Contractul invizibil – între Roma, Anglia și lumea întreagă.
Puțini oameni știu – și și mai puțini înțeleg – că undeva în adâncurile istoriei, s-a semnat un contract ciudat.
Nu între oameni simpli, ci între Regele Angliei și Papa de la Roma.
Era Evul Mediu – epoca în care coroanele tremurau în fața mitrei papale, iar lumea încă se împărțea între sacru și profan.
În 1213, Regele Ioan al Angliei, supus presiunii și amenințării cu excomunicarea, a predat simbolic Anglia și Irlanda Papei, recunoscându-l ca suveran spiritual și, prin extensie, „administrator” al pământului în absența Fiului.
Conform acestui gest, Vaticanul a devenit, măcar pe hârtie, moștenitorul moștenirii divine.
Dumnezeu a creat pământul. Apoi l-a dat Fiului. Iar Fiul, Iisus Hristos, nu este aici, în trup. Așadar – între timp – cineva trebuie să administreze această lume. Cineva trebuie să fie „Vicarius Filii Dei”, adică „locțiitorul Fiului lui Dumnezeu”.
Și acel cineva a fost Papa.
Dar nu despre istorie vorbim. Ci despre simbol. Despre legământ.
Despre un contract care nu mai are pagini, dar care guvernează structura lumii moderne. Nu mai semnăm cu sânge, ci cu semnătură digitală. Nu mai avem sigilii, ci coduri QR. Dar tot contract este.
Și nu e întâmplător că Anglia, după acest act, a început să fie cunoscută ca națiunea britanică.
Cuvântul „britanic” – spun unii – vine din „berit”, ebraicul pentru „legământ”. Iar „ish” înseamnă „om”. Așadar: British = Omul legământului. Poporul contractului. Nu ca o glumă, ci ca un destin.
În Occident, totul funcționează pe bază de contract:
* nașterea – înregistrată printr-un certificat;
* identitatea – printr-un cod numeric;
* viața – prin contracte de muncă, de credit, de apartenență, de supunere;
* moartea – consemnată tot într-un document, pe baza căruia alții moștenesc.
Este o magie legală, o teologie a documentului. Și cine a fost arhitectul acestei lumi juridice? Roma. Nu cea a împăraților, ci cea a Papei.
Vaticanul nu domină cu sabia, ci cu sigiliul. Nu cucerește teritorii, ci minți. Nu ocupă țări, ci instituții.
Iar contractul tău? A fost deja semnat. Când ai primit un CNP.
Când ai acceptat regulile fără să le citești. Când ai intrat în „societate”, fără să știi ce ai dat la schimb.
Sună ca metodele mafiei, nu-i așa? Într-adevăr.
Dar e mai elegant. Mai vechi. Mai subtil. Este un legământ care funcționează fără arme. Doar cu acceptare tacită.
Pentru că în dreptul roman, cine tace – consimte.
Așadar, lumea pe care o numim „liberă” este guvernată de un lanț de contracte. Iar la capătul acestui lanț, tronează nu un rege, ci o semnătură – vicarul Celui care a plecat, dar încă nu s-a întors.
Până atunci, ni se spune, trebuie cineva să țină locul lui Dumnezeu pe pământ. Un administrator. Un moștenitor. Un notar universal al umanității.
Poate nu ești de acord cu asta. Poate nu crezi. Dar contractul nu are nevoie de convingerea ta. El funcționează oricum.
Întrebarea este: când Iisus se va întoarce, va recunoaște lumea pe care o găsește ca fiind a Lui?
Poate nu ești de acord cu asta. Poate nu crezi. Dar contractul nu are nevoie de convingerea ta. El funcționează oricum.
Ai fost deja numit într-un sistem care îți cunoaște numele, dar nu și sufletul. Ai fost înregistrat, dar nu născut cu adevărat. Ai semnat fără să știi că ai semnat.
Și între timp, pe altarul marilor instituții, pe masa juridică a lumii, între semnături, apostile și sigilii, s-a ridicat o întrebare pe care puțini o aud:
Dacă Hristos s-ar întoarce astăzi…
…ar mai recunoaște lumea pe care o găsește ca fiind a Lui?
O lume în care iubirea s-a transformat în clauze.
În care milostenia a devenit taxă.
În care rugăciunea e zgomot, iar liniștea – suspiciune.
O lume în care templul e bancă, profetul – politician, și legea – o construcție rece, fără Duh.
Cine Îi va întinde mâna și va spune:
„Iată, Doamne, pământul Tău, pe care Ți l-am păzit”?
Poate Papa?
Poate regele?
Poate tu?
Sau poate… nimeni.
Poate nu L-am păzit, ci L-am vândut. Pe arginții contractului, pe numărul din acte, pe liniștea convenției.
Și atunci, când El va păși din nou pe pământul Său, poate va întreba:
„Cine L-a semnat în locul Meu?”
Iar răspunsul va fi o tăcere lungă, juridică, legală.
Ca atunci când știi că ai pierdut dreptul –
nu pentru că ți l-au luat,
ci pentru că ai uitat că l-ai avut.
Autor: Anatolii Basarab
Sursa: facebook.com
