Ce n-au promis românii ungurilor la Alba Iulia?

N-am cum să identific acum (dacă ar şti cineva, să-mi spună) cine anume dintre unguri şi cînd a lansat pentru prima dată în ultimii o sută de ani ideea „promisiunilor de la Alba Iulia”, îndeplinirea cărora o tot aşteptăm degeaba din 1 decembrie 1918 (dar noi, ungurii, nu ne lăsăm pînă cînd acestea nu vor fi îndeplinite pînă la ultima iotă, fiindcă dacă odată ne-au promis ceva în mod oficial, apoi să şi respecte asta). [E vorba de punctul III.1 din Rezoluţia de la Alba Iulia care sună aşa: „Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.”] În orice caz, cel puţin din decembrie 1989 încoace [de cînd nu ne mai e interzis să vorbim public despre problemele noastre] pentru noi e aproape o „mantră sfîntă” că „românii” nu şi-au onorat promisiunile, şi e de-a dreptul incredibil ca în atîta timp să nu-i cadă fisa nimănui că nouă acolo nu ni s-a promis absolut nimic, fiindcă acei români adunaţi la Alba Iulia nici n-aveau cum să facă asta, nici cu cea mai mare bunăvoinţă, fiindcă nu erau în situaţia să ne poată ei promite ceva nouă.

Problema e alta. Cu Rezoluţia în sine puteam fi şi noi mulţumiţi. Foarte curînd însă evenimentele au luat o întorsătură nefericită, a cărei consecinţe nefaste trebuia apoi să le suportăm şi noi de-a binelea, dar despre asta nu prea vorbeşte nimeni. Acei români transilvăneni care au definitivat textul Rezoluţiei erau gentilomi virtuoşi, cu o cultură europeană în cel mai bun sens al cuvîntului, care cunoşteau profund problemele naţionalităţilor pînă la cele mai mici amănunte: de la trăirea cotidiană a acestei condiţii şi pînă la toate amănuntele juridice, şi nu numai fiindcă pînă atunci erau şi ei tocmai în această situaţie, dar şi fiindcă mai mulţi dintre ei avuseseră deja experienţa de mulţi ani a luptei cu neînţelegerea dezolantă a politicienilor majoritari unguri  în Dieta de atunci (parlamentul), de la Budapesta, apărînd acolo drepturile şi interesele naţionalităţilor, şi în primul rînd pe cele ale românilor. În acelaşi timp, ei erau cetăţeni fideli şi loiali ai Austro-Ungariei, cărora nici prin gînd nu le-ar fi trecut să se rupă de ţară şi să se unească cu Regatul României dacă politicienii unguri nu i-ar fi adus în situaţia disperată de a fi nevoiţi să recunoască că după ce au încercat în zadar tot ce se putea imagina pentru a ajunge la o bună soluţionare a problemei naţionalităţilor, nu le-a mai rămas nicio altă cale de a scăpa de umiliri decît asta.

Anul trecut am citit literă cu literă întreaga dezbatere din Camera deputaţilor, din Dieta Ungariei, asupra legii „despre reglementarea juridică a şcolilor populare altele decît cele de stat şi despre retribuirea învăţătorilor populari în şcolile comunale şi confesionale” din anul 1907, lege scrisă şi iniţiată de ministrul cultelor şi instrucţiunii publice Albert Apponyi [cei care citiţi şi ungureşte, puteţi descărca textul integral al dezbaterii de aici], şi creată şi cu scopul accelerării maghiarizării naţionalităţilor, într-un mod aproape nevoalat. [Maghiarizare care poate suna entuziasmant pentru politicienii vremii ca program politic, dar pus în aplicare, rezultatul, cum şi era de aşteptat, era aproape zero: singurul efect era că românii au devenit şi mai români decît înainte.] Această dezbatere ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru toți parlamentarii UDMR ca să vadă numai cu ce pricepere şi la ce nivel ştiau Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Theodor Mihali, Aurel Novacu, Gheorghe Popovici, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad şi alţi deputaţi din partea naţionalităţilor (şi nu numai români) în 1907 să argumenteze, să facă analize concludente şi să-şi susţină poziţia, şi ce pregătire aveau aceştia sub toate aspectele, cu un profesionalism (şi să nu omit asta: cu o eleganţă) cum azi nici nu-ţi mai poţi imagina într-un parlament. În acelaşi timp poţi vedea din păcate şi cum deputaţii unguri nici nu le prea acordă atenţie, dacă nu cumva eventual doar pentru a-i întrerupe cu observaţii ironice cu o superioritate maliţioasă, uneori cu o rea-credinţă evidentă, că de ce şi-ar mai osteni ei mintea cu gîndirea cînd ştiu bine că la sfîrşit oricum vor vota contra. (Tocmai cum se întîmplă de multe ori şi în Parlamentul României cînd se discută o problemă privind minorităţile. Asemănarea izbitoare însă, evident, nu se datorează faptului că cei cu care ne confruntăm noi aici sînt români, că cei de acolo erau unguri, ci mai degrabă faptului că unguri sau români, majoritatea e majoritate peste tot, şi dacă nu este destul de receptivă şi la problemele minorităţilor, atunci din poziţia sa de putere se raportează la acestea cu aroganţa celui superior.) Iar după ce deputaţii naţionalităţilor fac harcea-parcea tot proiectul de lege atît în ansamblu, cît şi pe articole, luînd formulare cu formulare şi argumentînd cu acurateţe exemplară toate obiecţiile lor, ia cuvîntul şi Apponyi şi strîmbînd din buze, cu un oarecare cinism, zice aşa: „cei mai vehemenţi critici ai proiectului de lege probabil că nici nu l-au citit sau cel puţin nu l-au citit cu atenţie – de ce-ar mai citi ei ceva despre care aveau deja judecata făcută de dinainte?”.

