Din pacate, Presedintelui JOHANNIS nu i se dau spre lectura asemenea articole...

Din pacate, Presedintelui JOHANNIS nu i se dau spre lectura asemenea articole !!

1 636

Stînd odată cu un prieten român la o bere, i-am povestit despre faptul că mai toate naţiile au păcatele lor. Noi, ungurii, de pildă, sîntem de nebătut în a ne jeli trecutul, pe care oricum n-avem cum să-l mai schimbăm. Dar ne face cumva o satisfacţie deosebită ca ori de cîte ori se dă ocazie, să comemorăm împreună acea mare pierdere, a cărei aniversare tocmai urmează în calendar, cu sentimentul solemn şi înălţător al compătimirii de sine, că… noi am fost mereu bătuţi de soartă. Evident, în istoria lor au avut şi ungurii momente victorioase, cu bătălii cîştigate, dar acestea n-au intrat în memoria colectivă, ca şi cum… n-ar fi existat, şi sînt date uitării în aşa măsură, încît acum chiar că trebuie să mă gîndesc să-mi amintesc de vreuna. Trianon populatie
Dacă cineva dintre noi păţeşte ceva, e consolat cu proverbul: Több is veszett Mohácsnál, adică: Las’ că mai multe s-au pierdut la Mohács!  Vă daţi seama: sîntem la începutul anului 2016, iar bătălia de la Mohács, unde ungurii au fost înfrînţi de turci, a avul loc la 29 august 1526 (iată că la asta îi ştiu şi data!), şi ungurii parcă nici pînă astăzi n-au reuşit să se împace cu cele întîmplate atunci, darămite cînd e vorba de… tratatul de la Trianon, care s-a întîmplat ca şi ieri, că din 1920 pînă acum n-au trecut decît 95 de ani…Şi atunci, bineînţeles, comemorează cu un sentiment tragic şi acest moment istoric, spre groaza multor români, pe care îi înţeleg într-un fel şi eu, fiindcă ştiu că nimeni cu scaun la cap, şi nefiind ungur, nu şi-ar putea închipui ca, dacă te doare atît de mult o pierdere, să nu vrei să şi repari cumva situaţia, să-ţi recuperezi ce ai pierdut.
Or nici vorbă: de asta ungurii au nevoie numai de dragul jelei, fără nici un „proiect” în spate, precum nici de 6 octombrie, la comemorarea celor 13 generali ai revoluţiei din 1848, nu se adună atîţia la Arad la locul spînzurării acestora, pentru ca să-i învie cumva din morţi, ci să-i jelească cu pietate şi demnitate. Iar de austrieci, acolo nici nu se pomeneşte măcar, poate eventual de generalul Haynau care a ordonat executarea, dar în rest nimic, fiindcă cine au fost cei care ne-au bătut atît de rău, asta pe noi ungurii, ne interesează mai puţin, important e numai că am fost bătuţi, de soartă mai degrabă, decît de cineva, aşa cum spune de altfel şi în imnul nostru naţional…

MATEI CORVINDupă ce i-am povestit deci toate acestea, prietenul meu mi-a spus în glumă (şi-a putut permite, fiindcă, am spus, eram prieteni foarte buni): Mă, da răi mai sînteţi şi voi, ungurii! La care i-am zis: Aşa e, ai perfectă dreptate. Şi mai răi decît noi sînteţi numai voi, românii. Fiindcă noi măcar ne plîngem trecutul, dar voi vă plîngeţi viitorul. Şi nu numai la ocazii solemne, ci la tot pasul… Ascultă numai, ce auzi la orice colţ de stradă: La noi n-o să fie niciodată ca acolo… Ce înseamnă „acolo”, nu contează, important e numai restul. Eu cred că această lipsă cumplită de încredere în posibilitatea ca viitorul să fie mai bun şi ca lucrurile să se schimbe în bine, la români are rădăcinile în „epoca de aur” a lui Ceauşescu, deşi premise culturale existau şi înainte. Ca mare „inginer social”, şi-a propus să remodeleze nu numai mentalitatea românilor (spre a forma omul nou, fiindcă cel existent, aşa cum l-a făcut Dumnezeu, a ieşit rebut…), ci şi imaginea lor despre propria lor istorie. Istoria adevărată n-avea cum s-o refacă, putea însă să schimbe istoria virtuală, imaginară, cea din capetele oamenilor, filtrînd cu grijă ce anume din istorie să intre în memoria colectivă, şi în ce formă. Românii au căpătat deci o istorie nemaipomenită, tocmai opusul celei din capetele ungurilor: glorioasă, victorioasă, numai cu bătălii cîştigate, cu mari eroi cum n-au mai fost nicăieri pe lume, şi cu strămoşi virtuoşi ca nimeni altii…

