Cum as face turism cultural cu bidineaua in Gara Brasov

Cum as face turism cultural cu bidineaua in Gara Brasov

0 69

N-am mai circulat de mult cu trenul. A fost o vreme – cam cinci ani la rand – cand am batut drumul Clujului (care-i lung, dupa cum zice folclorul autentic) de mi s-a acrit de calea ferata. Vanzoleala de atunci in vehiculele CFR-ului ma anesteziase complet la toate neajunsurile pe care ti le procuri in momentul in care ti-ai cumparat bilet. Chiar si la clasa I.


Nu ma sinchiseam de inghesuiala, mirosuri, hurducaiala, intarzieri, sufocarile din timpul verii sau congelarea aproape sigura in vagoane la vremuri de iarna. Trenul devenise doar mijlocul nenorocit, dar pe care incetasem sa-l mai analizez, de a ma transporta relativ ieftin de la Brasov in inima Ardealului. Iar gara era o locatie imposibil de evitat daca voiai sa ajungi in compartiment si sa te izolezi in mutenie sau sa te abandonezi somnului chinuit pe banchetele incomode, imbracate in vinilin ordinar.


Zilele trecute am ajuns din nou in gara. Dupa foarte multa vreme in care nu mai simtisem in nari mirosul ala inconfundabil de pacura incinsa pe care-l degaja vagoanele CFR, pufaind si siroind discret de secretii in timp ce asteapta pe sine semnalul impiegatului. Gara Brasov este mai trista decat am lasat-o acum multi ani in urma. N-a pastrat nici macar dotarile care o facea candva – poate ca si astazi e pe aceeasi pozitie – una dintre cele mai interesante statii CFR din tara. Va amintiti tabela aceea neagra, mare, pe care se afisau prin rotirea placutelor negre scrise cu alb numarul si numele trenurilor ce sosesc si pleaca, cu ora si linia? A disparut. A atarnat multa vreme bolnava pe zidul de deasupra culoarului subteran, pana cand niste destepti n-au mai gasit bani si chef s-o repare si s-o reintegreze in confortul firesc la care te astepti de la un oras cu atatea ifose cate are Brasovul. In schimb, te poti chiori pe tablitele albe de pe laterale, ca in orice halta respectabila din Romania.


Poate nu patrund eu filosofia adanca a proiectarii unei gari si a intretinerii ambiantei in jurul unei calatorii pe calea ferata. Trebuie ca? e vorba despre un set de reguli si principii stricte care gestioneaza uratul si dezolarea unei gari. Poate ca aerul asta de parasire adanca si de nesimtire crasa pe care-l degaja statia Brasov are o justificare temeinica in proiect. De ce n-ar fi gara urata? Cand pleci in voiaj, oricum n-o vezi; esti prea surescitat si iluzionat de gandul aventurii catre care te-ndrepti ca sa remarci micile mizerii ce incearca sa ti se agate de glezne in timp ce te cateri pe scara de fier forjat. Cand revii din calatorie, oricum nu vrei decat sa strabati cat mai repede ganguri, pasaje, holuri, tot ce te mai desparte de dusul si patul curat de la tine de-acasa. Cand sa mai observi jegul si tristetea cuibarite in cotloane sau etalate in splendoarea lor infecta?


N-o sa pricep niciodata de ce grangurilor de la CFR li se pare o cheltuiala prea mare schimbarea becurilor chioare de pe peroane cu altele ceva mai puternice. Macar sa-i vezi fata celui cu care mai schimbi doua vorbe pana vine trenul. Cum n-o sa pricep de ce naiba nu ucide nimeni parazitii din instalatia de sonorizare, ca sa se-nteleaga ceva din anunturile pe care le zice le microfon duduia de la Informatii? Sau de ce nu sterge nimeni satisfactia mitocana de pe fetele doamnelor care-ti rup bilete la buda infecta de peron, asteaptand pe scaunele sa calci chircit pragul stabilimentului de unde-si iau salariul de mizerie? Stapanele vezicii, care te elibereaza de spaimele contagioase si de greata retinuta pe tren.


Ma uit de-a lungul pasajului al carui capat se pierde in bezna nesigura dinspre Parcul Tractorul. Si descopar brusc ce este gara in general si pasagerii ei, intamplatori sau cu abonament. Ei, o umplutura de zemuri, vise, proiecte, amagiri, tristeti, bucurii bahice, ce coboara lent, ca si continutul unui intestin intins intre peroane si holul de la intrare. Ea, cloaca cu stationare obligatorie pana la iesirea la aer curat.


La cate tunuri s-au dat/se dau in CFR, ma-ndoiesc sa fie vreodata bani pentru niste refaceri de soi. Am, de-aceea, o solutie ieftina, eficace si foarte culturala. Mai degraba o razbunare decat o redresare. Imi trebuie doar o galeata de vopsea alba si o bidinea. As da fuga la peroanele de navetisti, acolo unde calatoria cu trenul are farmecul ei coroziv. As cauta trenul care l-a purtat in pantece pe literatul brasovean Alexandru Musina in perioada de naveta a carierei sale, cand scria pe genunchi ca sa se protejeze de oroare. As scrie mare, de la un capat la altul al garniturii: „In acest tren, printre munti de coji de seminte si zofturi scurse din bagaje si closete s-a nascut romanul Budila Expres”.


Mie-mi miroase a turism cultural.


Vifor Rotar

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.