Ajuns la capăt cu lectura, am scris un post mai lung pe Facebook (îl recomand tuturor care nu l-au citit acolo [şi înţeleg şi ungureşte], fiindcă de acolo pot înţelege mai bine cum a dus toată povestea asta pînă la urmă la tratatul de la Trianon), unde am spus clar că dacă făceau asta cu mine (ca român), cu siguranţă eram şi eu împreună cu ei la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. (De altfel, a fost o experienţă formidabilă să citesc totul din poziţia mea de minoritar, ţinînd pumnii deputaţilor naţionalităţilor contra celor majoritari, deci de data asta, prin natura lucrurilor, să ţin cu românii faţă de unguri, şi n-am putut decît să le admir subtilitatea şi înţelepciunea cu care au nuanţat acolo, din perspectiva necazurilor oamenilor în carne şi oase, mai multe dintre problemele pe care le avem şi noi, aşa cum noi n-am reuşit încă poate niciodată pînă acum. Căci minoritarii se înţeleg între ei de minune, de orice neam ar fi ei, pînă la cele mai fine aluzii. Această solidaritate minoritară funcţiona perfect şi în acest caz, şi totul putea fi şi mai frumos dacă nu trebuia să mă simt de multe ori ruşinat sau chiar penibil pentru faptul că cei care îşi manifestau cu atîta superioritate nesimţirea şi lipsa totală de înţelegere, erau, spre nenorocul meu, unguri ca şi mine.)

Dar, aşa cum am spus, aceşti politicieni români erau cetăţeni fideli şi necondiţionat loiali statului ungar, respectînd cu stricteţe legalitatea, şi, în acea perioadă, nici prin gînd nu le-ar fi putut trece încă să viseze la ruperea teritorială de Austro-Ungaria, oricît de nedemn s-ar fi purtat cu ei politicienii unguri. Abia la începutul anului 1918, după apariţia celor 14 puncte ale preşedintelui american Wilson, ce au introdus în dreptul internaţional principiul autodeterminării popoarelor la reajustarea frontierelor, au început să se gîndească mai serios la această posibilitate, cînd în baza dreptului internaţional această preocupare a devenit legitimă. Şi s-au frămîntat mult cu gîndul fiindcă în acelaşi timp erau plini de îngrijorări, de temere chiar fie şi la ideea ca românii transilvăneni să se unească cu o ţară cum era atunci Regatul României, cînd ei în Monarhie, oricît de jalnică să fi fost politica faţă de naţionalităţi, erau obişnuiţi totuşi cu un stat de drept funcţional cu o cultură politică modernă europeană, pe cînd cultura şi practica politică bucureşteană erau aşa cum erau, rămase departe în urmă de ce putea însemna atunci o politică cît de cît europeană.

