Cât de rău este prietenul cel mai puțin rău al României?

Recent, ambasadorul SUA în România, avocatul newyorkez Adrian Zuckerman, la finele unui discurs care ne-a lăsat pe toți muți de uimire și cutremurați de indignare, ne-a asigurat că „poporul român nu are un prieten mai bun decât poporul american”.
Cu alte cuvinte, domnul ambasador ne-a spus că SUA este cel mai puțin rău prieten al României.
Slabă consolare. S-ar putea să fie, totuși, prea puțin.

AMBASADORUL SUA INTERVINE ÎN LUPTA POLITICĂ DIN ROMÂNIA
Printre mesajele făcute publice de către reprezentantul celui mai puțin rău prieten, câteva sunt demne de consemnat.
1. SUA – căci în numele acesteia vorbește ambasadorul, iar opiniile personale ale dlui Zuckerman ne interesează în mai mică măsură – îi susține fără rezerve pe „liderii vizionari ai României”, Ludovic Orban și Klaus Iohannis.

„prietenul cel mai puțin rău american”

2. SUA apreciază maxim eforturile miniștrilor guvernului PNL de „a pune ordine în haosul lăsat de guvernul PSD”, care, printre altele, se face vinovat de a fi ținut evidența veniturilor și cheltuielilor publice într-o contabilitate dublă. (Afirmația din urmă, prin care „prietenul cel mai puțin rău american” distruge creditul României pe piața financiară mondială, este făcută fără nici o urmă de îndoială, ca și când ar fi o concluzie iar nu un zvon cules din târg.)

3. SUA consideră că statul român și economia sa sunt minate de corupție; inclusiv de cea a unor întreprinzători străini, respectiv, evident, cei chinezi (în special Huawei) – care sunt „prieteni foarte răi” întrucât au depășit America în competiția tehnologică (sistemul G5).

4. SUA salută și sprijină eforturile guvernului PNL și a sistemului instituțiilor represive române care duc lupta împotriva acestei corupții, inclusiv cooperarea interinstituțională (se înțelege, de tipul celei dintre magistrați și serviciile secrete), și este gata să dea o mână de ajutor concretă pentru lichidarea elitelor românești corupte („baronii” de toate felurile).

5. SUA consideră că este imperios necesară privatizarea, deja întârziată nepermis de mult, a ultimelor mari companii de stat care dețin și exploatează resursele strategice ale României, investitorii americani fiind gata să participe la acest proces, desigur, după ce investitorii români „corupți”, ca și „corupții terți”, cu alte cuvinte concurenții, vor fi înlăturați din proces.

Ce se ascunde oare în spatele acestui discurs primitiv?
Căci acest limbaj este prea de tot rudimentar pentru a ne mulțumi cu explicația că el vine de la o persoană complet lipsită de experiență diplomatică, ajunsă în prizonieratul personalului ambasadei; personal în parte lucrând pentru statul subteran american, în parte pentru alte state din subteranele României.

Este greu de crezut că un ambasador, fie el și numit politic, pe bază de contribuții la bugetul campaniilor electorale, nu știe că în țara în care este acreditat, în speță România, guvernul, pe care îl laudă, este minoritar, în timp ce majoritatea parlamentară, care controlează executivul și poate să îl înlocuiască în orice moment, aparține tocmai partidului pe care îl înjură. Oare cum își închipuie dl Zuckerman că va putea conlucra, spre fericita reprezentare a țării sale, cu un viitor guvern PSD, care nu este exclus să apară mai degrabă mai devreme decât mai târziu?

Să nu își dea oare seama, un om cu abilitățile profesionale ale dlui Zuckerman, că a intervenit nu doar în afacerile interne ale României, ci și, mai periculos pentru sine și prietenul american al românilor, pe care îl reprezintă, în lupta politică internă din România? Ori, poate crede a ști, și în acest caz nu este chiar departe de adevăr, că în România toate partidele sunt controlate de aceleași servicii secrete, astfel încât, de fapt el trebuie ca acestora, secțiuni ale unui partid unic, să li se adreseze. Întrucât, deci, doar înțelegerea cu statul subteran contează, el nu face decât ca, prin declarații publice, să confirme acordurile secrete la care a ajuns cu ele și care probabil privesc susținerea stabilității interne și controlul politicii externe (inclusiv a celei privind războiul comercial și tehnologic cu China) prin teroare de stat, îndreptată cu precădere asupra elitelor naționale românești.

(…)„prietenii americani” au ajuns la concluzia de altădată a „prietenului” Stalin, că important nu este cine votează, ci acela care numără (STS).

