Când Vechea Ordine a murit și Noua Ordine nu s-a născut încă
Odiseea alegerilor prezidențiale din România nu este întâmplătoare. România se află chiar pe linia de fractură dintre o lume occidentală, ea însăși divizată între Europa și America, precum și între Europa occidentală și cea centrală, ca și între Europa de nord și cea de sud, pe de o parte, și lumea orientală, formată, în mare, din Eur-Asia și Sudul colectiv, pe de altă parte; cel care controlează România deține un atu, fie în ofensivă fie în defensivă, de jucat în ciocnirea acestui Occident cu acest Orient, având ca miză calibrarea ordinii globale.
Chiar dacă pentru noua strategie de politică externă a SUA, linia Carpaților, Marea Neagră și Gurile Dunării nu mai prezintă importanța de altădată (respectiv din timpul ordinii mondiale post-bipolare) în comparație cu cea a marelui arc de cerc indo-pacific menit a frâna ascensiunea Chinei, ajunsă a fi principalul rival strategic al Americii, către statutul de superputere globală, Washingtonul nu dorește ca locul eliberat de el să fie ocupat de oricine; mai ales nu de una dintre puterile vest-europene, tradițional americano-sceptică (precum Franța), a cărei ofertă geo-politică sau geo-economică, în contextul mondial actual, în orice caz nu poate rivaliza cu aceea pe care Rusia are, cel puțin, potențialul de a o formula, promițând ca măcar să nu facă, dacă nu să facă sau să dea ceva.
Iată de ce lupta electorală a românilor este doar o butaforie ascunzând confruntarea giganților globali. Ea va rămâne indecisă atât timp cât confruntarea acestora nu se tranșează. Ca și Ucraina și Republica Moldova, România (inclusiv din cauza miopiei poporului și trădării liderilor) devine o țară a nimănui între liniile de front occidental și euro-asiatic; locul unde se trăiește cel mai greu și se moare cel mai ușor. Aceasta cu atât mai mult cu cât pe frontul occidental se încrucișează interesele strategice americane cu cele europene, tot mai divergente.
Românii nu au nici cea mai mică șansă de a ieși cu fața curată din această capcană dacă nu vor înțelege marele joc global în cadrul căruia agitația lor este doar un episod periferic pe scena lumii, implicând exclusiv interpretarea unor figuranți globali adesea grotești.
ARTA DIAOLGULUI
După ce „criza falsei pandemii Covid 19” a testat capacitatea popoarelor ca, sub efectul fricii induse cu mijloacele comunicării de masă, să renunțe la libertate, precum și potențialul puterii politice de a limita drepturile civile fără a suferi consecința revoltei populare, pentru ca apoi „războiul din Ucraina” să împartă omenirea într-o minoritate colectivă occidentală cu pretenții de dominare în numele unei false superiorități morale, și o majoritate globală care refuză să mai accepte dominația invocând chiar preceptele moralei predicate de cea dintâi, relativa victorie repurtată în SUA, țara vechiului „jandarm global” de către adepții realismului național împotriva globaliștilor revoluționari promotori ai internaționalismului neo-bolșevic, a condus către o schimbare de paradigmă în acțiunea externă americană, respectiv către redescoperirea utilității dialogului.
Chiar în aceste zile Președintele SUA, Donald Trump, dar și vicepreședintele Vance sau secretarul de stat Rubio, precum și trimișii lor speciali au făcut turnee în Orientul Mijlociu, în calitate de lideri ai Americii, iar nu de conducători ai lumii. În Arabia Saudită s-au întâlnit delegațiile SUA și Rusiei. Tot acolo, s-a purtat un dialog discret între americani și rebelii houthi din Yemen, prin care Washingtonul a încercat să asigure traficul liniștit al navelor sale comerciale prin Marea Roșie, fără să mai impună măsuri de protecție în favoarea protejatului său israelian. Cu sprijinul Omanului, au început discuții între SUA și Iran menite să rezolve tensiunile dintre acestea, în special cu privire la programul nuclear iranian; simultan, Casa Albă a refuzat sprijinul cerut de premierul israelian Benjamin Netanyahu, de a tăia cu sabia nodul iranian. Qatarul a fost și va rămâne un loc al dialogului inter-sirian. China și America încearcă să încurajeze Pakistanul și India a-și soluționa disputele teritoriale prin dialog. Turcia găzduiește negocieri directe ruso-ucrainene, Președintele Trump anunțând că este dispus să se alăture personal dialogului la momentul potrivit.
