmare a producerii agresiunii directe.
Am pierdut acest calificativ strategic!
De aceea, începând cu anul 2000, până către mijlocul anului 2001, după înfiinţarea Centrului pentru Studii Strategice de Securitate, am generat şi lansat conceptul, nu al suficienţei defensive, ci al SUFICIENTULUI DE DESCURAJARE, care însemna forţa naţională capabilă sa fie desemnată şi să riposteze autonom, astfel încât să producă în complementaritate cu capacitatea de reacţie a Alianţei, pe un spaţiu operativ-strategic determinat, în timp util, respingerea şi ulterior, nimicirea agresorului.
Şi pentru a fi concret vă mărturisesc că am simulat, în spaţiul nostru de interes strategic relaţia părţilor posibil beligerante. Am pus faţă în faţă potențialul nostru național cu prezumtiva parte agresoare, capabilă să producă o intervenţie agresivă, pe spaţiul României, care se măsoară în urmatoarele timenguri:
– 15 la 30 de zile, infiltrarea şi activarea rezidenţei de invazie:
– 12-48 de ore, invazia forţelor aeropurtate;
– 78 de ore, desantul de adâncime strategică;
– până la aproximativ trei zile, ocuparea cvasitotalităţii punctelor vitale ale întregii naţiuni.
Acest scenariu exista undeva ca şi forţele gata să-l aplice. Vă las pe dumneavoastră să intuiţi unde se află.
De cealaltă parte, timpul de augmentare, de ridicarea capacităţilor de luptă şi de operaţionalizare a forţelor, (mă refer la sistemul în care am intrat) este între 60 – 90 – la 180 de zile. De aceea am afirmat şi susţin şi astăzi, că România, ca şi ţară de margine, trebuie să ramână în interiorul cifrei de 230.000 de oameni, plafon de pace, conform semnăturii noastre pe Tratatul Forţelor Convenţionale.
7. În economia acestei cifre, respectând modelul structural al interoperativităţii, am prezentat Parlamentului şi în CSAT CONCEPTUL DE ARMATĂ BUGETATĂ.
Adică, câţi bani îmi dai, atâta armată îţi ţin în stare operativă. Nu îmi dai bani decât pentru plafonul de 30.000, atât îţi ţin în forţa combativă, numai că diferenţa de personal nu o disponibilizăm şi o lăsăm de izbelişte ci o trecem în REZERVA ACTIVĂ. Ce ar fi însemnat acest lucru? Personalul din rezerva astfel denumită urma să fie încadrat în structurile zonale (regionale) ale administraţiei de stat sau private, prin lege, în care angajatorul plătea salariul corespunzător postului civil iar ministerul apărării suporta doar plata soldei de grad. În toată această perioadă, cadrul militar din rezerva activă rămânea sub jurisdicţia statutului militar activ cu toate drepturile dar şi constrângerile rezultate din acesta. Soluţia de mai sus permitea ridicarea capacităţii de luptă la nivelul maxim al existentului la pace între 6 și maximum 12 ore.
De ce s-a abandonat ideea, nici astăzi nu am explicaţii logice. Pot emite doar o părere personală şi aceasta are un singur epitet pardonabil: nonviziune strategică.
8. Despre REZERVISTUL VOLUNTAR, sintagmă pe care o folosiţi în proiectul de lege prezentat.
Distinşii mei colegi.
Rezervistul este cheamat doar în situaţii de război, fie că este în etapa premergătoare, cea a treptelor de ridicare a capacităţilor, fie că te afli în plină desfășurare a agresiunii.
În asemenea condiţii este chemată rezerva activă, operativă și generală pentru completarea unităţilor existente la pace, înfiinţarea tuturor unităţilor auxiliare necesare susţinerii efortului de război şi înfiinţarea altor unităţi care intră în CONCEPTUL REGENERĂRII FORŢELOR ŞI AMPLIFICĂRII ACŢIUNILOR.
