COMISARUL MOLDOVAN ISI IA LA REVERDERE …DIN PARLAMENT

COMISARUL MOLDOVAN ISI IA LA REVERDERE …DIN PARLAMENT

0 112
Senatorul PSD Sergiu Nicolaescu le-a mulÅ£umit colegilor din Senat pentru perioada petrecută împreună. Regizorul român a spus că nu a mai candidat pentru un nou mandat deoarece mai are puÅ£ini ani de trăit pe care vrea să-i termine în profesia sa, informează mediafax.ro.
"Vreau să vă mulÅ£umesc pentru aceÅŸti inca patru ani minunaÅ£i pe care i-am petrecut împreună, în care dumneavoastră mi-aÅ£i dăruit stimă ÅŸi consideraÅ£ie, simţăminte pe care ÅŸi eu vi le datorez. Mai am puÅ£ini ani de trăit ÅŸi mi-am dorit să-i termin în profesia mea, pentru acest lucru nu am participat la alegeri. Vreau să vă spun un sincer 'La revedere!' ÅŸi vreau să vă spun în acelaÅŸi timp 'La mulÅ£i ani!' ÅŸi sărbători fericite", a spus Nicolaescu de la tribuna Senatului, în ultima ÅŸedinţă a actualei legislaturi, fiind aplaudat cu caldura de cei prezenÅ£i.
Cel mai important regisor român de cinema, ca număr de filme realizate – aproape cincizeci, în cam tot atâÅ£ia ani ! s-a născut în ziua de 13 aprilie, 1930, la Târgu-Jiu, într-o casă unde, cu paisprezece ani înainte, locuise în gazdă Ecaterina Teodoroiu, despre care mama lui i-a povestit că era o tânără "ciudată", singuratică ÅŸi introvertită, care nu prea primea vizite.
În 1935, familia s-a mutat la TimiÅŸoara, iar după decesul tatălui, au venit la BucureÅŸti, unde noul partener al mamei, generalul Cambrea (despre care Sergiu povesteÅŸte că ar fi fost inspiratorul comisarilor din filmele lui), i-a devenit un adevărat părinte adoptiv tânărului în curs de afirmare – care astfel, în acea perioadă, ajunsese să fie cunoscut prin înalta societate ca "Florin Cambrea", dobândind astfel accesul spre factorii de decizie asociaÅ£i cu pasiunea sa: filmul. (
Se vorbeÅŸte că un rol hotărâtor l-ar fi jucat, pe filiera respectivă, soÅ£ia lui Ion Gheorghe Maurer, deÅŸi Sergiu în prezent neagă respectiva afirmaÅ£ie, ÅŸi e imposibil să ÅŸtim de care parte stă adevărul. Tudor Caranfil a fost cel care a adus primul sau film în atenÅ£ia cineaÅŸtilor; în sfârÅŸit, Sergiu ÅŸi-a văzut visul cu ochii: de a realiza primul lung-metraj de ficÅ£iune, cea dintâi (ÅŸi cea mai bună) superproducÅ£ie românească: "Dacii" (1967). Din acel moment, pentru aproape zece ani, Sergiu Nicolaescu a intrat într-o ascendenţă susÅ£inută – practic, perioada de vârf a creaÅ£iei lui.
Fără a ocupa aici spaÅ£iul cu numeroasele titluri ale filmelor sale (oricum cunoscute de toată lumea), e de ajuns să amintim că se orienta cu precădere spre trei genuri: filmul istoric, filmul de acÅ£iune, ÅŸi filmul cu veleităţi de conÅ£inut ÅŸi stil – cel mai reuÅŸit, în acest sens, fiind "Atunci i-am condamnat pe toÅ£i la moarte" (1971, după nuvela "Moartea lui Ipu", de Titus Popovici).
DeÅŸi autodidact format pe platou,, Sergiu învăţase bine bucătăria meseriei, având prospeÅ£ime, ritm, ÅŸi un simÅ£ mimetic extrem de bine dezvoltat, care-l ajuta să reproducă foarte credibil stilul filmelor apusene, ba chiar ÅŸi secvenÅ£e întregi – mai ales în marile sale succese de public, "Cu mîinile curate" (1972), "Un comisar acuză" (1974) ÅŸi "Nemuritorii" (1975) – la a cărui premieră ne-am ÅŸi întâlnit pentru prima oară, după ce ne cunoscuserăm prin corespondenţă ÅŸi telefonic (ca orice adolescent ahtiat după filmele de gen, dezvoltasem pentru el o admiraÅ£ie de-a dreptul idolatră).
Astfel, perioada fastă a filmografiei nicolaesciene a atins apogeul cu "Osînda" (1976), o ecranizare foarte frumoasă ÅŸi emoÅ£ionantă după romanul "Velerim ÅŸi veler, Doamne", de Victor Ion Popa, Într-adevăr, Sergiu era un maestru al platoului. Stăpânea perfect mijloacele materiale, inclusiv de mare anvergură – după cum am putut constata la acel film de război, aproape o superproducÅ£ie (nu tocmai, căci statul nu mai aloca aceleaÅŸi fonduri ca la "Mihai Viteazul" – 1971).
După această perioadă oscilantă, a filmelor care mai aminteau vag de primul său deceniu de activitate, creaÅ£ia cinematografică a lui Sergiu Nicolaescu a intrat în etapa a treia, jalonată de "François Villon, poetul vagabond" (1987) ÅŸi "Punctul zero" (1996). Am fi nedrepÅ£i dacă n-am recunoaÅŸte că fiecare dintre cele cinci filme turnate între aceÅŸti ani încă mai avea pe alocuri tresăriri, în special cel mai semnificativ dintre ele, "Oglinda / Începutul adevărului" (1993), care reproducea destul de exact unele dintre evenimentele zilei de 23 august, 1944, ale procesului ÅŸi ale execuÅ£iei MareÅŸalului Ion Antonescu.
În sfârÅŸit, perioada a patra ÅŸi ultima, demarată cu "Triunghiul MorÅ£ii" (1999 – cu premiera în 2000, anul când nu s-a realizat efectiv nici un film românesc, practic moment de hiatus dintre agonia vechii noastre cinematografii ÅŸi naÅŸterea celei noi) ÅŸi prelungită până în zilele noastre – ba chiar, după câte se pare, ÅŸi mai departe – se poate reconstitui din analizele pe care le-am dedicat celor mai recente pelicule ale lui Sergiu Nicolaescu: "SupravieÅ£uitorul" (2008), "Carol I: Un destin pentru România" (2009), "Poker" (2010) ÅŸi "Ultimul corupt din România" (2012).
 

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.