CU ȘENILE PE GÂT
Românii trăiesc într-un soi de armistițiu fals, în care nu se aud împușcături,
dar se simte ocupația!
Așa arată, tot mai des, starea unei națiuni în care „timpul de pace” nu mai înseamnă liniște, ci o formă rafinată de presiune continuă.
Tancul nu trece doar pe drum.
Tancul trece prin viețile oamenilor, prin buzunarele lor, prin răbdarea lor.
Și, mai ales, trece prin încrederea lor, pe care o strivește metodic.
Românii trăiesc într-un soi de armistițiu fals, în care nu se aud împușcături, dar se simte ocupația.
Ocupația birocrației care cere mai mult, decât oferă.
Ocupația lipsei de direcție politică, ambalată în promisiuni reciclate.
Ocupația fricii de mâine, devenită politică publică: așteaptă, înghite, rabdă.
Asta ți se spune, deși, nimeni nu are curajul să o articuleze clar.
În România, prezența „tancului” este o stare permanentă:
# tancul fiscal,
# tancul energetic,
# tancul scumpirilor,
# tancul instituțiilor care merg înainte, indiferent de oamenii peste care calcă.
Și totul se întâmplă în timp ce liderii se prefac că discută despre viitor, de la adăpostul privilegiilor, pe care nimeni și nimic nu le atinge.
Această țară este condusă de un mecanism greu, rece și lipsit de empatie.
Un mecanism care avansează în mod inexorabil, spre aceeași direcție: să ceară mai mult de la oameni, fără să ofere nimic.
Îți explodează blocul, îți moare copilul pe un scaun stomatologic…
Și te întrebi: cât mai poate o națiune să suporte șenilele zilnice?
De ce în „timp de pace”, se cere aceeași supunere ca în vreme de război?
În realitate, starea națiunii nu e un raport.
E un semnal de alarmă.
Și alarma sună deja asurzitor.
O auziți?
Autor: Dana Macsim
Sursa: facebook.com
