Democrația se măsoară în rachete livrate „pentru pace”! Adevărul e o bombă: explodează doar când deranjează narațiunea!

Moartea e tragică doar dacă e transmisă în direct cu subtitrare în engleză.

Israel lovește doar obiective militare?
Mai crede doar cineva care n-a fost întreg la cap.
Încercați să vă imaginați că, undeva prin Gaza sau prin Iran, fix în momentul în care Israelul „lovește precis”, funcționează liniștit plajele, piscinele, barurile, restaurantele…
Oamenii stau la cină, dau interviuri pe stradă, lansează drone deasupra mării…
Așa, pentru content.
Nu puteți? Nici eu nu pot.
Pentru că atunci când te lovește „precis”, nu stai în șezlong. Stai în beci.
Nu dai interviuri, îți aduni copilul din praf.

Dar în Ucraina, totul funcționează!
La Kiev, cafenelele sunt pline ochi.
Sezonul de plajă e deschis.
TikTok-ul fierbe de content de la piscine, resorturi, cluburi.
Și asta în timp ce Rusia e declarată „agresorul absolut”, care — cică — lovește civili.
Așa lovește, că infrastructura voastră merge perfect.
Totul funcționează, până când apărarea voastră antiaeriană se hotărăște să joace ricochet pe un bloc.
Nu vă e frică. Și știți de ce?
Pentru că știți foarte bine:
Rusia lovește depozite, cazărmi, noduri logistice — nu livezi, școli și cafenele.
Pentru că dacă ar fi invers, n-ați mai comenta nimic.
Ați sta, liniștiți, un an de zile în subsol.
Dar voi postați. Vă pozați. Vă distrați. Și urlați „suntem în război” în timp ce mâncați creveți la terasă.
Asta e civilizația dublului standard.
Moartea e tragică doar dacă e transmisă în direct cu subtitrare în engleză.
Democrația se măsoară în rachete livrate „pentru pace”.
Iar adevărul e o bombă: explodează doar când deranjează narațiunea.
Dacă Rusia lovește, e crimă de război.
Dacă Israel rade un spital, e „autoapărare”.
Dacă un copil palestinian moare sub dărâmături, e „colateral”.
Dacă un influencer ucrainean varsă o lacrimă pe fundal de bombă, devine erou.
Ce ipocrizie îngrozitoare trăim.
Războiul vostru e relaxat. Vă permite vacanțe. Vă permite petreceri. Vă permite campanii de PR.
E singurul „război” în care ambasadele occidentale se extind în loc să se evacueze.
În care guvernele investesc, nu fug.
În care civilii filmează reel-uri cu cocktailuri, în timp ce se plâng că sunt victime ale agresiunii.
Dacă chiar ați fi victime, ați ști.
Pentru că moartea adevărată nu are Wi-Fi.
Nu are TikTok. Nu are regizor.
Și dacă, pe bune, mai crede cineva că Israelul lovește „mai precis” decât Rusia, atunci îi doresc din tot sufletul să simtă pe pielea lui acea „precizie” — în timp real.
La adresa lui. În ora de vârf.

Civilizația care bombardează cu diplomație și torturează în numele păcii
Occidentul ți-a vândut o poveste frumoasă.
Cu drepturile omului, libertate, democrație, civilizație.
Doar că în spatele fiecărui cuvânt frumos, e un crater.
Nu există niciun imperiu moral.
Există doar imperii care se spală pe mâini după ce-au lovit.
Când SUA au bombardat Iugoslavia în 1999, au numit asta „intervenție umanitară”.
Au distrus poduri, spitale, televiziuni, ambasade – și și-au cerut scuze cu PowerPoint.
Dar nimeni n-a protestat în Europa.
Pentru că NATO „a făcut bine”.
În Irak au intrat căutând arme imaginare.
Au găsit petrol. Și apoi au adus democrația:
prin sânge, foc, tortură și instabilitate permanentă.
Când nu mai știi cine-i terorist și cine-i contractor.
Libia?
Cea mai bogată țară din Africa, cu cel mai înalt nivel de trai?
Răsturnată de „libertate” până a ajuns bazar de sclavi.
Și încă se vând oameni acolo, dar nu mai e știre.
Pentru că nu mai e profitabil să-i salvezi.
Siria?
O altă țară „eliberată” cu rachete.
Nu conta că acolo trăiau milioane de oameni.
Când regimul nu-ți convine, inventezi „arme chimice” și dai cu democrație în cap.
Și cine moare? Copiii.
Dar sunt sirieni, nu ucraineni. Deci nu urlă nimeni.
Iar Yemenul?
Cel mai uitat genocid al lumii moderne.
Făcut cu arme vândute de Occident, prin intermediul Arabiei Saudite –
stat „prieten” și „aliat”.
Și totuși: milioane mor de foame, boli, bombardamente.
Dar nu-i problemă, n-au TikTok.