Pentru a putea să chemi pe cineva sub arme şi să îţi înfiinţeze unităţi militare la război, conform planului de mobilizare general, nu se pune problema voluntariatului, ci a OBLIGAŢIEI CONSTITUŢIONALE DE A-ŢI APĂRA PATRIA. Pentru că, domnilor, dacă puneţi problema că există REZERVIST VOLUNTAR, daţi-mi voie să vă sugerez să introducem şi conceptul de RĂZBOI FACULTATIV.
9. După cele expuse mai sus, aveți opinia mea sinceră, ca expert în construcţia şi operaţionalizarea forţelor, dar şi în eleaborarea planurilor acţiunilor militare de nivel strategic. Referitor la cum ne prezentăm acum, România nu poate să se angajeze decât într-un conflict zonal de cel mult valoare operativă, dar de mică intensitate, şi pe o durată de două la trei zile de lupte combinate, după care nu mai este capabilă de reluarea ripostelor cu succes.
Pentru că astăzi, mai mult decât oricând, totul este legat de bani, totul se reduce la costuri.
Războiul este un business, apărarea şi securitatea, alt business.
De pe urma războaielor câştigă cei care fac business cu războiul. Pentru cei care au caracter şi trăiesc pentru un ideal, razboiul de apărare a patriei, în Alianţă sau de unul singur, este o chestiune de crez şi de conştiinţă. Unde ne sunt idealurile, unde ne sunt caracterele? Dar conștiințele naționale?
Dacă Apărarea se va trata, la nivelul Parlamentului, ca o fantoşă a programelor benevole, neînţelegând că la ora actuală războiul nu mai este confruntarea maselor uriaşe energetice, ci nimicirea punctelor vitale ale unei naţiuni prin război tehnologic, nu vom putea răspunde rapidităţii războiului inginerizat sau unuia psiho-aplicat. De aceea programele şi finanţarea lor care privesc structura, valoarea şi amplitudinea forţelor trebuie să fie corespunzătoare acestui nou tip de război.
10. Am dat la o parte serviciul militar obligatoriu. Aşa s-a cerut, aşa s-a înţeles, aşa s-a executat. Nu am pus nimic în loc, nici după ce am avut Legea din 2006.
Nu mai trăim într-o lume închisă, autarhică, o lume a unei siguranţei garantate, ci într-o lume a incertitudinii, a pericolului iminent, fie că ieşi pe stradă, în propria ţară, fie că te mişti dintr-un loc în altul, într-o lume a aşa-zisei societăţi deschise, unde la tot pasul te poţi întâlni cu terorism spontan, terorism de stat, terorişti de ocazie, banditism, confruntări între ganguri, huligani cu drept de port-armă, revanşă personală, crimă demonstrativă, separatism diversionist, şi câte altele… tot mai hibride. Toate acestea sunt ameninţări cvasi-generale, faţă de care individul -cetăţean este totalmente descoperit. El nu ştie să se apere nici în condiţii de inundații, de accident nuclear, de accident chimic, de calamitate catastrofică la seisme majore. El este un abandonat.
Pentru că trebuia pusă în loc, aşa cum am pregătit cândva,“Legea privind pregătirea populatiei pentru autoapărare”, în care era prevăzută obligativitatea pregătirii fiecărui cetăţean apt de efort militar sau de prestări de servicii militare auxiliare. După această pregătire generală puteau fi selectaţi pentru forţele operative, cei care au capabilităţi să îşi însuşească acele deprinderi psihomotrice de a duce acţiuni de luptă şi de abia atunci erau luaţi în evidenţa unui sistem special de pregătire a rezervei, posibil operaţionale, dar deloc voluntare. Voluntar este dacă acceptă sau nu să plece într-un teatru de operaţii, în altă parte a teritoriului decât teritoriul României. Tocmai asta este boala în care a căzut întregul sistem, atunci când s-a gândit că întreaga armată a României este doar de tip expediţionar.
11. Transmiteţi şi spuneţi-le celor care conduc – subliniez – care! conduc Armata Română, nu Ministerul Apărării Naţionale! Spuneţi-le că Armata Romană nu este o instituţie! Instituţie este MApN, instituţie este Guvernul, instituţii sunt agenţiile şi agenţioarele clienţilor de partid.
