Cenotaful (adevărat monument de artă!) de la Mănăstirea Strehaia, unde Mihai Viteazul...

Cenotaful (adevărat monument de artă!) de la Mănăstirea Strehaia, unde Mihai Viteazul și-a început stralucita cariera politico-administrativă!

0 74


S-a scris și se vor scrie multe cărți despre Mihai Viteazul, pentru că istoria primului domnitor român unificator mai are câte ceva să ne dezvăluie. Vor fi descoperite noi documente despre biografia sa tumultoasă și tragică, scriitorii și artiștii îl vor omagia, fiecare generație perceptându-l în funcție de mentalitatea și idealurile ei. După domnia de numai șapte ani (cifră biblică benefică!), ca și cea a lui Cuza Vodă, ideile și faptele sale care-au depășit veacul, au uimit nu numai oamenii țării sale,ci si întregul continent. 
Contemporanii l-au văzut ca pe o personalitate europeană capabilă să elibereze acea parte a Europei subjugata Semilunei. În 1774, Emil Legrand, specialist al culturii grecești, a auzit la Rusciuc (Bulgaria de azi) o baladă desprevitejiile lui Mihai Viteazul cântată de un lautar/ cerșetor, ceea ce dovedește persistența numelui acestui voievod român dincolo de granițele țării sale, trecându-l în legendă.
Mărturiile contemporane, faima sa europeană sunt prezente în broșuri tipărite și citite în public la Veneția, Nürnberg, Viena, Praga, Paris, Bruxelles, Padova, etc. Veștile despre isprăvile viteazului român sunt puse în cântece rimate, însoțite de o melodie și recitate prin târguri. La curtea sa, Mihai Viteazul adunase personalități europene bine cunoscute, unii,un fel de „corespondenți de presă”,  spre a eterniza memoria Marelui Român: Andrei Taranowski, Lubienieschi (căruia îi acordă un interviu, primul interviu din cultura română!), etc. Silezianul Baltazar Walter publică, în 1599, Scurtă și adevărată descriere a faptelor săvârșite de Io(an) Mihai, domnitorul Țării Românești:„Câtă mândră virtute crește în pieptul (său), de ce putere e însuflețită dreapta lui cea vitează, n-ar fi în stare nici măcar penelul maestrului Apeles să zugrăvească, abia învățatul Apolo [ar putea] să le cânte în versuri potrivite și aceasta pentru că domnitorul român își pune capul în luptă cu puterile barbare; este zidul creștinătății și răzbunătorul ei”.
La rândul său, poetul grec Stavrinos scrie Povestea prea frumoasă a lui Mihail Voievod (Veneția, 1638, poem reeditat în 1672, 1683, 1710, 1742, 17560, 1768, 1785, 1806?!), „poveste de tot minunată, poemă cu rime prea frumoase, pe care cei înțelepți foarte mult și-o doresc; o poveste prea frumoasă mă apucai să scriu, a lui Mihail cel minunat, și vreau să nu încetez până nu voi scrie de strădaniile și faptele lui vitejești, războaiele pe care le purta și toate rânduielile lui cu ungurii, cu tătarii, cu turcii, cu bogdanii [moldovenii] și cum apoi fu ucis pe Câmpii Turdei.O să vă spun sfârșitul lui, o să spun moartea lui ca să vă întristați voi toți, și prietenii și rudenii” (Apud Literatura română veche (1402-1647), vol. 2, introducere, ediție îngrijită și note de G. Mihăilă și Dan Zamfirescu, București, Edit. Tineretului, 1969, colcția „Lyceum”).
La curtea cneazului de Ostrog (Belarusia), Gh. Palamed îi închină, tot sub formă de poem, Istoria cuprinzând toate faptele, vitejiile și războaiele prea strălucitului Mihai Vodă, domnul Țării Românești, al Transilvaniei și al Moldovei, până în ziua morții sale.
Marii scriitori europeni îi eternizează memoria prin includerea sa ca personaj literar. Dramaturgul spaniol Calderon de la Barca (1600-1681) scrie El Prodogioso capitan, iar conaționalul său, poetul, prozatorul și dramaturgul Lope Felix de Vega Carpio (1562-1635) îl descrie fizic (așa cum apare și în unele tablouri celebre): „ Furios, lat în spate, înfățișare / și statură de uriaș;/ ochi mari, fruntea / înaltă, păr cârlionțat, / nas lung ascuțit / încruntat, cu barba măruntă, / oacheș la față, / bun de picior și strașnic călăreț, / iar în atacurile ce dă / cel dintâi se repede, / și mai adânc în vălmășag pătrunde. / Nu se rade, nici nu se sulemenește, / nu cunoaște ce-i olanda, / nici parfumuri, iasomie, ori viorea; / nu caută patul
moale, / nici nu mănâncă numai fazani ”.
(Vezi și Tudor Nedelcea, Povestiri despre Mihai Viteazul, Craiova, Scrisul românesc, 1991).
În literatura română prezența sa este numeroasă și firească, de la primii noștri poeți, până la Marin Sorescu sau Adrian Păunescu. Eugen Simion îl aseamănă cu eroii greci ai Iliadei și Odiseei, doar că eroul român nu era mândru de jafuri, de cruzimi ; avea sentimentul milei și era conștient și respunzător față de destinul neamului său.
Autorul Liliecilor, Marin Sorescu a scris o senzațională (cunosc proprietatea cuvântului) prefața la vol. Mihai Viteazul, Scrieri (ediție îngrijită, note și bibliografie de Tudor Nedelcea, Craiova, Scrisul românesc, 1993, reeditată în 2021), cu titlul: Cum scria Mihai Viteazul? din care vom cita pe larg. Anterior, editasem Tudor Vladimirescu, Scrieri, cu aceeași prefață de referință scrisă de Marin Sorescu, vrând să dovedim că o parte din „scrierile” celor doi mari eroi naționali conțin și valențe artistice, așa cum sesizase însuși G. Călinescu (pentru Tudor Vladimirescu).
„Lumânarea care a ars de secole pentru unirea tuturor românilor a fost limba română”, scrie Marin Sorescu, autorul vol. Bibliotecă de poezie românească. Comentariu și antologie (București, Editura Creuzet, 1997), în care îl include pe fratele lui Mihai Viteazul, Petru Cercel („Catastrofal ca domn, Petru Cercel a fost un poet rafinat […] profund cunoscător al tradițiilor și experimentelor lirice europene, de care ia cunoștință chiar la fața locului, căci un demon îl propulsează pretutindini”).