TRIMISUL PREȘEDINTELUI TRUMP ÎNCURAJEAZĂ ÎN ROMÂNIA POLITICA ADVERSARILOR ACESTUIA DIN SUA
Pe de altă parte, dacă opinia românilor de rând mai contează măcar și de dragul spectacolului, nu este, de asemenea, de conceput că dl Zuckerman nu știe tot ceea ce știe orice alegător american și anume:
1. că parlamentele se formează prin vot și nu prin sondaje de opinie;
2. că orice guvern beneficiază în primele luni de la instalare de o perioadă de grație în care greșelile nu i se contabilizează direct în voturi;
3. că guvernul pierde alegerile iar nu opoziția le câștigă; și
4. că pierderea alegerilor poate fi și rezultatul unei susțineri prea fățișe a guvernului de către puteri străine, susținere care, de obicei, irită electoratul.
Prin urmare, sondajele de opinie de care dispune acum ambasada SUA nu sunt nici pe departe relevante, cu atât mai mult cu cât alegerile parlamentare se pare că nu se vor mai putea desfășura în interiorul perioadei de grație care este de maxim șase luni. O asemenea perioadă este scurtată prin declarații iritante de tipul celor ale ambasadorului Zuckerman care insultă inteligența populației.
Iar dacă electoratul decide să sancționeze guvernul, o va face indiferent cât de slabă este opoziția. Și asta cu atât mai vârtos cu cât îi apare că străinii, fie ei și prietenii cei mai puțini răi, vor să îi bage pe gât un anumit guvern. Nu pe asta au contat, oare, și militanții Partidului Democrat american atunci când au stârnit furtuna împotriva Președintelui Trump, răspândind legenda că alegerea acestuia a fost și este susținută de Rusia? Din fericire, înscenarea a fost demontată de un sistem de apărare a legii încă funcțional; așa cum nu este în România.

Așadar, laudele excesive ale „omului de zahăr” al Washingtonului, s-ar putea dovedi sărutarea morții pentru guvernul PNL (Orban – Iohannis). Asta să dorească oare Excelența Sa?
Ceea ce excesiv este derizoriu. Un Guvern hotărât să calce în toate străchinile, excesiv omagiat, împotriva tuturor evidențelor, riscă să cadă în derizoriul electoral. Dacă nu cumva și „prietenii americani” au ajuns la concluzia de altădată a „prietenului” Stalin, că important nu este cine votează, ci acela care numără.

PERICOLELE UNOR RELAȚII EXTERNE CARE EXCLUD COMUNICAREA DIPLOMATICĂ
Un astfel de raționament nu este cu totul exclus, dacă ținem seama că în ultimii foarte mulți ani (cel puțin din 2004 încoace) comunicarea dintre București și Washington s-a destatalizat, personalizat, secretizat și militarizat. Ce înțeleg prin asta?
Comunicarea oficială între state, potrivit ordinii de drept internațional, se face pe canale diplomatice, de la guvern la guvern, prin ambasadori și serviciul diplomatic extern. În cazul României, chiar și înainte de anul 2000, s-a socotit că raporturile personale între diverși demnitari ai statelor în discuție (în speță România și SUA) pot suplini și chiar depăși în eficiență raporturile instituționale.
Persoanele fizice aflate în funcții publice, sunt, însă, nu numai inevitabil subiective și partizane, ci și trecătoare. Băgând de seamă atari neajunsuri, unii șefi ai serviciilor secrete au conchis că dacă tot este ca nu statul în forma lui constituțională să stabilească modalitățile dialogului extern, preferabil ar fi ca ei, oricum mai profesioniști decât politicienii și mai operativi decât diplomații, să preia sarcina comunicării externe; iar asta de o manieră exclusivă. Ceea ce s-a și întâmplat, cu mențiunea că reprezentanții oculți ai unor instituții oculte cu structură și logică militară au imprimat relațiilor externe ale României fix aceste caracteristici. De aceea politica externă românească s-a militarizat.

Actorii politici, mai „îndărătnici”, au fost dați pe mâna „generoasei fundații” DNA&Co. pentru „reeducare”.

Avem nenumărate exemple de situații în care, trecând peste factorul politic constituțional al statului român, șefi sau subșefi ai serviciilor secrete au luat legătura cu omologi americani cu care fie direct, fie stabilind, prin intermediul lor, legături cu decidenții politici de la Washington, au negociat și convenit tratate, aranjamente, politici și chiar alegeri sau desemnări de lideri ai statului român.
Atunci când actorii politici legitimi din România s-au dovedit reticenți la preluarea soluțiilor prefabricate care li s-au pus pe masă, ei au fost dirijați subtil către atitudinea dorită prin manipularea informațiilor clasificate care li s-au oferit. Cei mai „îndărătnici” au fost dați pe mâna „generoasei fundații” DNA&Co. pentru „reeducare”.

În cele din urmă, după ce o asemenea practică îndelungată a devenit cutumă, succesele ei, pentru cei care au promovat-o, i-au îndemnat pe aceștia să își stabilească o agendă politică agregată proprie, fără legătură cu interesul național. Așa se face că astăzi raporturile diplomatice dintre România și SUA, practic nu mai există. Există doar un sistem de legături oculte paranaționale care atunci când episodic dau semne de viață la suprafață, se exprimă prin episoade aberante, de felul declarațiilor și gesturilor făcute de ambasadorii americani de-a lungul ultimilor zece-cincisprezece ani. Cel mai recent exemplu fiind mesajele publice ale ambasadorului Zuckerman care sfidează nu numai orice normă de drept diplomatic internațional, ci și orice logică politică normală.