Articolul 119 din Constituţie scoate Armata din sistemul structurilor administrative și o subordonează voinței suverane a poporului! Amintiți-le că ARMATA ROMÂNĂ ESTE FIINŢĂ VIE, este fiinţă care include partea activă, a celor sub jurământ, drapel, imn şi în uniformă, dar şi robusta coadă de lance, care este REZERVA, care, la rândul ei este POPORUL ÎNSUŞI. Aceasta este Armata Naţiunii Române! Nu o trataţi ca pe o instituţie oarecare, trecută în subordine administrativă prin legi parlamentare, mereu modificate, în funcţie de un interes sau altul!
Nu mă adresez dumneavoastra cu vehemenţă, ci mă adresez cu aşezare îndârjită şi îndreptăţită grijă, pentru că tot mai adesea în ultimul timp se confundă Armata Neamului Românesc cu o instituţie la dispoziţia puterii în exerciţiu.
Când în anul 2000 am spus că nu mă va vedea nimeni stând cu mâna întinsă la uşa Primului Ministru , pentru banii Armatei, am ştiut ce spun. Pentru că Armata nu trebuie, sub nici o formă, să admită moftul percepţiei denaturate al unui guvernant sau altul şi nici să fie victima ”colaterală” bugetară al celor ”inapţi serviciu militar pe timp de pace şi război!”
Este vremea ca şi cei aflaţi azi, în uniformă sau fără, în slujba Armatei Române, pe funcţii ministeriale, să conştientizeze că sunt, și trebuie să fie în acest serviciu al națiunii, cu vocație îndumnezeită!
12. Concluzia, domnilor aici prezenţi, este următoarea – REZERVA ESTE PARTE A ARMATEI. REZERVA ESTE A NAȚIUNII!
Vreau să vă ramână în memorie, pe cât posibil: cât timp am fost activi, am primit soldă de serviciu. Cat timp suntem în rezervă, primim pensie de serviciu, pentru că noi vom fi în serviciul patriei, pană în ultima clipă a vieţii noastre!
Şi pentru că a fost ultimul punct, cu privire la dezvoltarea Asociaţiei dumneavoastră, (n.n. Asociaţia Ofiţerilor în Rezervă din România), m-a impresionat prezentul demers, fapt pentru care va rog să acceptaţi şi să începeţi această dezvoltare, cu prima cerere de înscriere.
Vă mulţumesc.
Honor et Patria! „
1. Puterea unei naţiuni este creaţia guvernării şi vine, în primul rând, din capacitatea ei de a se organiza. Capacitatea de organizare dă măsura ştiinţei bunei guvernări şi garantează capabilităţile de răspuns şi reacţie, multiple.
2. Securitatea este o necesitate existenţială a oricărui popor, numai că, între timp şi din păcate, ca multe altele din viaţa umanităţii contemporane, a devenit o marfă. Ca orice marfă de lux necesită costuri mari, fie că o produci indigen, fie că o cumperi de la garantul exportator. Oricum ar fi, ea, Securitatea unei Naţiuni, trebuie să existe şi să se manifeste!
Atenţionam în 1996, la o conferinţă similară organizată de Institul de Informaţii, că vom parcurge o epocă, de cel puţin jumatate de secol, sub deviza: “De la Războiul Rece, la nesfârşita Pace Fierbinte”.
Suntem, doamnelor şi domnilor, în interiorul acestui concept în plină manifestare. Redenumirea războiului meta-adjectivat nu este decât explicaţia conflictualităţii distructive, pulsatorii şi permanente.
Metarăzboiul este acoperit cu pânza de păianjen a unei Păci Aparente în care cad victime etnii, populaţii, popoare sau chiar naţiuni, în întregul lor.
3. Structura, cantitatea şi calitatea forţelor sunt stabilite în funcţie de viziunea limpezită a liderilor politici, si aliatilor, asupra tipologiei şi realismului viitoarei confruntări. Aici sunt cele două abordări care trebuie să decanteze decizia politico-militară: ori doar mici ameninţări jucăuşe, gen conflicte dezmorţite, ori agresiune masivă directă.