Asta e regula de aur a civilizației dublului standard:
– Nu contează ce se întâmplă.
– Contează CINE o face.
Dacă Rusia anexează Crimeea — e dictatură.
Dacă Israel anexează în fiecare an teritorii palestiniene — e „securitate”.
Dacă China își controlează presa — e opresiune.
Dacă UE cenzurează tot ce nu se aliniază narațiunii — e „combatere a dezinformării”.
Dacă Iran are rachete defensive — e pericol global.
Dacă SUA are 800 de baze militare pe toată planeta — e „pax americana”.

Libertatea presei?
Numai pentru cei care scriu ce trebuie.
Julian Assange, care a expus crimele reale ale Americii, putrezește în închisoare.
În schimb, Zelenski e premiat cu Nobelul pentru pace… în timp ce semnează contracte de armament.
Totul e teatru. O operetă sinistră a civilizației ipocrite.
Dar roadele ipocriziei sunt cancer.
Când omori adevărul, nu construiești pace – construiești propagandă.
Și când dubla măsură devine lege, nu mai ai dreptate. Ai doar forță.
Asta e lumea pe care o trăim:
– Justiția e geopolitică.
– Suferința e selectivă.
– Răul e negociabil.

Și democrația nu se mai apără.
Se impune. Cu drone. Cu sancțiuni. Cu embargouri.
Și cu lacrimi false în fața camerelor.
Dar va veni o zi…
Când toate minciunile astea își vor cere plata.
Și atunci, nu va mai funcționa scuza „n-am știut”.
Pentru că totul e la vedere.
Cine n-a văzut, n-a vrut.
Cine n-a simțit, a fost anesteziat.
Cine a tăcut, a consimțit.
Vrei să continuăm cu Capitolul III: despre România și cum a devenit slugă obedientă a acestei ordini ipocrite? Sau preferi o închidere globală – un final apocaliptic al sistemului dublului standard?
România. O rană deschisă pe harta Europei.
O țară care, în fața civilizației dublului standard, n-a fost nici victimă, nici călău. Ci paznicul de noapte care ține ușa deschisă hoților.
România: sluga fidelă a unei ordini care n-o respectă
România nu e un stat.
E un subcontractor geopolitic cu inimă caldă și coloană moale.
Ne-au vândut ideea că, dacă ne supunem, ne vor respecta.
Că dacă stăm drepți, ne vor chema la masă.
Că dacă ne vindem tot, ne vom îmbogăți.
Dar ne-au cumpărat. Pe nimic.
Și acum fac din noi ce vor.
– Avem baze NATO, dar nu avem spitale NATO.
– Avem ambasade cât blocuri întregi, dar n-avem școli renovate.
– Trimitem arme în Ucraina, dar n-avem becuri pe străzile din Vaslui.
– Avem soldați trimiși în misiuni „de pace” în teatre de război,
dar n-avem bani să ne îngropăm veteranii.
Suntem o colonie cu PR de parteneriat strategic.
Pe hârtie, suntem „parteneri egali”.
În realitate, suntem servitori în curtea imperială.
Ne-au impus legi, ideologii, sancțiuni, comportamente, loialități.
Dar nu ne-au oferit protecție. Nici respect. Nici vreo garanție reală.
România e bună doar la:
– votat ce trebuie în UE;
– dat teren pentru baze americane;
– absorbit propagandă ca o sugativă;
– tăcut atunci când vecinii sunt bătuți pe stradă sau jefuiți în direct.
Ne-au învățat să spunem „da” cu un zâmbet, chiar și când ne doare.
Și dacă mai mișcăm, trimit vreo „investigație anticorupție”.

