Cum a rămas țara fără păduri, transformând Legile democratiei în Pomana Porcului!

Cum a rămas țara fără păduri, transformând Legile democratiei în Pomana Porcului!

2 307

Procentul de împădurire al actualului spațiu geografic al României a scăzut treptat, de la aproximativ 80% cât a fost în trecut, la 55-60% la începutul secolului al XIX-lea (Giurescu, 1976; Giurgiu, 2010), până la 27.5% cât reprezintă în prezent (INS, 2016).
Pădurile de pe teritoriul României reprezintă, așadar, doar 33% din patrimoniul forestier natural al țării. Mai mult decât atât, datele furnizate de INS se referă la fondul forestier și nu la pădurile efective, fiind incluse terenurile despădurite prin tăieri rase și excluse vegetațiile forestiere din afara acestuia. Astfel, pentru procentul de împădurire funcțional se vehiculează cifra de aproximativ 22%, adică jumătate din procentul optim de împădurire calculat pentru România, de 45% (Guvernul României, 2008).
Declinul accentuat al pădurilor în spațiul românesc a început în prima parte a secolului XIX, odată cu dezvoltarea capacităților tehnologice de exploatare. Din 1947și până în 1949  pădurile au fost naționalizate, un efect direct al acestui demers fiind modernizarea administrării și exploatării acestora, după 1975 realizându-se pentru prima dată un echilibru între nivelul tăierii copacilor și rata de împădurire.
Pădurea era administrată de Regia Națională a Pădurilor, prin Întreprinderea Forestieră de Exploatare și Transport.Partea buna a  economiei planificate a permis, de asemenea, valorificarea mai rațională a lemnului – printr-o scădere considerabilă a exportului de lemn brut și o creștere a exportului de hârtie, mobilă, creioane, placaj etc.
O soluţie de compromis: restituirea proprietăţilor, însă în limita a zece hectare pentru terenurile agricole și un hectar pentru pădure. Dar această variantă, concretizată prin Legea 18/1991, nu a făcut decât să stârnească confuzie şi să trezească speculatorii, căci actele asupra proprietăţilor nu mai existau de mult, iar ceea ce se reconstituia era situaţia din anii 1940-1950 în cadrul societăţii din anii 1990, profund reconfigurate.

Legea Fondului Funciar 18/1991 a fost doar un prim pas dintr-un proces „lung și ambiguu” (Verdery, 1996) de retrocedare a proprietăților, inclusiv cele forestiere. Odată cu aprobarea Legii 169/1997 s-a pus pentru prima dată problema restituirii pădurilor deținute înainte de naționalizare de către colectivități (composesorate, comunități, obști).  Legea 1/2000 facilita punerea în aplicare a Legilor Fondului Funciar, respectiv Legea 18/1991 și 169/1997, stabilind o limită de zece hectare pentru proprietatea restituită persoanelor fizice. Această limită a fost denunțată ca fiind discriminatorie  !!, astfel încât, prin O.U.G. 102/2001, s-a stabilit o limită de 20 de hectare. Iar apoi, prin Legea 247/2005,… s-a renunțat  iresponsabil si definitiv la orice limită,promovându-se restituirea integrală a terenurilor forestiere, pe vechile lor amplasamente.

Liberalizarea pieței în România și deschiderea acesteia spre piața economică occidentală a permis importul de produse agricole din vest, puternic subvenționate, fapt care, dublat de o scădere globală a prețului la produsele agricole, a dus la prăbușirea prețurilor produselor românești din agricultură. În schimb, creșterea cererii de lemn pe piața globală și liberalizarea prețurilor lemnului în România duc la o apreciere mai mare a pădurii. Pădurea devine de departe mai interesantă decât terenurile agricole și devine interesantă pentru cel puțin trei grupe de actori: oficialii statului, noii proprietari și elitele locale (Dorondel, 2011). În această relație statul are un rol ambiguu, dar care îi convine de minune: el e cel care dispune de proprietate, pe de o parte vrea să o restituie parțial pentru a câștiga legitimitate, pe de altă parte vrea să o păstreze, fiind o resursă extrem de profitabilă și în același timp e și cel care stabilește regulile acestui joc.