Dacă nu s-a stabilit ce fel de ţintă suntem, sau putem deveni, în probabilitatea jocului strategic din spaţiul geopolitic de dispunere, ne vom juca la nesfârşit cu fel de fel de modele, modelaşe, încercări, dar mai ales eşecuri în operaţionalizarea forţelor combatante.
4. Este foarte important, şi vă rog să reţineţi, că România nu trebuie să îşi mai permită, nu trebuie să mai accepte, în cazul în care este obligată să intre într-un conflict armat, niciun fel de eşec.
SINGURA STRATEGIE LEGITIMĂ CARE TREBUIE PUSĂ PE MASA NAŢIUNII ROMÂNE, ESTE “STRATEGIA VICTORIEI”.
Pentru aceasta avem nevoie de trei lucruri:
Rapiditate dicizională – presupune obligatoriu să fim bine mobilaţi intelectual, să avem exerciţiul modelului simulat, cu înaltă expertiză decizională care să facă situaţiile deloc surprinzătoare; cu alte
cuvinte, existenţa unui leadership strategic de notorietate, atât politic cât şi militar.
Viteză acţională specializată. Degeaba se ia o decizie bună şi la timp, dacă la nivelele de execuţie, tactic, operativ şi special, trupele abia se „tîrâie”. Sau, şi mai grav, nu au corespondentul înţelegerii misiunilor.
Dar dacă admitem că le ai şi pe una şi pe alta, vine a treia condiţie obligatore.
Capacitatea regenerării continue a forţelor. Şi iată-ne că am ajuns unde trebuie.
Aşadar, dacă pentru viteza decizională vorbim de state majore şi comandanţi, dacă pentru viteza acţională vorbim de training-ul (antrenamentul, instrucţia de luptă) trupelor şi calitatea dotării lor, atât ca şi structură, dar mai ales ca şi reflexe psihomotrice, de acţiune şi de voinţă, atunci să vedem ce facem cu regenerarea forţelor. Pentru că nici un conflict, indiferent de intensitatea lui, nu poate fi susţinut doar cu forţele primei angajări, în condiţiile în care scopul nedeclarat al oricărui agresor este impunerea „de jure omnia mundi” a faptului împlinit.
5. O scurtă retrospectivă. În anul 2000, întorcându-mă din vizita oficială în Statele Unite, unde m-am întâlnit cu şeful Statului Major Întrunit, Generalul Shelton şi stafful său de la Pentagon, precum şi cu toţi cei cinci comandanţi supremi, discutând de condiţiile şi criteriile minimale de admitere în Alianţă, aveam să constat ca era nevoie în România, de CONCEPTUL REZERVEI ACTIVE, urmată de rezerva operaţională şi, în final, de rezerva generală dar mai ales de mecanismele intime de sistem pentru operaţionalizarea lor SUB TIMPUL CRITIC DE AGRESIUNE IMINENTĂ.
Între timp s-a uitat de un lucru fundamental greşit: după în 2004, când am intrat în NATO unii oficiali ai vremii au spus: “acum că am intrat în NATO, suntem protejaţi! Dăm jos pelerina noastră de vreme rea, pentru că de aici înainte, chiar de ninge, chiar de plouă, nu ne mai pasă nouă, că avem o umbrelă nouă”. Nimic mai fals. Nimic mai detestabil. Nimic mai nefast şi pueril!
Nu s-a înţeles de diriguitorii acelei perioade şi mai grav, nici mai târziu, că NATO nu este nici mai slabă nici mai puternică, decât suma integrată și coerentă a puterii statelor care o fac, iar eu am analizat România, ca ţară de margine, supusă eventualei acţiuni paradoxale, pentru care modelul strategic este total diferit de al Danemarcei sau Belgiei sau chiar a Italiei. Politica Militară şi Strategia de Securitate ale unui stat, parafrazându-l pe Napoleon Bonaparte, nu sunt nici mai mult şi nici mai puţin decât geografia sa.
ACŢIUNEA PARADOXALĂ înseamnă lovitură prin surprindere, contrar tuturor aşteptărilor, tratatelor, convenţiilor şi planurilor asiguratorii. Acţiunea-Paradox este „sine ratio”, dincolo de raţiunea explicită şi nu poate fi predictibilă. Noi românii cu asta ne-am confruntat în existenţa noastră istorică, iar geografia noastră a rămas, din păcate, sau poate din fericire, ACEEAŞI!