Iar cînd pînă la urmă s-au adunat totuşi la Alba Iulia, înainte de a-şi pronunţa hotărîrea, cei 1228 deputaţi aleşi ai românilor transilvăneni au avut o consfătuire temeinică cu dezbateri aprige timp de două zile şi aproape o noapte pentru a ajunge la un consens asupra punctelor care vor trebui incluse în Rezoluţie ca acel minim la care ţineau morţiş. Punctele mai „tari” despre care au considerat că România nu le-ar putea deocamdată accepta, findcă pentru asta trebuie mai întîi modernizată un pic, au fost eliminate, fiindcă au vrut să includă numai ce considerau ei că puteau fi acceptate şi apoi aplicate. Şi din moment ce ei ştiau foarte bine, şi mult mai bine decît ungurii vremii, ce înseamnă problema naţionalităţilor (că doar tocmai din acest motiv s-au hotărît să facă acest pas riscant), ei nu trebuiau să ghicească acolo cum să fie cu minorităţile ci au luat pur şi simplu un pasaj din discursul lui Vasile Goldiş din 1907 (v. paginile 95–96 în acel pdf la care duce linkul dat mai sus, dar [celor care înţeleg şi ungureşte] merită citit şi mai departe că de acolo se poate vedea mai în amănunte la ce s-au gîndit ei de fapt) şi prescurtat l-au trecut în Rezoluţie, fiindcă au vrut să aplice şi în cazul minorităţilor din noul stat român exact ce revendicau ei de la politicienii unguri dar fără succes. (Adică: ei fiind nu numai „creştini de conjunctură”, urmau principiul „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel”: Matei 7.12). Acestea deci nu erau promisiuni, nici n-aveau cum să fie şi nu ne-au fost adresate nouă, ungurilor. Ce puteau ei să ne promită în acea situaţie cînd ştiau bine că onorarea oricăror promisiuni n-ar depinde numai de ei? În acea Rezoluţiune n-au promis ei nimic nimănui, ci au stabilit acele puncte la care, în numele românilor transilvăneni, ei ţineau neapărat să fie trecute acolo pentru ca acestea să fie condiţiile Unirii, şi au pretins ca noul stat român să se organizeze respectînd acele principii în vederea modernizării ţării, chiar dacă n-au mai trecut acolo negru pe alb că acestea sînt condiţiile lor.

Iar dacă n-au spus asta şi în mod explicit fiindcă în acea cultură politică a lor asta era ceva de la sine înţeles, atunci printre români s-a răspîndit ideea (şi continuă să fie răspîndită şi astăzi) că Unirea s-ar fi făcut fără condiţii. Dar dacă acele puncte nu erau condiţii, atunci de ce mai trebuiau ei să dezbată conţinutul Rezoluţiei timp de două zile pînă noaptea tîrziu, cîntărind fiecare cuvînt ca ceva de o importanţă vitală pentru viitor, şi de ce au mai respins propunerea tineretului şi a delegaţilor bucovineni şi basarabeni ca Unirea să fie declarată fără condiţii?

Aşadar, la 1 decembrie au decretat Unirea cu România. Cunoscînd toate prevederile şi procedurile dreptului internaţional, ştiau bine că orice ar hotărî ei, asta nu are nicio forţă juridică atîta timp cît Rezoluţia nu este înmînată oficial, printr-o delegaţie împuternicită, regelui Ferdinand I al României, ceea ce s-a şi întîmplat, la 14 decembrie, în Bucureşti, într-un cadru festiv şi într-o atmosferă triumfală. Iar acum să ne imaginăm numai ce lovitură de palmă a putut fi pentru aceşti oameni şi ce puteau ei simţi cînd au văzut în Monitorul Oficial nr. 212 din 26 decembrie decretul-lege nr. 3631 din 24 decembrie, semnat de rege şi de preşedintele consiliului de miniştri şi ministru de externe Ion I. C. Brătianu, decret cu numai două articole, dintre care primul e numai despre unirea teritoriilor, şi nicio vorbă despre condiţiile la care ei au lucrat atîta: „Art. I. Ţinuturile cuprinse în hotărîrea Adunării Naţionale din Alba-Iulia dela 18 Noemvrie / 1 Decemvrie 1918 sunt şi rămân de apururea unite cu Regatul României.” Atît. Iar articolul II precizează că aducerea la îndeplinire a acestui decret intră în sarcina preşedintelui consiliului de miniştri, adică a lui Brătianu, şi urmează imediat şi Raportul domniei sale care face parte din decret în aşa măsură încît cele două documente sînt publicate în anumite locuri formînd un singur text (de pildă aici), iar dacă ardelenii mai puteau avea îndoieli că poate n-au înţeles ei bine, acestea sînt risipite fără echivoc de Brătianu: românii de peste Carpaţi „au proclamat prin marea lor Adunare Naţională […] unirea lor necondiţionată şi de a pururea cu Regatul României.”

