De ce nu ați spus nimic înainte de 1990 despre Holocaustul din Transnistria?

Scrisoare deschisă

Adresată prietenilor, colegilor şi cunoscuţilor mei evrei, dumnealor Lucia Wald, Alexandru Moscu, Hary Coman, Paul Cornea, Ştefan Cazimir, Valeriu Oişteanu, Boris Marian, Mircea Cornişteanu, Teşu Solomovici, Mihai Florescu, Nina Cassian, Alexandru Mirodan etc.

Zilele trecute a apărut un interviu dat de Radu Ioanid….În cuprinsul interviului i-a fost pusă lui Radu Ioanid şi întrebarea, probabil cea mai importantă pentru contenciosul româno-evreiesc, care sună aşa: „Cum explicaţi faptul că până acum România a avut imaginea unei oaze de pace pentru comunitatea evreiască în timpul celui de al Doilea Război Mondial?” Sper că veţi fi de acord să recunoaşteţi că, într-adevăr, până mult după 1990, evreii şi românii au trăit în bună înţelegere pe acest subiect. Se ştia şi se vorbea despre ianuarie 1941 la Bucureşti – cu 120 de victime, iunie 1941 la Iaşi – cu circa (cel puţin) 500 de victime şi cam nimic despre Transnistria. Cu alte cuvinte, întrebarea este dintre cele mai justificate: de ce despre cei peste 250 000 de evrei contabilizaţi azi ca victime ale barbariei româneşti nu s-a spus nimic, practic nimic, până după 1990?Iată ce răspuns dă la această întrebare Radu Ioanid, unul dintre directorii celebrului Muzeu al Holocaustului din Washington.

Radu Ioanid: „există două (s.n.) tipuri de explicaţii aici. O explicaţie ţine de faptul că aproximativ jumătate din cei 760 de mii de evrei români, atâţia câţi au fost număraţi la recensămîntul din 1930, au supravieţuit războiului. Cifra este impresionantă şi aceasta este una din explicaţii. A doua ţine de geografia exterminării în masă şi a supravieţuirii sub jurisdicţie românească în Regat. Aşa cum am spus, numărul de suprevieţuitori a fost foarte mare, numărul de victime a fost foarte mic. În al treilea (s.n.)rând şi poate cel mai important, lucru care explică, care răspunde întrebării dumneavoastre, este faptul că după 1950, deci începând cu anii 1949-50 şi până la căderea regimului comunist, acest subiect a fost, practic, tabu. Se putea vorbi, se putea scrie despre exterminarea evreilor din Ardealul de Nord. Acest eveniment tragic a fost folosit de regimul comunist din România ca unealtă de propagandă anti-maghiară, dar despre exterminarea evreilor din România şi supravieţuirea lor, practic nu se putea vorbi în timpul regimului comunist şi, bineînţeles, nu se putea scrie.”

Subiectul acestei scrisori deschise sunt rândurile de mai sus, în mod special declaraţia lui Radu Ioanid, fost cetăţean român până pe la începutul anilor ’80, când a emigrat în Israel şi Statele Unite, cum că „exterminarea evreilor din România a fost un subiect tabu până la căderea regimului comunist”. În felul acesta explică Radu Ioanid „faptul că până acum România a avut imaginea unei oaze de pace pentru comunitatea evreiască din timpul celui de al Doilea Război mondial”.

Eu nu contest afirmaţia lui Radu Ioanid despre acel tabu şi conchid chiar că dumneavoastră, ca şi ceilalţi evrei din România, aşa cum este şi normal, aţi ştiut întotdeauna despre… sutele de mii de evrei ucişi de români, spre deosebire de mine, colegul şi prietenul dumneavoastră, care am aflat adevărul despre părinţii mei, cât au fost ei de criminali, abia mult după 1990. Mărturisesc, aproape că-mi vine să mă supăr pe dumneavoastră că nu mi-aţi spus şi mie adevărul şi m-aţi lăsat, ca pe un caraghios, să mă dau mare că poporul din care fac parte a fost exemplar de omenos într-un moment când alte popoare şi-au pierdut omenia şi onoarea! (Aprecierea aparţine lui Moshe Carmilly Weinberger)

Dar, probabil că tocmai asta înseamnă subiect tabu! Iar dumneavoastră aţi respectat acest tabu şi nu mi-aţi spus niciodată nimic, dintr-un soi de delicateţe uşor de înţeles. Sau, mai degrabă, de frica represaliilor comuniste, s-ar înţelege din textul lui Radu Ioanid. Dar pe mine nu răspunsul la această întrebare mă interesează. Ci eu vin cu rugămintera de a-mi răspunde la altă întrebare.
O întrebare care se naşte logic din declaraţia lui Radu Ioanid. Iată întrebarea cu care vă somez – un termen mai potrivit nu există!, vă somez cerându-vă imperios un răspuns: Dacă în România comunistă a fost interzisă orice discuţie privitoare la participarea românilor, a României, la Holocaust, la exterminarea evreilor, drept care şi evreii din România au tăcut până după 1990, de ce evreii care au plecat din România în Israel sau în Occident nu au dezvăluit ei lumii întregi vinovăţia românilor, participarea românilor la genocidul anti-evreiesc, la Holocaust?!
De ce Alexandru Mirodan sau Nina Cassian ori Valeriu Oişteanu, sau altul dintre cei peste 1.000.000 (un milion) de evrei plecaţi din România şi ajunşi în „lumea liberă”, nici unul nu şi-a făcut datoria faţă de adevăr şi faţă de evreime, demascând barbaria românească?!

Îl întreb chiar şi pe Radu Ioanid, care sunt textele sale publicate în Occident înainte de 1990 pe tema Holocaustului din România!? Funcţiona oare tabu-ul din România pe întreaga planetă? Care este aşadar explicaţia acestui comportament ciudat a sute de mii de evrei? Cu atât mai ciudat cu cât în Israel şi în Occident au apărut înainte de 1990 cărţi şi articole despre cum au dus-o evreii în România pe vremea lui Ion Antonescu, iar în aceste relatări nu apare nicicum imaginea unui genocid, a unui Holocaust. A se vedea textele semnate de un Moshe Carmilly Weinberger, Nicolae Minei Grunberg, Wilhelm Filderman, Mihail Bruhis, Siegfried Jaegendorf, Alexandru Şafran, Marius Mircu şi atâţi alţii! Texte din care răzbate mai degrabă recunoştinţa faţă de regimul Ion Antonescu, faţă de români! În aceste condiţii ce valoare de adevăr mai are propaganda anti-românească susţinută de o mână de evrei insignifianţi, în frunte cu infractorul Radu Ioanid, dovedit sperjur? În concluzie, vă alăturaţi, stimaţi colegi, prieteni şi cunoscuţi evrei, vă alăturaţi lui Radu Ioanid sau celor pomeniţi câteva rânduri mai sus, în frunte cu Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran? Pentru că vă ştiu oameni de onoare, vă rog să faceţi publică opţiunea dumneavoastră, adică răspunsul la întrebarea cu care vă solicit bunăvoinţa: De ce aţi tăcut? De ce tăceţi? Cât timp veţi mai tăcea? Al Dumneavoastră acelaşi dintotdeauna, cu nimic schimbat după 1990,

Ion Coja