6. Revenind la tema Puterii Militare şi echilibrului de forţe. Pentru aceasta, în Europa bipolarismului, îndeosebi după perestroika lui Gorbaciov, s-a discutat enorm despre reducerea forţelor convenţionale la limita Suficienţei Defensive. Se mai vorbeste astăzi despre aşa ceva?
Nu! Pentru că am demontat conceptul de suficienţa defensivă într-un capitol al tezei mele de doctorat.
Ideea a fost acceptată şi cuprinsă în diferite documente de lucru în cadrul negocierilor Tratatului Forţelor Convenţionale de la Viena, ulterior depus la Paris, şi ratificat succesiv de statele semnatare.
Suficienţa defensivă, nu este măsurabilă decât în nişte parametri ocazionali. Se constată, pentru apariţia stărilor noi, că întotdeauna valoarea convenită este insuficientă. Un fel de suficiențăinsuficientă! Ce am pus în loc? Să vedem. Am studiat două modele complete, lângă care, România în 1986, conform analizei Clubului de la Roma, Secţia Militară şi de Securitate, a făcut următoarea clasificaţie: locul I Elveţia, locul II Suedia, locul IIIFranţa, (încă nu era revenită în NATO) ca urmare a capabilităţilor nucleare proprii, locul IV Iugoslavia, şi, atenţie, locul V România. Iată cele cinci naţiuni capabile la acea vreme de descurajare defensivă. Pentru mine cele două modele au fost Elveţia şi Iugoslavia.
DESCURAJAREA DEFENSIVĂ nu înseamnă neapărat putere excesivă armată, ci inducerea în mentalul şi psihicul agresorului a gravelor consecinţe ce urmează să le suporte ca urmare a producerii agresiunii directe.
Am pierdut acest calificativ strategic!
De aceea, începând cu anul 2000, până către mijlocul anului 2001, după înfiinţarea Centrului pentru Studii Strategice de Securitate, am generat şi lansat conceptul, nu al suficienţei defensive, ci al SUFICIENTULUI DE DESCURAJARE, care însemna forţa naţională capabilă sa fie desemnată şi să riposteze autonom, astfel încât să producă în complementaritate cu capacitatea de reacţie a Alianţei, pe un spaţiu operativ-strategic determinat, în timp util, respingerea şi ulterior, nimicirea agresorului.
Şi pentru a fi concret vă mărturisesc că am simulat, în spaţiul nostru de interes strategic relaţia părţilor posibil beligerante. Am pus faţă în faţă potențialul nostru național cu prezumtiva parte agresoare, capabilă să producă o intervenţie agresivă, pe spaţiul României, care se măsoară în urmatoarele timenguri:
– 15 la 30 de zile, infiltrarea şi activarea rezidenţei de invazie:
– 12-48 de ore, invazia forţelor aeropurtate;
– 78 de ore, desantul de adâncime strategică;
– până la aproximativ trei zile, ocuparea cvasitotalităţii punctelor vitale ale întregii naţiuni.
Acest scenariu exista undeva ca şi forţele gata să-l aplice. Vă las pe dumneavoastră să intuiţi unde se află.
De cealaltă parte, timpul de augmentare, de ridicarea capacităţilor de luptă şi de operaţionalizare a forţelor, (mă refer la sistemul în care am intrat) este între 60 – 90 – la 180 de zile. De aceea am afirmat şi susţin şi astăzi, că România, ca şi ţară de margine, trebuie să ramână în interiorul cifrei de 230.000 de oameni, plafon de pace, conform semnăturii noastre pe Tratatul Forţelor Convenţionale.
7. În economia acestei cifre, respectând modelul structural al interoperativităţii, am prezentat Parlamentului şi în CSAT CONCEPTUL DE ARMATĂ BUGETATĂ.