Într-o lume în care dreptul internațional și instituțiile internaționale sunt în criză, dialogul este important, căci criza acestora este criza ordinii internaționale și este preferabil să ajungem la o nouă ordine pe baza unui proiect negociat și convenit, decât trecând printr-un război care să facă inevitabil ceea ce azi ne pare inacceptabil. Din păcate, trăim paradoxul conform căruia, deși criza cere o nouă ordine iar noua ordine cere dialogul, dialogul este tot mai greu de purtat. De ce? Pentru că mulți dintre creatorii și / sau beneficiarii vechii ordini (numită pax americana) resping dialogul și sabotează orice proiect alternativ în speranța că astfel aceasta va putea fi perpetuată.
Paradoxul ultimelor zile este acela că protagoniștii UE (principalul fiind Franța) sau vechi aliați ai SUA din afara UE (principalul fiind Marea Britanie) au devenit mai americani decât americanii și vor să perpetueze ordinea globală americană chiar și după ce administrația americană a ajuns la concluzia că ea și-a atins limitele istoriei și a decis să renunțe la reclamarea privilegiilor aferente funcției de jandarm al acesteia. Irelevanța strategică la care UE a ajuns de îndată ce a decis să se alinieze servil la rigorile agresivității geopolitice americane, se dorește acum a fi depășită prin ocuparea locului rămas liber odată cu terminarea ocupației americane a Europei. De aceea, alt paradox, în timp ce se plânge că a fost exclusă de la negocierile de pace purtate de SUA cu Rusia, UE se plânge că aceste negocieri au loc și face tot ceea ce îi stă în putere pentru a le sabota, refuzând dialogul.
DEZORDINEA MONDIALĂ
Întrucât vechea ordine (cu bunele și cu relele ei) a murit, mediul în care trăim este cel al dezordinii internaționale. Dezordinea înseamnă război și nu este de mirare că în vremea războiului vorbim mai mult despre cum să provocăm sau purtăm războaie decât despre cum să construim pacea. Când vechea ordine a murit iar cea nouă nu s-a născut încă este vremea monștrilor, adică vremea urii, a excluderii și a morții.
Harta conflictelor care își continuă desfășurarea în anul 2025 vorbește de la sine; de la vest la est și de la nord la sud putem identifica:
i. războiul drogurilor din Mexic și Columbia;
ii. războaiele post-coloniale din Sahel, Africa de vest și regiunea Marilor Lacuri africane;
iii. războiul civil din Sudanul de sud;
iv. războiul Occidentului euro-atlantic cu Rusia euro-asiatică din Ucraina;
v. războiul sionisto-palestinian din Gaza, Liban și Siria;
vi. războiul rece din Golful Persic care implică în primul rând Iranul, dar și Irakul, cu extensie până în Yemen;
vii. conflictul teritorial / geopolitic din Kashmir între Pakistan și India;
viii. războiul civil din Myanmar. Lor li se adaugă războiul economic dintre SUA și China, ca și cel dintre SUA și Iran.
Există perspectiva ca aceste conflicte să evolueze în perioada următoare, și nu în direcția rezolvării lor. În ultimă instanță toate își au originea în criza sau decesul vechii ordini mondiale, în epuizarea superputerii globale care a ținut pentru o vreme înghețată revolta împotriva unipolarismului, neoimperialismului și neocolonialismului, împreună cu refuzul de până acum al acestei superputeri senilizate, precum și afectate de decadența și de șovinismul bunăstării, de a intra în dialogul global necesar edificării unei noi ordini mondiale multipolare, inclusive, solidariste, simetrice și dezideologizate, în care concursul intereselor să fie înlocuit cu solidaritatea intereselor, dreptul forței să fie înlocuit de forța dreptului, iluziei securității individuale să îi ia locul realitatea caracterului indivizibil al securității care impune solidaritatea internațională ca unică formă inteligentă de egoism național și căutarea păcii nu prin acumularea puterii militare ci prin multiplicarea mijloacelor apte a oferi tuturor securitatea colectivă, inclusiv recurgând la mecanismele securității cooperative.
Dacă regulile de bază ale unui dialog autentic sunt acelea a existenței a cel puțin două persoane și a bunei credințe care să le caracterizeze pe amândouă, în cazul de față dialogul mai cere abandonarea refuzului de a recunoaște realitatea încheierii unui ciclu istoric așezat sub dominația civilizației euro-atlantice și debarasarea de frica schimbării (este vorba despre schimbarea modelului ordinii bazată pe ideea păcii prin forță cu modelul ordinii bazată pe echilibrul dezvoltării obținut prin promovarea proiectelor comune circumscrise de solidaritatea intereselor dinamice). Va accepta președintele Donald Trump aceste reguli? Îi va permite puterea oligarhică ocultă constituită în stat american subteran să aplice asemenea reguli? Practica va fi criteriul adevărului.