(În treacăt fie spus, acest decret are azi şi o anumită picanterie, şi anume că din anul 1918 şi pînă astăzi acesta era şi continuă să fie în vigoare, fără modificări ulterioare, ceea ce implicit înseamnă – şi ne-am putea trezi odată chiar cu reclamaţii – că, chiar dacă nu de facto, de iure, în ultimii o sută de ani, România continua să aibă pretenţii teritoriale faţă de Serbia şi la o mică parte din colţul sud-estic al Ungariei, din moment ce în Rezoluţia din Alba Iulia pe care se bazează decretul, se precizează clar: „Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între rîurile Mureș, Tisa și Dunăre”, adică şi la Banatul Sîrbesc ce azi aparţine Serbiei. Iar politicienii noştri pesemne nici n-au cunoştinţă de asta.)

Ceea ce a condus deci la acest rezultat dezolant nu era faptul că „românii” ne-ar fi promis ceva nouă, promisiune pe care apoi n-ar fi respectat-o. Nouă acolo nici măcar românii transilvăneni nu ne puteau promite nimic, chiar dacă ei doreau cu adevărat să aranjeze cît se poate de bine şi situaţia minorităţilor şi nu numai propria lor condiţie, fiindcă ei se pregăteau pentru o lume normală şi nu pentru răzbunare. Să ascultăm numai ce zice Vasile Goldiş în discursul său rostit la Alba Iulia înaintea citirii Rezoluţiei:

„Unirea tuturor Românilor într-un singur Stat numai atunci va fi statornică și garantată prin istoria viitoare a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepție a vieții, prin duhul vremurilor nouă. Această nouă concepție a civilizațiunii ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinților și ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor și tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleași drepturi și aceleași îndatoriri. Civilizațiunea care ne-a eliberat, pretinde dela noi respectul pentru dânsa și ne obligă să prăbușim în noul Stat orice privilegiu și să statornicim ca fundament al acestui Stat munca și răsplata ei întreagă.”

Dacă n-a fost deci totuşi să fie aşa cum sperau românii transilvăneni să fie, asta nu li se datorează lor, ci mai degrabă faptului că politicienii bucureşteni nu numai că n-au respectat condiţiile Unirii stabilite clar în Rezoluţie, dar nici măcar nu le-au băgat în seamă, de parcă nici nu le-ar fi căzut fisa că acelea erau nişte condiţii puse foarte serios şi nu un text oarecare, numai pentru a umple coala. Iar asta avea apoi urmări nefaste pentru românii transilvăneni, mai mult, ei erau primii care au fost umiliţi pînă-n pămînt, adică s-a adeverit chiar din start tocmai de ce se temeau ei mai mult.

Şi s-a văzut foarte curînd că degeaba şi-au închipuit ei că [avînd o experienţă îndelungată în funcţionarea şi organizarea unui stat de drept şi o cultură politică europeană] ei vor putea fi un motor puternic în modernizarea noii Românii, fiindcă abia trec trei ani şi la sfîrşitul anului 1921 Al. Vaida-Voevod trebuie deja să constate cu amărăciune că ei i-ar înţelege pe regăţeni, dar cei din urmă nu înţeleg nimic din ce e în Ardeal. [Iată ce spune Vaida-Voevod care la 18 octombrie 1918 a dat citire declaraţiei de autodeterminare în Dieta de la Budapesta, în convorbirea sa cu arhiepiscopul catolic R. Netzhammer: „Unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în nici un caz scopul ca noi dincolo, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim precum cei de aici: un morman de mizerie bucureşteană! Aici te afli în mizerie, nu eşti nici măcar în Balcani, ci în Asia…. Noi, politicienii din Ardeal, ne-am urmat şcolile într-o ţară cu 52 de milioane de oameni şi nu într-un stat balcanic cu 7 milioane de locuitori. Înţelegem vechiul regat, dar politicienii şi oamenii de stat de aici nu înţeleg situaţia de dincolo, de la noi! Oamenii noştri buni de la ţară cu proprietăţi mici şi mari, administraţia noastră bună, sistemul nostru şcolar etc.”] Iar de problemele minorităţilor să nici nu mai vorbim fiindcă acolo chiar că habar n-aveau de nimic. [Fiind complet înafara problemei, neavînd pînă atunci minorităţi mai semnificative, cu naivitatea lor cam hilară au crezut în anii ’20 că problema poate fi rezolvată foarte simplu: îi românizăm pe toţi una-două şi am scăpat de ei. Şi s-au şi apucat imediat de treabă, rezultatul fiind ca şi cel al programului de maghiarizare al politicienilor unguri, că n-au reuşit să românizeze pe nimeni, dar pe unguri i-au făcut şi mai unguri decît înainte, efectele resimţindu-se pînă astăzi într-o anumită măsură, mai ales în Secuime.] Nu ca şi cum ei, ca indivizi, ar fi fost cu toţii imbecili sau răi, că nu-i vorba de aşa ceva, ci de faptul că istoria lor s-a format în aşa fel încît ei n-aveau cum să aibă atunci o cultură politică adecvată pentru a putea gestiona o asemenea situaţie, şi atunci, în acel cadru conceptual în care gîndeau ei, tot ce ar fi dorit ardelenii, pentru ei era ceva de neconceput, poate chiar absurd.