Adică, câţi bani îmi dai, atâta armată îţi ţin în stare operativă. Nu îmi dai bani decât pentru plafonul de 30.000, atât îţi ţin în forţa combativă, numai că diferenţa de personal nu o disponibilizăm şi o lăsăm de izbelişte ci o trecem în REZERVA ACTIVĂ. Ce ar fi însemnat acest lucru? Personalul din rezerva astfel denumită urma să fie încadrat în structurile zonale (regionale) ale administraţiei de stat sau private, prin lege, în care angajatorul plătea salariul corespunzător postului civil iar ministerul apărării suporta doar plata soldei de grad. În toată această perioadă, cadrul militar din rezerva activă rămânea sub jurisdicţia statutului militar activ cu toate drepturile dar şi constrângerile rezultate din acesta. Soluţia de mai sus permitea ridicarea capacităţii de luptă la nivelul maxim al existentului la pace între 6 și maximum 12 ore.
De ce s-a abandonat ideea, nici astăzi nu am explicaţii logice. Pot emite doar o părere personală şi aceasta are un singur epitet pardonabil: nonviziune strategică.
8. Despre REZERVISTUL VOLUNTAR, sintagmă pe care o folosiţi în proiectul de lege prezentat.
Distinşii mei colegi.
Rezervistul este cheamat doar în situaţii de război, fie că este în etapa premergătoare, cea a treptelor de ridicare a capacităţilor, fie că te afli în plină desfășurare a agresiunii.
În asemenea condiţii este chemată rezerva activă, operativă și generală pentru completarea unităţilor existente la pace, înfiinţarea tuturor unităţilor auxiliare necesare susţinerii efortului de război şi înfiinţarea altor unităţi care intră în CONCEPTUL REGENERĂRII FORŢELOR ŞI AMPLIFICĂRII ACŢIUNILOR.
Pentru a putea să chemi pe cineva sub arme şi să îţi înfiinţeze unităţi militare la război, conform planului de mobilizare general, nu se pune problema voluntariatului, ci a OBLIGAŢIEI CONSTITUŢIONALE DE A-ŢI APĂRA PATRIA. Pentru că, domnilor, dacă puneţi problema că există REZERVIST VOLUNTAR, daţi-mi voie să vă sugerez să introducem şi conceptul de RĂZBOI FACULTATIV.
9. După cele expuse mai sus, aveți opinia mea sinceră, ca expert în construcţia şi operaţionalizarea forţelor, dar şi în eleaborarea planurilor acţiunilor militare de nivel strategic. Referitor la cum ne prezentăm acum, România nu poate să se angajeze decât într-un conflict zonal de cel mult valoare operativă, dar de mică intensitate, şi pe o durată de două la trei zile de lupte combinate, după care nu mai este capabilă de reluarea ripostelor cu succes.
Pentru că astăzi, mai mult decât oricând, totul este legat de bani, totul se reduce la costuri.
Războiul este un business, apărarea şi securitatea, alt business.
De pe urma războaielor câştigă cei care fac business cu războiul. Pentru cei care au caracter şi trăiesc pentru un ideal, razboiul de apărare a patriei, în Alianţă sau de unul singur, este o chestiune de crez şi de conştiinţă. Unde ne sunt idealurile, unde ne sunt caracterele? Dar conștiințele naționale?
Dacă Apărarea se va trata, la nivelul Parlamentului, ca o fantoşă a programelor benevole, neînţelegând că la ora actuală războiul nu mai este confruntarea maselor uriaşe energetice, ci nimicirea punctelor vitale ale unei naţiuni prin război tehnologic, nu vom putea răspunde rapidităţii războiului inginerizat sau unuia psiho-aplicat. De aceea programele şi finanţarea lor care privesc structura, valoarea şi amplitudinea forţelor trebuie să fie corespunzătoare acestui nou tip de război.
10. Am dat la o parte serviciul militar obligatoriu. Aşa s-a cerut, aşa s-a înţeles, aşa s-a executat. Nu am pus nimic în loc, nici după ce am avut Legea din 2006.