Un exemplu de altă natură dar din același ansamblu fenomenologic privește numirile și retragerile ambasadorilor români la Washington. Unii au fost numiți la indicațiile ambasadorilor americani la București, alții au fost menținuți la post tot în urma acestor indicații. Cel puțin ultimul a venit aproape direct din postul de director al serviciului român de contraspionaj, fiind și decorat de SUA, desigur, pentru modul în care nu a prins nici un spion american. Pentru ce altceva?

DNA și binomul SRI-DNA, ca și trinomul SRI-DNA-ÎCCJ, au învățat și practică toate abuzurile monstruoase brevetate de FBI în SUA!

Este de înțeles atunci de ce practic Guvernul legitim al României, de la un moment dat încolo, nu a mai putut comunica cu administrația americană, nici măcar pentru a lămuri ieșirile aberante ale ambasadorilor americani acreditați la București care, în afara dificultăților create statului național român pe termen scurt, au afectat promovarea intereselor strategice americane în România, ruinând simpatia românilor pentru poporul american – cel mai puțin rău prieten al lor.

La un moment dat, sesizând acest inconvenient, Casa Albă a încercat să îl ocolească pe ambasadorul Klemm, pe care Departamentul de Stat refuza să îl aducă acasă (tot așa cum Ministerul de externe român, condus de fostul director SIE, Teodor Meleșcanu, refuza să aducă la îndeplinire propunerea Senatului român privind rechemarea lui George Maior), și a indicat Bucureștiului folosirea canalului reprezentat de ambasadorul SUA la UE, Gordon Sondland. Aceasta până la a se dovedi că și Sondland (remarcabil prin susținerea ministrului român al „parteneriatelor strategice” (!) și al justiției, Ana Birchal, împotriva propriului premier, care o demisese) nu era decât o cârtiță democrato-globalistă care lucra pentru demiterea Președintelui Donald Trump.
Adaug că lipsa unor canale consacrate și formale de comunicare se extinde și în ceea ce privește relațiile cu oamenii politici democrați și republicani din Congres, canalele civile fiind în prezent complet ferecate sub toate aspectele. Despre ong-uri și finanțatorii lor nu este cazul să mai vorbim. Ele însele și raporturile lor sunt total controlate de ceea ce pudibond se numește establishment-ul american, precum și de proiecția acestuia în „statul paralel” român. Astfel, singura relație și singura comunicare reală româno-americană a rămas cea între statele subterane respective.

AMBASADORUL SUA RECUPEREAZĂ TERENUL OCUPAT DE GERMANIA
Natura – inclusiv cea politică – are însă oroare de vid. Câmpul relațiilor politico-diplomatice astfel părăsit a fost invadat de influența politică germană.
Germania a reușit să captureze atât marionetele politice din fruntea statului, cât și instrumentele judiciare cu care se exercita teroarea de stat; acestea din urmă fiind proiectate și construite de FBI după chipul și asemănarea sa. Căci DNA și binomul SRI-DNA, ca și trinomul SRI-DNA-ÎCCJ, au învățat și practică toate abuzurile monstruoase brevetate de FBI în SUA. Abuzuri pe care, printre altele, le simte azi pe pielea sa administrația Trump, iar filmele americane, ce pot fi vizionate și în România, nu mai prididesc să le denunțe pentru informarea și trezirea omului de rând.
America a pierdut astfel fructele muncii (serviciilor) sale, într-o zonă cu semnificații strategice de neignorat, mai ales în condițiile radicalizării competiției tehnologice cu China, care pune în discuție supremația strategică globală a Americii, la fel cum în trecut au amenințat-o progresele științei sovietice (cu aplicații militare), ducând la paroxism Războiul rece în anii 1960. Acum acesta este și efectul neglijențelor și superficialității politice ale administrațiilor democrate (în special administrația Obama). Iată o observație care ne duce către o altă ipoteză.

Neîndoielnic, în lupta tot mai fățișă dintre SUA și Europa germană, dar și cu gândul la lărgirea frontului anti-chinez în pregătirea unui alt Război rece, perceput ca inevitabil să înceapă curând în Pacific, ambasadorul Zuckerman, la numirea căruia Președintele Trump a insistat foarte mult, a fost însărcinat cu recuperarea României. Și, foarte probabil, de aceea se străduiește să îi convingă pe prepușii Germaniei de pe malurile Dâmboviței că, dacă vor întoarce armele, așa cum au mai făcut-o și altădată, administrația americană îi va susține și îi va lăsa pe locurile lor, să se înfrupte fără merit din ceea ce a mai rămas de consumat pe aici, căci – nu-i așa? – „nu au un prieten mai bun decât poporul american”.
Este un mesaj cu vocație recuperatorie adresat „României mele”; adică României iohanniste.
Cealaltă Românie nu contează. Ea oricum tace.

Adrian Severin

Share on Facebook

Tweet

Follow us