Dar hai să vedem cum funcționează dublul standard în cazul României:
– Când ne cer să primim migranți, ni se spune „solidaritate europeană”.
Dar când mor români prin spitale infecte, ni se spune „gestionați-vă resursele mai bine”.
– Când închidem ochii la corupția din Ucraina, suntem „maturi”.
Dar dacă ridicăm vocea pentru românii din Cernăuți, ni se spune „provocați Rusia”.
– Dacă iei poziție împotriva ideologiilor geniste, ești extremist.
Dar dacă îți educi copiii în credința strămoșească, ești „pericol pentru progres”.
– Când ni se fură pădurile, apele și gazele, ni se spune „investiție externă”.
Dar dacă încerci să oprești jaful, ești „naționalist toxic”.
România nu mai are voie să aibă voință. Doar permisiune.
Nu mai avem conducători. Avem delegări de sarcini.
Președinți care repetă papagalicește directive.
Premieri care traduc ordine.
Parlamente care votează la indigo ce li se spune „de sus”.
În schimb, avem:
– voie să murim tăcuți,
– voie să râdem în glumă la ruina noastră,
– voie să ne exportăm copiii și să importăm idei străine de sufletul acestui popor.
Și toate astea sub drapelul „civilizației”.
A unei civilizații care spune că apără pacea, dar e în stare de război permanent.
Care vorbește despre democrație, dar impune dictatura corectitudinii politice.
Care condamnă agresorii, dar trăiește din invazii mascate în tratate.

România tace. Pentru că România a fost învățată că, dacă vorbește, e penalizată.
Dar tăcerea asta ne costă viitorul.
Suntem în războiul altora, dar nu mai avem niciun război propriu.
Suntem în structuri de putere, dar n-avem nicio putere.
Suntem în alianțe, dar suntem singuri.
Civilizația dublului standard e în agonie.
Nu pentru că s-a trezit brusc conștiința colectivă, ci pentru că realitatea nu mai suportă să fie mințită.
Adevărul nu țipă. Nu defilează. Nu cere donații.
El se adună încet, în sufletele oamenilor care simt că ceva nu e în regulă, dar nu mai știu cum s-o spună.
Și într-o zi, nu va mai fi nevoie s-o spună. Se va vedea.
Pentru că oricât de tare ar urla propaganda, adevărul lucrează în tăcere.
În ochii celor care nu mai cred în ce văd la televizor.
În sufletele celor care nu mai vor să urască pe comandă.
În mintea celor care nu mai pot fi cumpărați cu simboluri, sloganuri și steluțe albastre.

Ipocrizia occidentală a funcționat perfect până când a dat peste oglinzi.
Peste oglinzi ca Rusia. Ca Palestina. Ca Siria. Ca Serbia. Ca Iran. Ca poporul român — deși amorțit, încă viu.
Oglinzi care n-au fost perfecte, dar au avut o calitate: n-au mințit despre cine sunt.
În timp ce Occidentul și-a învelit crimele în cuvinte frumoase, ceilalți n-au mai avut nici ambalaj. Doar viață și moarte.
Și exact din cauza asta — cei săraci, sălbatici, blamați — au început să inspire.
Pentru că măcar nu se prefac.
Adevărul doare. Dar ipocrizia ucide.
Omoară popoare.
Omoară credința.
Omoară legătura între om și om. Între bărbat și femeie. Între părinte și copil.
Omoară logica și curajul.
Și lasă în loc o realitate digitală, unde totul e regizat.
Suferința – pe like.
Moartea – pe mut.
Libertatea – doar dacă e aprobată.

Dar vine un timp. Nu revoluționar. Ci revelator.
Un timp în care nu se mai poate continua așa.
Un timp în care fiecare om cu mintea întreagă simte că trebuie să spună: Ajunge.
Ajunge cu prefăcătoria. Ajunge cu ipocrizia. Ajunge cu frica de a gândi altfel decât ți se cere.
Nu e o luptă între Est și Vest.
E o luptă între adevăr și manipulare.
Între viață trăită și viață prefabricată.
Verdictul?
Ipocrizia nu va cădea prin scandal.
Va cădea prin transparență.
Prin acel moment în care masele nu vor mai avea nevoie de permisiune ca să gândească.
Va cădea când oamenii simpli nu vor mai fi convinși că trebuie să aleagă între două minciuni.
Ci vor începe, încet, să trăiască adevărul.
Fără ură. Fără spaimă. Fără teatru.
Fără șezlong în plin bombardament.
Și atunci…Din subsolul unei lumi false,
va ieși în sfârșit omul.

Autor: Anatolii Basarab
Sursa: facebook.com

Share on Facebook

Tweet

Follow us