Nu mai trăim într-o lume închisă, autarhică, o lume a unei siguranţei garantate, ci într-o lume a incertitudinii, a pericolului iminent, fie că ieşi pe stradă, în propria ţară, fie că te mişti dintr-un loc în altul, într-o lume a aşa-zisei societăţi deschise, unde la tot pasul te poţi întâlni cu terorism spontan, terorism de stat, terorişti de ocazie, banditism, confruntări între ganguri, huligani cu drept de port-armă, revanşă personală, crimă demonstrativă, separatism diversionist, şi câte altele… tot mai hibride. Toate acestea sunt ameninţări cvasi-generale, faţă de care individul -cetăţean este totalmente descoperit. El nu ştie să se apere nici în condiţii de inundații, de accident nuclear, de accident chimic, de calamitate catastrofică la seisme majore. El este un abandonat.
Pentru că trebuia pusă în loc, aşa cum am pregătit cândva,“Legea privind pregătirea populatiei pentru autoapărare”, în care era prevăzută obligativitatea pregătirii fiecărui cetăţean apt de efort militar sau de prestări de servicii militare auxiliare. După această pregătire generală puteau fi selectaţi pentru forţele operative, cei care au capabilităţi să îşi însuşească acele deprinderi psihomotrice de a duce acţiuni de luptă şi de abia atunci erau luaţi în evidenţa unui sistem special de pregătire a rezervei, posibil operaţionale, dar deloc voluntare. Voluntar este dacă acceptă sau nu să plece într-un teatru de operaţii, în altă parte a teritoriului decât teritoriul României. Tocmai asta este boala în care a căzut întregul sistem, atunci când s-a gândit că întreaga armată a României este doar de tip expediţionar.
11. Transmiteţi şi spuneţi-le celor care conduc – subliniez – care! conduc Armata Română, nu Ministerul Apărării Naţionale! Spuneţi-le că Armata Romană nu este o instituţie! Instituţie este MApN, instituţie este Guvernul, instituţii sunt agenţiile şi agenţioarele clienţilor de partid.
Articolul 119 din Constituţie scoate Armata din sistemul structurilor administrative și o subordonează voinței suverane a poporului! Amintiți-le că ARMATA ROMÂNĂ ESTE FIINŢĂ VIE, este fiinţă care include partea activă, a celor sub jurământ, drapel, imn şi în uniformă, dar şi robusta coadă de lance, care este REZERVA, care, la rândul ei este POPORUL ÎNSUŞI. Aceasta este Armata Naţiunii Române! Nu o trataţi ca pe o instituţie oarecare, trecută în subordine administrativă prin legi parlamentare, mereu modificate, în funcţie de un interes sau altul!
Nu mă adresez dumneavoastra cu vehemenţă, ci mă adresez cu aşezare îndârjită şi îndreptăţită grijă, pentru că tot mai adesea în ultimul timp se confundă Armata Neamului Românesc cu o instituţie la dispoziţia puterii în exerciţiu.
Când în anul 2000 am spus că nu mă va vedea nimeni stând cu mâna întinsă la uşa Primului Ministru , pentru banii Armatei, am ştiut ce spun. Pentru că Armata nu trebuie, sub nici o formă, să admită moftul percepţiei denaturate al unui guvernant sau altul şi nici să fie victima ”colaterală” bugetară al celor ”inapţi serviciu militar pe timp de pace şi război!”
Este vremea ca şi cei aflaţi azi, în uniformă sau fără, în slujba Armatei Române, pe funcţii ministeriale, să conştientizeze că sunt, și trebuie să fie în acest serviciu al națiunii, cu vocație îndumnezeită!
12. Concluzia, domnilor aici prezenţi, este următoarea – REZERVA ESTE PARTE A ARMATEI. REZERVA ESTE A NAȚIUNII!
Vreau să vă ramână în memorie, pe cât posibil: cât timp am fost activi, am primit soldă de serviciu. Cat timp suntem în rezervă, primim pensie de serviciu, pentru că noi vom fi în serviciul patriei, pană în ultima clipă a vieţii noastre!
Şi pentru că a fost ultimul punct, cu privire la dezvoltarea Asociaţiei dumneavoastră, (n.n. Asociaţia Ofiţerilor în Rezervă din România), m-a impresionat prezentul demers, fapt pentru care va rog să acceptaţi şi să începeţi această dezvoltare, cu prima cerere de înscriere.
Vă mulţumesc.
Honor et Patria! „