N-am cum să ştiu cît de bun o fi fost Ceauşescu ca cizmar, dar ca psiholog social era jalnic. Mentalitatea oamenilor e într-un fel ca şi limba: poţi interveni acolo cu fel şi fel de obsesii trăsnite, dar nu poţi şă ştii niciodată, unde dai şi unde crapă . El a crezut probabil că o asemena istorie va putea întări demnitatea şi încrederea în sine a românilor, umplîndu-i cu mîndrie naţională, şi atunci ei vor putea să facă ce n-a reuşit încă nimenea. Problema era numai că românii erau normali, şi au ajuns la o altă concluzie. Istoria glorioasă din capetele lor era despre trecut, ei în schimb trăiau în prezent. DAC RŞi dacă s-au uitat împrejur, şi au văzut ce-i înconjoară, nu puteau înţelege de fel, cum naiba se face ca noi, care, totuşi, am avut aşa o istorie, şi ne tragem de la strămoşii cei mai cei dintre toate neamurile lumii, să ajungem în halul ăsta să arătăm astăzi aşa cum arătăm? Istoria percepută astfel îţi instalează un sentiment de o continuă degradare, de decădere, şi cu cît istoria ţi-a fost construită mai glorioasă, cu atît acest sentiment va fi mai intensiv, fiindcă contrastul ei imens şi foarte vizibil cu prezentul te va pune într-o stare cumplită de nelinişte existenţială. . Şi atunci nu mai trebuie decît o mică prelungire, o extrapolare a cursului istoriei, ca să vezi şi perspectiva viitorului, care nu va mai fi în faţa ta, cum ar fi normal, ci undeva jos, şi la care se va ajunge schimbînd răul în ceva şi mai rău… Iar oamenii vor începe să se teme de viitor, şi să se întrebe mereu, oare ce nenorociri ne mai aşteaptă. Iar de dorit nu-şi vor mai dori altceva, decît ca mai rău să nu fie. (De cîte ori n-am auzit şi asta!) Şi se vor consola cu ceea ce în prezent încă mai au: Pînă avem pîine şi ceapă, nu murim de foame”, subînţelegîndu-se şi continuarea: „că s-ar putea ca mai încolo… să nu le avem nici pe astea”. Şi vrînd parcă să încetineze cumva apropierea viitorului, preferă ca lucrurile să rămînă măcar neschimbate, fiindcă orice schimbare poate fi şi un pas către acel viitor, şi atunci mai bine nu. Într-o asemenea percepţie, istoria îţi apare ca un destin necruţător, cu legile sale ca şi în fizică, şi faţă de care tu eşti neputincios, prin urmare n-ar avea nici un rost să te mai gîndeşti cum ai putea să-i schimbi mersul sau direcţia, fiindcă asta e ceva ce nu depinde de oameni: istoria nu o facem noi, istoria ni se întîmplă…