[Tocmai de aceea eu n-aş zice cu atîta siguranţă nici măcar că regăţenii i-ar fi fraierit rău de tot pe românii ardeleni, cum aud asta cîteodată şi astăzi, după o sută de ani, de la cei din urmă, fiindcă, aşa cum văd eu, asta depindea mai puţin de intenţii. Adevărul ar putea fi mai degrabă că în 1918 Regatul României nu era pregătit, ca mentalitate, pentru o asemenea unire. Prin urmare, în loc de o unire înălţătoare care putea lansa România spre modernizare, în urma căreia nici ţara asta n-ar fi azi acolo unde este din păcate, a ieşit o unire cam ratată în care teritoriile cu toate resursele au fost unite cu succes, în schimb „unirea-n cuget şi simţiri” a fost compromisă din start, şi cei care n-ar crede asta să-i asculte numai cum încă şi astăzi mulţi români ardeleni îi suduie pe „sudişti”. Şi asta fiind o problemă destul de complicată şi delicată a societăţii româneşti, cu efecte malefice, ar fi bine dacă ar fi luată mai în serios pentru a putea găsi eventual un remediu şi pentru asta, chiar dacă trecutul nu mai poate fi schimbat.]

Lucrurile stînd cam aşa, ar fi deci cazul să încetăm odată şi noi, ungurii cu „promisiunile nerespectate” (după o sută de ani ar fi şi timpul), cu atît mai mult cu cît repetarea pînă la infinit a acestei nedreptăţi imaginare ar putea să ne distorsioneze pînă şi vederea şi să începem să credem că noi nici n-am mai avea alte probleme decît aceea că cineva cîndva nu s-a ţinut de cuvînt, cînd necazul nu e acesta, ci faptul că problema cu minorităţile n-a fost rezolvată ca lumea nici pînă astăzi, şi de aceea oamenii sînt nevoiţi să facă eforturi inutile, şi multora li se mai întîmplă să şi sufere. Iar asta ar trebui rezolvată nu de dragul onorării unor promisiuni care nici n-au existat, ci fiindcă aceşti oameni au probleme, uneori chiar serioase, iar asemenea probleme trebuiesc oricum rezolvate, fie că ne-a promis cineva ceva, fie că nu, sau chiar dacă ar fi promis, s-a ţinut de cuvînt sau nu, asta nemaiavînd nicio importanţă, din moment ce oricum ţine de trecut (poate imaginar). În schimb, problema de rezolvat e a noastră, acum. Dar dacă noi nu încetăm să repetăm mereu această mantră spre a ne întrista numai sau ca să ne incităm unii pe alţii, şi ne deplîngem mereu soarta din poziţia victimei, arătînd cu degetul spre români, în ansamblu şi fără discriminare, atunci asta înseamnă că nu mai vedem pădurea din cauza copacilor şi atunci putem continua tot aşa şi în cei o sută de ani care urmează că asta n-are cum să schimbe ceva.