Comemorarea lui Mihai Viteazul la Strehaia: Sfințire de cenotaf și  simpozion (Program) | Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România


La întrebarea retorică: cum vorbea și scria „unul dintre primii făuritori ai istoricului act?”, Marin Sorescu răspunde în această prefață, cu argumente din însăși creația domnitorului. „Apariția sa pare a fi proiecția ideală a unui vis venind din străfunduri. Ce uimește însă cercetătorul de azi este tulburătoarea lui realitate, prezența lui vie”. Simbolul prefigurat în statui trebuie căutat în „faptele și, mai ales, în spusa și scrisa lui”, căci „faptele și limba sunt demne de atenție”, iar „epistolarul lui Mihai se citește, într-adevăr, cu sufletul la gură”, pentru că „povestirile sale sunt zguduitoare, cu atât mai tulburătoare cu cât evenimentele nu-s plăsmuiri or basne, ci sunt rupte din fibra istoriei noastre, au acoperirea în fapte de vitejie, în sângele și în durerea românească a acelor clipe «făcând cât veacuri»”.
Ca un istoric autentic, Marin Sorescu amintește o parte din aceste fapte: ocrotirea creștinilor bulgari, „muncile și ostenile” îndurate de domnitor pentru un „ideal umanitar înalt: apărarea creștinității”, dar mai ales ideea și fapta unirii cosângenilor într-un singur stat: „Nu se poate trece peste unirea tuturor românilor sub Mihai Vodă Viteazul! În acest act
temerar stă întreaga-i măreție, precum și drama sa”, act realizat „într-o străfungerare de geniu politic”, propunând acest model „Europei dezbinate în landuri și ducate”
, Mihai devenind „un vizionar european”.
Mihai – scrie în stilul său inconfundabil Marin Sorescu – a preluat din zbor buzduganul spațiului mioritic auncat de Burebista și Decebal, bătând cu el în cuie harta întregită a unei țări care nu se poate ciopârți. Gestul său vuiește de trecut. E un ritual care trebuie ținut. Ofranda pioasă a unuia care cinstește cultul morților. Totodată, gestul răspundea unor necesități ale prezentului istoric. El va rămâne un model pentru viitor”.
Recitindu-l, Marin Sorescu îl „vede” pe adevăratul și profundul domnitor Mihai Viteazul: „Statura de culă oltenească întărită… Ochii scăpărători contemplă «pohta ce-am pohtit» și buzele rostesc vechiul «nu» românesc: ba! Tuturor celor care ar veni să ne tulbure. În stânga-i cea iute barda inoxidabilă, vizând construcțiile gramaticale românești, așa cum le-a ridicat poporul român în toate provinciile țării”.
De ce un cenotaf (și) pentru Mihai Viteazul? O întrebare (ne)firească. Faptele, drama lui ne îndreptățesc din plin pentru realizarea acestui cenotaf, un ritual, cum scrie și Marin Sorescu, care trebuie întreținut, o „ofrandă pioasă a unuia care
cinstește cultul morților”
.
Omul e dator cu o moarte, iar atunci când trece dincolo, trebuie să aibă un mormânt al său, unde să fie pomemit.Or, Mihai Viteazul, ca și Tudor Vladimirescu sau mareșalul Antonescu, n-are mormânt (vezi balada lui Adrian Păunescu).
Sunt eroi fără de mormânt. Tocmai la aceste argumente, P.S. Nicodim, episcopul Severinului și Strehaiei (episcopie reînființată în 2004), s-a gândit, ca la un act de pioșenie.
După realizarea și sfințirea cenotafului pentru Tudor Vladimirescu (în iunie 2021) la Mănăstirea Cerneți și a unei cruci comemorative la Biserica din satul mehedințean Prejna (biserică ctitorită de „Domnul Tudor”).

P.S. Nicodim realizează acest cenotaf (adevărat monument de artă) la Mănăstirea Strehaia, unde Mihai Viteazul și-a început cariera politică-administrativă!

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.