Iar dacă după 1989 românilor li s-a deschis lumea, şi au putut vedea cu ochii lor cum e în altă parte, atunci, într-o altă situaţie, puteau să spună: hai să învăţăm repede tot de ce avem nevoie şi noi, şi să ne apucăm să ne facem şi noi ţara aşa cum se vede că se poate. Dar pe fundalul decepţiei lor faţă viitor şi al fricii schimbării, ca nu cumva să iasă ceva şi mai rău, au rămas doar cu sentimentul amar, că la noi nu va fi niciodată ca acolo, că asta-i soarta României, predestinată de istoria ei. Istoria aceea imaginară, generatoare de frustrări şi frici imobilizatoare, a făcut deci, după părerea mea, ravagii similare în mentalitatea românilor, ca şi obsesia cacofoniilor în limbă, asta din urmă cu consecinţe grave uneori chiar dincolo de limbă. Şi asta s-a putut inocula uşor şi foarte repede, fiindcă mulţi se bucurau chiar de satisfacţia că „ne-am recăpătat trecutul”, fără să-şi dea seama că asta s-a obţinut cu preţul pierderii viitorului. Şi ca o dovadă că într-adevăr, această istorie virtuală, imaginară a avut rolul determinant în instalarea acestei stări de spirit şi a decepţiei aproape generale la români în privinţa viitorului, să mai spun că noi, ungurii, care am trăit în aceeaşi Românie a lui Ceauşescu, şi am suferit exact aceleaşi umilinţe şi nenorociri, ca şi românii, la care s-au mai adăugat şi toate măsurile restrictive sau chiar persecutări specifice care ne-au afectat numai pe noi, minoritarii, şi în primul rînd pe unguri, în această privinţă am ieşit nevătămaţi din toată povestea asta.  Explicaţia e simplă: nu ca şi cum am fi fost noi, ungurii, mai cine ştie ce, că nici vorba. Dar această istorie, virtuală sau nu, nu era istoria noastră, n-am avut nimic de a face cu ea. Şi de acolo de unde am privit-o noi, s-a văzut de la o poştă că era imaginară, şi prin urmare n-a putut avea nici măcar darul să ridice niţel prestigiul românilor în ochii ungurilor, ca material de publicitate. CASA POPORULUI aPentru noi, această istorie, aşa cum era ea construită, nu era bună de altceva, decît ca uneori să facem bancuri pe seama ei, cu tăişul ascuţit nu împotriva românilor, ci împotriva stupidităţii. (Mai ştiu şi acum cîteva.) Noi am avut istoria noastră, imaginară desigur şi ea, şi încă una jalnică, precum am spus-o adineori, care avea şi ea păcatele ei, dar măcar nu ne-a pus în poziţia în care să ne pierdem încrederea în viitor. La noi, cuvîntul cheie era: totuşi. Că oricît am fost noi bătuţi mereu de soartă, totuşi mai sîntem aici, şi, mare minune, n-am dispărut de pe faţa pămîntului, aşa cum te puteai aştepta cu o asemenea istorie. Şi asta, în mod aproape paradoxal, poate să-ţi dea chiar încrederea că asta nici în viitor nu va fi altfel, deşi, zic eu, poate puteam să ne construim şi noi o istorie mai ca lumea, cu şi mai puţine consecinţe negative.

Şi nu ne-a afectat de fel nici faptul că unii (aşa-zişi) istorici români s-au grăbit să ne construiască şi nouă o istorie, ca să nu rămînem nici noi fără. În această istorie, străbunii noştri erau barbarii de huni (cu care de altfel, istoric, n-avem nimic de-a face), cruzi şi fără nici o civilizaţie, care, după cum scria Iosif Constantin Drăgan în cartea sa Noi, tracii, n-aveau nici măcar o limbă ca lumea, vocabularul lor rezumîndu-se la nu mai mult de 300 de cuvinte (adică, adaug eu, lătrau mai de grabă, decît vorbeau), ş.a.m.d. Bun. Nu zic că nu ne-am fi simţit ofensaţi, fiindcă era totuşi ceva umilitor şi grosolan în asta, dar ne-a ofensat numai intenţia, nu şi conţinutul, al cărui primitivism hilar a sărit imediat în ochi. Şi chiar dacă, prin absurd, noi ne-am fi însuşit şi asumat această istorie, din asta nu puteam ajunge la altă concluzie, decît că istoria este un proces al unei ascensiuni şi ameliorări continue, că iată de unde am plecat, şi, totuşi, unde am ajuns, şi asta va merge spre mai bine şi în continuare…