Legea 18/1991 e exemplară pentru aceste implicații. La acea vreme legea a fost justificată în felul următor: „vom retroceda cel mult un hectar de pădure la 400 de foști proprietari, respectiv cel mult 400 mii hectare, dar vom salva, vor rămâne în proprietatea statului restul pădurilor foste private” (citat în Giurgiu, 2010). . E destul de limpede că actul de retrocedare a avut o miză electorală, și una care a dat roadeNu a contat că suprafața de pădure era infimă, că pădurea se supunea regimului silvic, adică era tot sub controlul statului, simplul act de a fi pus în posesie a ridicat valuri de simpatie pentru noul regim.

Un alt aspect al retrocedărilor este că reforma funciară s-a desfășurat simultan cu descentralizarea statului. Legea 18 a fost concepută pentru a mulțumi pe toată lumea: un număr însemnat de țărani au fost împroprietăriți, statul a pierdut o parte  mică din proprietatea forestieră și a păstrat controlul asupra  fondului forestier, oficialii de la guvernare au câștigat credit electoral, iar comisiile de împroprietărire au câștigat influență locală.
Politica retrocedărilor în perioada 1996-2000 s-a conturat în condițiile unor guverne slabe politic și administrativ. Restituirea pădurilor a fost subiectul unor dispute parlamentare aprige . Controversata lege 169/1997, cunoscută ca Legea Lupu, nu a putut fi aplicată până în anul 2000.
Un exemplu ilustrativ pentru ambiguitatea procesului de restituire a pădurilor îl reprezintă disputarea în instanțele judecătorești a proprietăților care după 1945 au fost considerate bunuri inamice. În baza Legii 247/2005 urmașii grofilor maghiari au revendicat mari suprafețe de pădure (în special cele ale familiilor Banffy, Bethlen și Kemeny), însă legea respectivă reglementează restituirea proprietăților confiscate de regimul comunist în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în timp ce aceste proprietăți intră sub incidența Legii CASBI promulgată la 9 februarie 1945, așadar anterior intervalului prevăzut de Legea 247/2005Atribuțiile CASBI se refereau doar la administrarea și controlul bunurilor respective, fără a institui nicio formă de preluare a proprietății, fapt ce s-a petrecut doar în 1948, adică ulterior datei de 6 martie 1945, în timpul regimului comunist.
Sentințele judecătorești în aceste cazuri au fost neunitare existând chiar cazuri în care aceeași instanță a răspuns diferit în cazuri asemănătoare…
Pierderea accelerată din anii 2000 a suprafețelor forestiere ale statului a adus cu sine măsuri de restructurare a RNP Romsilva, Chiar și după ridicarea plafonului de împroprietărire la 10 ha în 2000, 20 ha în 2001 și… renunțarea la acesta în 2005, suprafața medie a proprietăților persoanelor fizice rămâne de 1,4 ha pentru o suprafață totală de 853.575 ha (în anul 2007).
RNP Romsilva motivează că fragmentarea fondului forestier face dificil controlul acestuia și conduce astfel la intensificarea sectorului informal. Dar studiile referitoare la economia informală din jurul activităților forestiere arată că aceste practici au loc cu complicitatea angajaților RNP Romsilva și de cele mai multe ori acest lucru se datorează unor cauze structurale.(sinteza Info)

Sursa datelor: Curtea de Conturi a României, 2013

COMENTARII

  1. Toata lu mea constata ,dar nimeni dintre partide
    „nu intra in padurea hotilor” sa opreasca dezastrul!
    halal Opozitie!
    Nicu tase

  2. Toata lu mea constata ,dar nimeni dintre partide
    „nu intra in padurea hotilor” sa opreasca dezastrul!
    halal Opozitie!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.