După o sută de ani

poate ar trebui mai degrabă să ne gîndim şi noi mai serios şi dacă constatăm că aşa cum am încercat în ultimul secol n-am putut face mare lucru în rezolvarea problemei, atunci să ne întrebăm dacă nu cumva asta înseamnă că numai prin acele căi pe care le-am încercat pînă acum, mai mult nici nu se poate, şi atunci să ne schimbăm strategia de pînă acum, care s-a dovedit că nu prea dă succese? După cum văd eu, ar fi timpul să ne dăm seama că degeaba tot speram noi că dacă reuşim să apucăm o conjunctură mai bună în care putem obţine adoptarea unor legi în sprijinul derepturilor minoritare, atunci situaţia se va îmbunătăţi, fiindcă rezultatul pare să confirme asta şi nu prea. Şi am sperat tot aşa degeaba că dacă printr-un lobbying mai priceput am reuşi eventual să convingem comunitatea internaţională să exercite presiuni asupra României să respecte anumite principii, atunci am putea obţine ceva, fiindcă nici asta nu funcţionează. Acum de pildă ne facem mari speranţe că Minority Safe Pack-ul [acţiune civilă a FUEN la care s-au strîns peste 1.100.000 de semnături în toată Europa pentru a obţine ca UE să adopte anumite măsuri pentru protecţia minorităţilor] va rezolva totul în locul nostru. Tocmai de aceea eu spun dinainte, pentru ca să nu fim prea dezamăgiţi la urmă, că nu va rezolva nimic. Chiar dacă s-ar adopta un document, tot ce s-ar putea aştepta de la asta, ar fi nişte generalităţi despre anumite drepturi pe care noi aici le avem deja oricum.

N-aş crede să greşesc prea mult dacă văzînd toate acestea, părerea mea este că acele căi pe care ni le-am ales nu puteau duce niciodată la rezultatul scontat fiindcă noi am încercat mereu să ne rezolvăm problemele fără români, pe ei lăsîndu-i cumva afară din toată povestea pentru ca să avem cît mai puţină treabă cu ei. [Asta mai puţin din cauza unor resentimente ci în primul rînd din lipsa de încredere.] Or aşa nu se poate. Pentru a putea face paşi înainte nu mai putem amîna să ne apucăm şi să punem odată la punct şi să normalizăm toată relaţia fundamentală româno-maghiară, iar asta cu siguranţă nu se poate realiza fără români. Atîta numai că pentru ca asta să poată porni în sfîrşit, noi ar trebui să fim foarte hotărîţi şi foarte radicali, dar noi nu îndrăznim, fiindcă pentru asta n-avem deocamdată nici credinţa necesară, nici încredere, nici curaj (şi nici pricepere suficientă, dar asta se poate învăţa într-un timp nu prea lung), şi nici experienţă n-avem încă la asta, şi prin urmare nu ne încumetăm să ne fixăm decît nişte ţinte lamentabil de moderate, cum ar fi, să zicem, autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc. Asemenea ţinte stîngace sînt inspirate de percepţia păcătoasă potrivit căreia chit că marele ansamblu din care facem parte şi noi e un dezastru, dar cu asta noi n-avem de ce să ne ocupăm fiindcă acolo oricum n-ai ce face, important e numai să reuşim cumva să cosmetizăm la suprafaţă cîte o componentă care pe noi ne afectează în mod direct, ca măcar asta să fie cît de cît în ordine, iar restul pe cine mai interesează? Dar chiar dacă am reuşi, cu asta ce-am făcut? Înainte de „cosmetizare”, acea componentă era prost aranjată tocmai datorită faptului că era înglobată în acel ansamblu mare care în întregime funcţionează prost, şi tot înglobată va rămîne şi în continuare, deci pentru a putea păstra de deteriorare micile noastre rezultate locale, noi trebuie să depunem stăruinţă zi de zi.

A fi radical înseamnă să schimbi lucrurile din rădăcini (cf. lat. radix ’rădăcină’). Dacă noi am dori într-adevăr să se schimbe lumea asta şi împreună cu ea toată viaţa noastră, atunci ar trebui să începem schimbarea de la rădăcinile problemei. Şi din moment ce şi noi înşine [şi ungurii, şi românii] sîntem parte a problemei, ar trebui să ne schimbăm şi noi, debarasîndu-ne de multe din reflexele şi prejudecăţile noastre formate în cursul timpurilor care nu fac decît să ne pună piedici, dar nu duc nicăieri. Şi ar trebui să începem să ne aranjăm legăturile cu românii pentru a putea ajunge astfel în ţara asta la o atmosferă mai normală în care soluţiile bune să poată funcţiona nestingherit şi să nu mai fie aşa cum deocamdată se întîmplă adesea, că dacă sus la nivelul legislaţiei reuşim să realizăm ceva, atunci jos, la nivelul aplicării totul să fie sabotat sau chiar torpilat. Desigur, pentru asta ar trebui să stabilim relaţii umane mai bune cu românii, de la om la om, şi ar fi bine să discutăm cu ei şi despre problemele noastre specifice, şi ar trebui să-i ascultăm şi pe ei să înţelegem mai bine ce probleme avem noi de fapt unii cu alţii şi să vedem ce putem face împreună cu acelea.