Aşa se face că la ora actuală stăm cu toţii, şi românii, şi ungurii în faţa unei situaţii aproape paradoxale, şi anume că, la modul general, privind starea lor de spirit, ungurii au mai multă încredere în viitorul României, decît au românii… (Şi nu m-ar mira de fel dacă aş avea dreptate gîndindu-mă că eu am o părere mult mai bună despre români decît au ei despre ei înşişi.) La unguri nu există obiceiul popular, ca la români, să repete mereu, la orice neplăcere, ca o mantră sfîntă, că „în România nu va fi pînă-i lumea ca în altă parte”. Mai spun şi asta, sigur, cîteodată, uneori şi ca o aluzie (şi cu puţină ironie) la vorba românilor. Poţi auzi şi de la ei frecvent: „Asta-i România!”, dar asta de cele mai multe ori se referă la prezent, şi mai puţin la viitor. harta romania HORARomânilor însă, sentimentul de decepţie faţă de viitor le este din păcate atît de comun, încît apare cîteodată chiar şi acolo, unde te-ai fi aşteptat mai puţin.„România se înfăţişează ca şi o ţară europeană Cînd va fi oare nu numai ca şi, ci chiar europeană, cu adevărat?” Problema trebuie spusă, fără doar şi poate, asta fiind la ora actuală una foarte importantă în societatea românească. Dar dacă o pui sub formă de întrebare, asta va părea pentru cei mai mulţi cititori ca fiind una retorică (cum şi este, hai s-o recunoaştem). La care tot românul ştie răspunsul, şi atunci intenţia ta de a-i mişca puţin din loc pe români, se va întoarce pe dos, fiindcă ei vor răspunde aşa: niciodată, pînă-i lumea… Or eu nu pot să cred una ca asta, deşi prin popor circulă mai multe argumente pentru a o susţine. Unul ar fi următorul: „Fiindcă aşa sîntem noi, românii,”… amărîţii pămîntului. Aşa o fi oare? Ar avea românii vreo defecţiune genetică, care să-i condamne la conformism şi pasivitate? Nici vorbă! Conformismul este un comportament cultural, care există atîta timp, cît te conformezi şi tu, în consens cu alţii, conformismului. Odată ce ai refuzat să te conformezi, conformismul dispare, cel puţin pentru tine, şi asta îţi deschide calea să poţi face şi tu ceva pentru ca lucrurile să meargă ceva mai bine. Şi dacă vor fi mulţi şi foarte mulţi ca tine, atunci şi lucrurile vor merge mai bine, sau chiar foarte bine. Nu e nici o drăcie în asta.

Argumentul următor e ceva mai sofisticat: „La noi nu se poate.” Sau: „La noi nu va fi niciodată ca la ei, fiindcă asta-i România.” Cu asta toată vina este aruncată deci pe seama locului, la care oamenii nu mai au nici o posibilitate: ce să facem, dacă e un blestem parcă asupra acestui loc, că aici nu se poate face nimic? Dar să fie cu iertare: ce înseamnă de fapt „la noi”? Nu înseamnă oare tocmai locul unde sîntem şi trăim chiar noi? Şi de cine depinde totuşi, cum va fi acest loc? Nu va fi oare tocmai aşa cum îl facem noi să fie? Au românii o vorbă, de o mare înţelepciune, pentru care îi invidiez mult, fiindcă aşa ceva noi n-avem în ungureşte, şi anume: omul sfinţeşte locul. Şi chiar dacă acel loc ar fi blestemat, omul îl poate sfinţi. Dar de data asta e şi mai simplu, că nu-i nici un blestem aici, iar dacă ar fi totuşi ceva, asta n-ar fi în nici un caz blestemul locului, ci mai degrabă blestemul conformismului, de care însă te poţi lepăda relativ uşor, cu puţină silinţă şi voinţă. Atîta trebuie să spui numai, dar cu toată seriozitatea: începînd de astăzi, orice ar zice alţii, eu mă voi numi cetăţean, şi nu simplu cetăţean, şi mă voi comporta ca atare.  Dar, atenţie la limbaj: corect se spune „începînd de astăzi”, şi nu… „începînd de mîine”.

Prof. Szilagyi N. Sandor

COMENTARII

  1. Eu nu mai inteleg nimic.
    Ieri la prinz erau 26219861,azi duminica,ora 20.00 erau,stupoare:26219773!
    Adica da inapoi,in loc sa creasca?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.