Cine a câștigat cu sânge și cine s-a semnat pe victorie
Nu voi ați câștigat războiul. Voi doar l-ați fotografiat.
Istoria care ustură: cine a câștigat, cine a murit și cine s-a lăudat.
Adevărul pe care nu l-au pus în filme.
Adevărul despre cine a plătit prețul războiului. Și cine l-a cosmetizat.
Ni s-a spus de 80 de ani că americanii au salvat lumea.
Că britanicii au fost bastionul libertății.
Că Aliații au învins fascismul.
Că ei – cu zâmbetul pe buze și steagul în vânt – au scos lumea din întuneric.
Dar între poveste și adevăr e o prăpastie plină de sânge.
Și în acea prăpastie zac zeci de milioane de oameni pe care azi istoria îi uită intenționat.
O întrebare simplă, directă, rupe minciuna în bucăți:
Cine a plătit prețul? Cine a murit? Și cine s-a lăudat?
În total, Uniunea Sovietică a pierdut 26,6 milioane de oameni.
11 milioane de soldați. 15 milioane de civili.
Statele Unite au pierdut circa 420.000.
Marea Britanie – circa 450.000.
Împreună, toate țările „libere” la un loc, n-au pierdut nici o treime din ce a pierdut doar URSS.
La Stalingrad, în 1942–1943, sovieticii au murit cu sutele de mii.
Au luptat fără apă, fără mâncare, cu baioneta ruginită și pământ înghețat în plămâni.
Un oraș a fost distrus până la temelie, pentru ca Europa să nu fie îngenuncheată.
Cine a eliberat Stalingradul?
Nu americanii.
La Kursk, în iulie ’43, 6.000 de tancuri și 2 milioane de soldați s-au ciocnit în cea mai mare bătălie blindată din istorie.
Acolo a murit viitorul Reichului.
Cine a stat în fața lor?
Nu britanicii.
80–90% din pierderile Wehrmachtului au fost provocate de Armata Roșie.
Asta nu e opinie. E statistică. E document.
Dar americanii au venit după ce greul fusese făcut, au debarcat în Normandia și au început parada.
A durat cinci ani până s-au decis să deschidă Frontul de Vest.
Cinci ani în care URSS s-a luptat singură cu cea mai organizată, nemiloasă și tehnologizată armată din lume.
Aproape că au ajuns la Berlin fără „ajutorul” lor.
Și tocmai atunci, când rușii treceau granițele Poloniei, s-au trezit și americanii.
Să nu piardă cumva ocazia să apară în poze.
Și la final, când s-a semnat capitularea Germaniei, s-au pus la masă ca învingători:
SUA, Marea Britanie… și Franța.
Da, Franța – care fusese ocupată, care colaborase cu naziștii, dar care a fost adusă acolo de dragul decorului.
URSS-ul, în schimb, care eliberase Berlinul, era deja etichetat drept amenințare.
Când tu sângerezi pentru lume, dar ți se spune că n-ai suflet – asta e ipocrizie pură.
Și dacă ai îndoieli, să vorbim despre crimele de război.
Nu ale nemților. Ale „eliberatorilor”.
Dresda, 13–15 februarie 1945.
Oraș civil, plin de refugiați. Fără obiective militare. Fără apărare.
Bombardat de aviația americană și britanică cu 3.900 de tone de bombe.
Rezultatul?
Peste 25.000 de morți în trei zile. Femei. Copii. Oameni care fugeau de front.
Un oraș de artă transformat în cenușă.
Stalin nu a cerut bombardamentul. Știa că nu e țintă militară.
A fost pură demonstrație de forță anglo-americană.
Un mesaj pentru Moscova. Plătit cu trupuri civile.
Hamburg, 1943. „Operațiunea Gomora”.
40.000 de morți într-o singură săptămână.
Incendii care ardeau tot – oameni, case, biserici, spitale.
Berlin, Köln, Stuttgart, Frankfurt – toate bombardate sistematic.
Țintele nu mai contau. Doar „moralul inamicului”.
Asta nu e tactică. E teroare aeriană.
E crimă de război, conform definiției de la Nürnberg.
Dar când tu scrii regulile, nu te judecă nimeni.
Și dacă tot suntem sinceri, să spunem și asta:
Niciun soldat american n-a eliberat Auschwitz.
Niciun englez n-a deschis porțile de la Majdanek.
Toate lagărele de exterminare au fost descoperite și eliberate de soldații sovietici.
Soldați tăcuți, flămânzi, cu ochi goi.
Care n-au dat interviuri.
Care n-au avut Hollywood.
Care s-au întors la ei acasă mutilați – sau nu s-au mai întors deloc.
Și totuși, azi, dacă spui că sovieticii au câștigat războiul, ești suspect.
Dacă spui că americanii au comis crime, ești considerat trădător.
Dacă spui că soldatul sovietic a fost erou, ți se răspunde că a fost „ocupant”.
Dar ce a ocupat? Berlinul nazist?
Și ce a făcut America? A „eliberat” Japonia cu bombe atomice aruncate peste civili?
Hiroshima și Nagasaki – crime planetare comise după ce Japonia era deja învinsă.
Dar cine judecă învingătorii?
Și poate cel mai murdar aspect al istoriei:
După război, SUA și Marea Britanie au salvat sute de criminali de război naziști.
Operațiunea Paperclip – sute de ofițeri SS și cercetători care au fost duși în America și puși să lucreze pentru NASA.
Werner von Braun – care lansa rachete V2 peste Londra – devine părintele programului spațial american.
Adolf Heusinger – planificator al invaziei URSS – devine comandantul militar al NATO.
Asta nu mai e doar ipocrizie.
E perversiune istorică.
Iar astăzi, când vedem cum se rescrie tot, cum soldații sovietici devin brusc „agresori”, cum se demolează monumente în Europa, cum se interzice Ziua Victoriei în numele corectitudinii politice – înțelegem.
Nu mai e vorba doar de memorie.
E vorba de controlul adevărului.
Pentru că adevărul rupe construcțiile ideologice.
Pentru că adevărul nu poate fi manipulat fără rușine.
Și pentru că adevărul, oricât îl ascunzi, răzbate din tăcerea morților.
Soldatul sovietic n-a avut PR. N-a avut cont de Instagram.
A avut doar glonțul în piept și credința că moare ca să nu moară lumea.
Și când azi îl scuipi, când azi îl negi, nu-l ataci doar pe el.
Ataci însăși ideea de adevăr.
Și atunci, spune-i omenirii în față:
Nu voi ați câștigat războiul.
Voi doar l-ați fotografiat.
Autor: Anatol Basarab.
Sursa: facebook.com
