Colonialismul britanic, de la dominarea vecinilor la dominația globală (2)
Australia și Noua Zeelandă
Colonizarea Australiei a început în 1788, când britanicii au înființat prima colonie penală la Sydney. În următoarele decenii, mii de condamnați, soldați și coloniști britanici au fost trimiși să ocupe teritoriul aborigen. Terra Nullius – doctrina juridică britanică ce declara Australia „fără stăpân” – a permis confiscarea masivă a pământurilor indigene fără tratate sau compensații.
Populațiile aborigene au fost supuse unei politici de exterminare sistematică prin masacre, înfometare, politici eugeniste. Foametea, bolile aduse de europeni și distrugerea surselor de apă și hrană au redus dramatic populația indigenă. Masacre și raiduri violente au avut loc de-a lungul a peste 140 de ani, într-un conflict cunoscut sub numele de Frontier Wars (Războaiele Frontierei). În secolul XX, guvernul a aplicat politici eugenice și de „asimilare forțată”: copii aborigeni erau luați din familiile lor pentru a fi crescuți în internate creștine sau de către familii albe – Stolen Generations (Generațiile furate).
În Noua Zeelandă, britanicii au încheiat în 1840 Tratatul de la Waitangi cu populația maori, dar l-au încălcat rapid, confiscând teritorii și reprimând rezistența. Războaiele Maori (1845-1872) s-au soldat cu mii de victime și cu pierderea pământurilor sacre. În ambele cazuri, imperialismul britanic a fost însoțit de o retorică civilizatoare, dar în practică a însemnat epurare culturală, distrugere socială, crime nenumărate și o accentuată dezumanizare a populațiilor native.
Astăzi, Australia și Noua Zeelandă sunt considerate democrații occidentale prospere, dar construcția lor s-a bazat pe o istorie colonială violentă și pe o amnezie colectivă care încă ascunde adevărata natură a începuturilor lor.
Africa – cucerire, împărțire și spoliere
În Africa, expansiunea britanică a fost accelerată în secolul al XIX-lea, mai ales după Conferința de la Berlin (1884-1885), când marile puteri europene și-au împărțit continentul fără a ține cont de realitățile locale. Teritorii precum Egiptul, Sudanul, Nigeria, Kenya, Uganda, Africa de Sud și Zimbabwe au intrat sub dominație britanică.
Aici, colonialismul a însemnat confiscarea forțată a pământurilor, muncă forțată, impunerea limbii și a sistemului juridic britanic, dar și reprimarea violentă a oricărei forme de rezistență.
Sistemul apartheid-ului din Africa de Sud, segregarea rasială oficializată, a fost inspirat direct din logica colonială britanică, deși a fost dus la extrem de regimul afrikaner ulterior.
În același timp, britanicii se prezentau ca „părinți morali” ai Africii, construind școli și căi ferate, dar numai în măsura în care toate acestea serveau interesele imperiului. Infrastructura era folosită pentru extracția resurselor: aur, diamante, petrol, nu pentru dezvoltarea reală a societăților africane. În Africa de Sud, britanicii au inventat termenul „lagăr de concentrare” în timpul războaielor cu burii, unde mii de femei și copii au fost exterminați.
Un imperiu construit pe ipocrizie și violență
Un element esențial al succesului britanic a fost ipocrizia morală: imperialismul era prezentat ca o misiune nobilă, ca un dar al civilizației oferit popoarelor „înapoiate”. Chiar și astăzi, în discursurile oficiale din Regatul Unit, colonialismul este adesea amintit cu nostalgie, ca o epocă a progresului și a ordinii.
Dar realitatea din teren – genociduri tăcute, culturi distruse, identități șterse, milioane de oameni reduși la sclavie sau mizerie – spune o cu totul altă poveste. O poveste care începe nu în Africa sau India, ci chiar în Irlanda și Scoția.
Concluzie: Colonialismul britanic nu a fost un accident, ci un proiect. Cu implicații și consecințe nefaste pe termen lung
Privit în ansamblu, colonialismul britanic nu a fost o derivă istorică, ci un proiect coerent, bine planificat, aplicat sistematic timp de secole. A fost un imperiu clădit nu doar pe superioritate militară, ci pe o viziune despre lume în care un popor se considera îndreptățit să decidă soarta altora.
Și dacă vrem să înțelegem moștenirea acestui imperiu, inclusiv formele contemporane de neocolonialism, dominație economică sau rasism instituțional, e necesar să începem de la origini: de la modul în care Anglia și-a colonizat proprii vecini, înainte de a porni în cucerirea lumii.
Fragmentare etnică: frontiere trasate arbitrar au provocat conflicte violente (ex: Rwanda, Nigeria, India-Pakistan).
Colonialismul britanic nu a fost o „epocă de aur a civilizației”, ci o ordine globală construită pe violență, jaf, rasism și manipulare, care lasă în urmă un grav complex de subdezvoltare sistemică, cu o infrastructură concepută doar pentru export (unde este un loc propice pentru puterile neo-colonialiste), lipsa unei clase de mijloc și o gravă dependență economică.
De la insulele Caraibelor la platourile Himalayei, Imperiul Britanic a însemnat: sclavie, foamete, umilință, crime în masă; o economie globală inegală, al cărei dezechilibru se resimte și astăzi; o moștenire ideologică periculoasă, în care supremația unui imperiu era privită drept „normalitate”.
Recunoașterea acestor realități este nu doar un act de adevăr istoric, ci un pas esențial spre repararea injustițiilor globale. Refuzul de a recunoaște azi colonialismul drept crimă istorică echivalează cu o formă de dominație prin uitare.
Prtima parte aici: Colonialismul britanic, de la dominarea vecinilor la dominația globală (1)
Autor: Pascal Ilie Virgil
Sursa: anonimus.ro