Sigur, parcă şi aud acum ceea ce ar trebui de asemenea s-o dăm uitării odată, şi anume că putem noi încerca orice, dar tot degeaba, fiindcă „cu românii nu se poate discuta”. Înţeleg perfect dacă mulţi dintre noi au această convingere din experienţă, fiindcă într-o vreme am ajuns pînă şi eu la această concluzie. Atunci cînd, chiar la începutul anului 1990, a pornit pregătirea diversiunii securiste de la Tîrgu Mureş şi am văzut ce se întîmplă, am început în Bucureşti să trec aproape zilnic pe la redacţiile ziarelor româneşti mai mari şi să stau de vorbă cu cîte un ziarist, încercînd să-i explic care e de fapt situaţia cu noi, ungurii [că luîndu-se după zvonurile aiurite răspîndite cu bună ştiinţă de bănuiam eu cine, scriau nişte lucruri înfiorătoare]. Şi făcusem deja asta de o bună vreme şi am văzut că parcă n-am făcut nimic şi eram pe cale să renunţ că pe acei ziarişti parcă nici nu-i interesa toată povestea. Văzînd asta, eram deja înclinat să cred şi eu că din păcate e chiar aşa cum auzisem pînă atunci de la mai mulţi unguri, şi anume că cu românii nu se poate discuta. Şi încercînd să înţeleg şi cauza, la un moment dat mi-a sărit în minte că dacă ar fi aşa, atunci cum se explică totuşi că la rîndul lor, românii pot discuta de minune unii cu alţii? Şi dintr-odată parcă m-aş fi iluminat brusc, şi mi-am zis aşa: mă, da prost mai sînt! Întrebarea la care trebuie să găsesc răspunsul nu e „de ce nu se poate discuta cu românii”, ci „de ce nu pot eu să discut” cu ei. Prin această schimbare de perspectivă, toată problema a fost plasată în terenul meu, unde puteam deja încerca să găsesc şi soluţia care nu era mare lucru: dacă nu ştiu cum se poate discuta cu românii, înseamnă că trebuie să învăţ şi asta de urgenţă. Iar în continuare cînd am stat de vorbă cu cineva, am fost atent şi la formulare să văd ce va ieşi dacă spun într-un fel şi ce dacă spun altfel, şi mai ales să mă plasez puţin în pielea lui, ca să pot ghici ce va înţelege el din perspectiva culturii sale şi pe fundalul cunoştinţelor sale prealabile din tot ce încerc eu să-i povestesc pentru ca să pot lua şi asta în calcul dinainte. Şi să-l mai şi întreb de anumite lucruri ca să-l pot înţelege şi eu mai bine, şi nu numai să vreau eu să-i bag în cap cu orice preţ Marele Adevăr Unguresc. Şi atunci totul a început să se schimbe repede, fiindcă am învăţat făcînd, şi după fiecare discuţie am luat la rînd ce am făcut acolo bine şi ce nu, ca să mai învăţ ceva din propria experienţă, şi abia au trecut două săptămîni cînd un ziarist român a şi publicat un articol de care noi ne-am putut bucura mult mai mult decît acei români care atunci ne înjurau public şi ne făceau cu ou şi oţet.

Şi ca să dau şi un exemplu mai recent: ştiind că în acest an la 1 Decembrie se va sărbători nu numai Ziua naţională ci şi centenarul Marii Uniri, şi avînd toate motivele să fiu îngrijorat că de data asta, în atmosfera de mare înflăcărare naţională unele porniri antimaghiare s-ar putea manifesta în forme şi mai dure decît cele pe care le-am putut vedea în alţi ani, am scris o scrisoare „românilor indignaţi” pe Contributors.ro care este un forum online de un aşa nivel şi de o aşa normalitate cum în ungureşte n-aş putea găsi din păcate nici unul asemănător. Scrisoarea e scrisă în aşa fel încît nici titlul nu s-ar putea traduce ca lumea în ungureşte, fiindcă atunci cînd scrii românilor, scrii din start în româneşte şi avînd în vedere acea cultură căreia te adresezi. Cît despre interesul românilor pentru asemenea probleme e de ajuns să spun că a apărut pe 10 noiembrie şi pînă acum are 28.145 vizualizări [asta era cînd scriam articolul în ungureşte, pînă acum cînd fac traducerea a ajuns la 31.116], şi dacă dintre vizitatori ar fi citit pînă la capăt numai jumătate (din păcate textul a ieşit cam lung, dar acolo asta nu era chiar fără precedent), deja e ceva. Se poate şi comenta acolo şi poţi purta cu comentatori un dialog normal şi civilizat la modul serios. Am şi răspuns mai detaliat la vreo 30, împreună cu acestea s-au adunat acolo 206 comentarii [acum 214],ceea ce s-ar putea să fie fără precedent la acest forum. Şi chiar dacă nu puteam să nu spun acolo şi nişte lucruri destul de dure, şi foarte sincer (fără sinceritate n-ar mai avea niciun rost), totuşi (sau poate tocmai de aceea) opt români necunoscuţi au simţit nevoia să mă caute pe Facebook numai să-mi spună cît de bine le-a părut să citească şi aşa ceva, şi cineva din Galaţi mi-a trimis şi un video frumos drept cadou.

