Cuza domnul care răsplătea cu pământ pe cei ce-şi făceau datoria!
Dintre personajele istorice păstrate în memoria colectivă şi în creaţia populară, domnitorul Alexandru Ioan Cuza este unul dintre cele mai iubite şi mai luminoase.
Legendele istorice îl prezintă deosebit de bun şi iubitor, mai ales faţă de oamenii necăjiţi.
Cuza a dat pământ clăcaşilor, „câte zece fălci”, iar „dacă nu era el, noi tot robi am fi ş-amu”, „tot clăcaşi era să murim”. Povestitorul încheie astfel: „ferice şi halal să-i fie dă sufletu lui!”.
Tot cu pământ răsplătea şi pe cei ce-şi făceau datoria la oaste.
Se pomeneşte bunătatea lui într-un episod în care a dat bani unui cărăuş să-şi cumpere un bou în locul celui căzut.
Sunt amintite, de asemenea, intervenţiile lui Cuza pentru sentinţe drepte în judecăţi.
Acest spirit justiţiar i-a atras duşmănia boierilor şi mai ales a ciocoilor îmbogăţiţi peste noapte din truda ţăranilor.
Se mai povesteşte despre descinderile sale la mănăstiri, din ale căror averi a împărţit săracilor.
Despre lipsa de omenie a unor călugări, tradiţia spune că, poposind Cuza la o mănăstire, îmbrăcat cu suman, cu cojoc, cu căciulă mocănească şi cămeşoi de cânepă, a lăsat un bilet: „Alexandru Ioan Cuza a durmit în bucătărie pe un ţuhal (sac) plin de glod, la mânăstirea Neamţ”.
În special aceste deghizări ale sale fac deliciul legendelor.
Se zice că odată s-a dus la curtea unui boier îmbrăcat ca ursar, să-i joace ursul, iar, la plecare, i-a scris şi acestuia un bilet: „Cum ai văzut ursul jucând înaintea ta, aşa va veni vremea să joci tu, boierule, înaintea ursarului”.
După cum se vede, moda bileţelelor în lumea domnitorilor …nu este o noutate!
Şi nici descinderile la crâşme!
Cuza stabilise ca vechea unitate de măsură a capacităţii şi greutăţii, oca sau ocaua, să aibă un litru şi un sfert, nu un litru, ca până atunci.
Vrând să controleze dacă se respectă „ocaua lui Cuza”, intra pe la cârciumi şi hanuri, îmbrăcat ţărăneşte şi cerea „o ocă de-a lui Cuza”.
Nu rareori i se dădea o ulcică de aproximativ o jumătate de ocă.
De atunci au rămas şi expresiile „a prinde (pe cineva) cu ocaua mică” sau „a umbla cu ocaua mică” (a prinde pe cineva sau a umbla cu minciuni, înşelăciuni, fapte necinstite).
Se crede că soarta lui a fost călăuzită de o stea neobişnuit de luminoasă, care a strălucit toată vara din prejma alegerii lui ca domnitor.
Se mai spune că şi în faţa sultanului el mergea cu fruntea sus şi cu sabia zornăind, ca un Făt-Frumos!
Ei, dar vorba poetului: „de-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii…!”.
Să nădăjduim că steaua noastră nu s-a stins.
Autor: Lucia Cireș (etnolog)
NOTA
Lucia Cireș este doctor în etnologie și colaboratoare a Dicționarului general al literaturii române, cunoscută pentru contribuțiile sale în studiul speciilor folclorice și al folcloriștilor români.
Lucia Cireș a realizat materiale despre mănăstiri impresionante, inclusiv prezentarea mănăstirii „Bujoreni”. (IA)
