De ce și de când sunt românii antivacciniști
Cine crede că românii sunt sceptici în raport cu vaccinurile de cînd cu pandemia de Covid se înșeală amarnic. Temerile sunt vechi de cînd lumea, sau, mai exact, de cînd au apărut primele vaccinuri în România, în secolul 19. Într-o carte excepțională de acum cîțiva ani, ”România medicilor”, editura Humanitas, istoricul Constantin Bărbulescu prezintă date furnizate în acea epocă de medicii de țară și consemnate în Monitorul oficial, care relevă refuzul românilor de a se vaccina și metodele de fentare a campaniilor inițiate de stat.
”Mulţi dintre cei revaccinaţi îşi şterg braţul îndată ce vaccinatorul le întoarce spatele”
”În această circumscripţie de munte, vaccinarea şi revaccinarea antivariolică sunt dificil de realizat şi de verificat, din cauza habitatului risipit şi a unor practici ale populaţiei rurale, care, mărturiseşte medicul nostru, anulează efectul vaccinării: ”mulţi dintre cei revaccinaţi îşi şterg braţul îndată ce vaccinatorul le întoarce spatele; la cei mici, la vaccinaţi, aceasta se face de mame, mătuşe etc, spre a scăpa de indispoziţia copiilor inoculaţi“. Este doar o nouă mărturisire despre neîncrederea ţăranilor în medic şi în medicina modernă.
Să îl lăsăm pe doctorul Hârsu deoparte şi să ne întoarcem la doctorul Vasile Bianu, care, în 1882, era medic al plasei Bistriţa de Sus din judeţul Bacău. Şi el se confruntă cu lipsa de încredere a populaţiei rurale în vaccinarea anti-variolică, iar ţăranii plasei sale ”uzează de toate mijloacele posibile pentru a-şi sustrage progenitura de la hultuire“.
Autoritățile sunt primele care boicotează vaccinarea
”În plus, autorităţile comunale, care ar trebui să îl sprijine în realizarea vaccinării, îşi sustrag cei dintâi copiii de la acest act medical, aşa cum face primarul din comuna Luizi Călugăra, care ”în timpul hultuirii, pe de o parte dădea ordine să se aducă toţi copiii la Primărie, iar pe de alta îşi expedia nevasta şi copiii în cu totul altă direcţie, spre calea iepurelui!“, stârnind consternarea şi tristeţea medicului nostru.
Doctorul Bianu ne vorbeşte şi despre imposibila izolare a pacienţilor suferinzi de boli epidemice în acelaşi mediu ţărănesc, unde locuinţa cu o singură cameră este supraaglomerată: ”unde am pune bolnavul, unde pe cei sănătoşi?“. Iată o dilemă în faţa căreia medicul nu are alternativă.
Nici încercarea de a izola casa infectată de celelalte case nu poate funcţiona, pentru că ţăranii nu îşi restrâng libertatea de mişcare de dragul vorbelor unui domn, chiar dacă el este medic de plasă. În comuna Flipeni, într-o duminică, doctorul Bianu reuşeşte, totuşi ”cu multă greutate“, să trimită ”acasă împreună cu vătăşelul o mumă cu copilul său în braţe ce suferea de variolă în perioada de descuamaţie, din cârciuma plină de oameni cu copiii lor!“.
Statul se chinuie de 150 de ani să facă românii să accepte vaccinurile
”Nu trebuie să ne închipuim că teama de vaccinare care bântuie mediile ţărăneşti şi corolarul ei – încercarea de a se sustrage de la acest act medical – constituie o atitudine care apare din senin la mijlocul secolului al XIX-lea. Ea este tot atât de veche ca şi metoda profilactică în sine.
Statul şi autorităţile ecleziastice fac încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea eforturi în vederea acceptării vaccinării de către populaţie.
În concluzie, puţinele rapoarte ale medicilor de plasă sunt o excelentă sursă pentru cunoaşterea lumii rurale din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea” se mai arată în lucrarea istoricului.
Bogdan Tiberiu IACOB
Sursa: inpolitics.ro