Eu deci nu mai cred de mult că cu românii nu s-ar putea discuta că ştiu bine că se poate, numai că trebuie să ştii şi cum să-i abordezi şi cum să discuţi cu ei, dar asta se poate învăţa, şi trebuie să-i şi cunoşti într-o anumită măsură, şi cultura lor de asemenea care oricum merită să fie cunoscută. Desigur, cu un articol nu poţi mîntui lumea, asta-i clar, dar dacă am face asta mai mulţi, învăţînd tot ce trebuie ştiut pentru asta, şi dacă am mai avea şi o mişcare frumoasă de acţiune civilă care să cuprindă toată ţara, unde unguri şi români ar putea sta puţin de vorbă despre ei înşişi cu problemele şi chiar suspiciunile şi reţinerile lor sau ne-am putea arăta unii altora în alte forme variate, atunci eu cred că n-ar trebui să aşteptăm încă o sută de ani să putem şi noi trăi în sfîrşit într-o lume cum au visat pentru noi şi pentru ei cei care au pus pe hîrtie Rezoluţia de la Alba Iulia, chiar dacă nu ne-au putut promite nici asta.

[Articolul apărut în ungureşte se termină aici. Iniţial mai era aici un alineat la care am renunţat totuşi fiindcă aşa cum nici românii nu sînt toţi la fel, nici ungurii nu sînt, şi m-am gîndit că cei mai mulţi dintre cititori ar înţelege asta perfect, dar ar fi acolo probabil şi dintre aceia cărora asta li s-ar părea cam prea de tot, şi n-aş fi vrut ca numai din cauza asta să nici nu mai încerce măcar să gîndească puţin despre cele citite pînă aici. Alineatul avea următorul conţinut:

Şi în sfîrşit să mai povestesc ceva. S-ar putea ca unora să li se pară cam ciudat, dar omul mai face cîteodată şi lucururi ciudate. Anul trecut am terminat lectura acelei dezbateri a „legii Apponyi” chiar la sfîrşitul lui noiembrie şi asta mi-a atins sufletul atît de mult încît la 1 Decembrie eram încă sub impresia celor citite acolo. Şi, gîndindu-mă şi la Alba Iulia, am simţit că parcă sînt şi eu dator cu ceva acestor oameni: lui Vasile Goldiş, lui Aurel Vlad şi celorlalţi deputaţi pe care acolo i-am putut numai admira, aşa că după ce s-a lăsat seara, am ieşit pe balcon şi am aprins o lumînare să păstrez un moment de reculegere şi aducere aminte în memoria acestor eroi ai luptei pentru demnitatea minorităţilor, luptători umiliţi de atîtea ori şi de unii, şi de alţii. Fiindcă dacă ei au luptat cu atîta dăruire tocmai pentru idealurile pentru care luptăm şi noi, atunci ei sînt şi eroii mei, care mie poate înseamnă chiar ceva mai mult decît acelor care îi sărbătoresc cu atîta înflăcărare festivistă de parcă ar şti pentru ce ar trebui.]

Szilagyi N. Sandor

NOTA
Acest articol a apărut iniţial în ungureşte pe 23 noiembrie şi a avut o recepţie bună, mai mulţi cititori sugerîndu-mi, unii chiar insistînd să-l public neapărat şi în româneşte, aşa că l-am şi tradus, cu unele completări pentru cititorii români. Aceste completări faţă de original sînt între paranteze şi cu litere cursive.

Share on Facebook

Tweet

Follow us