– va urma –
Autor: Adrian Severin
Sursa: estica.ro/
[…] cuvinte ca un avertisment tragic privind soarta statului național român.Prima parte aici:Când Vechea Ordine a murit și Noua Ordine nu s-a născut încă(1)A doua parte aici: Când Vechea Ordine a murit și Noua Ordine nu s-a născut […]
[…] PLURALISMUL ASIATIC – ATUURI ȘI VULNERABILITĂȚI Când se vorbește despre „Secolul Asiei” gândul merge la China. Fără îndoială, China este principala sau poate chiar singura superputere globală emergentă. De aceea ea a fost identificată ca principal rival strategic al SUA, superputerea globală decadentă. China nu este, însă, singura putere asiatică relevantă la nivel regional și global. Nu putem exclude din listă India, Japonia, Turcia (aflată în căutarea autonomiei strategice în raport cu Occidentul euro-atlantic sub inspirația unei viziuni neo-otomane), complexul statelor Asiei de Sud-Est sau al celor arabe din Golf, tot mai legate prin interese strategice convergente. Acestora trebuie să li se adauge Iranul. Poate tocmai de aceea, după China sau alături de China, Iranul reprezintă ținta predilectă a strategiei americane numite „a păcii prin forță” și a „ordinii internaționale bazate pe reguli” (reguli stabilite unilateral, iar nu consensual, așa cum este dreptul internațional). Asia beneficiază și de o resursă istorică de experiență globală prin aceea că ea este spațiul în care s-au născut primele imperii ale istoriei, care a cunoscut globalizarea înaintea globalizării; o globalizare care încă nu se confunda cu americanizarea. În afara imperiilor complet dispărute, care au lăsat, totuși, urme în tradițiile culturale ale popoarelor și statelor asiatice contemporane, aici pot fi identificați și succesorii încă vii ai unor puteri universaliste, atât sub aspect cultural cât și politic, precum China, Turcia și Iranul. Lor trebuie să le alăturăm și Rusia, care este un fost imperiu euro-asiatic având un teritoriu imens în Asia, în afara celui european. Chiar dacă sub aspect cultural mai mult europeană, Rusia a fost împinsă de o greșită strategice a Occidentului colectiv Euro-Atlantic, către a-și adopta o identitate geostrategică asiatică. Aceasta este unul dintre consecințele istorice ale războiului din Ucraina.Rămâne de văzut dacă partajul inevitabil al Ucrainei va face ca Rusia să redevină un imperiu, așa cum se tem SUA și aliații săi din NATO, sau o va obliga să rămână doar o putere regională la porțile Europei, așa cum își doresc SUA, NATO și UE. Este, însă, previzibil că, acest partaj, încă la nivelul faptului neconsacrat în drept, a deschis deja calea Rusiei către un statut post-sovietic de actor global de prim rang. Chiar dacă asta nu înseamnă revenirea ei la poziția URSS, prin „efectul ucrainean” ea va fi un centru de putere globală de care nimeni nu va putea face abstracție, la paritate cu alte asemenea centre, într-un sistem de multipolarism simetric; un centru nu numai real, ci și necesar pentru a garanta pacea lumii prin echilibrul puterilor. Parteneriatul strategic fără margini între Rusia și China constituie nu doar o concentrare de putere imensă, care poate contrabalansa cu succes puterea Occidentului euro-atlantic, altminteri tot mai obosit, tot mai sărac (inclusiv în plan moral, iar nu doar material), tot mai rupt de realitate în narcisismul său dogmatic și tot mai dezbinat, dar și un centru de iradiere prin raportare la care toate puterile asiatice ar trebui să proiecteze modelul de ordine pe care să îl propună lumii și pivotul în jurul căruia statele asiatice să își realizeze coeziunea economică, socială și teritorială. Riscul ratării oportunităților obiective oferite de „Secolul Asiei” este unul de natură subiectivă și el constă în transformarea diversității culturale a lumii asiatice în criteriu al dezbinării și adversității lor. Vechile imperii euro-atlantice au dominat popoarele asiatice folosind strategia „dezbină și stăpânește”.Ar fi o tragedie nu numai pentru aceste popoare, ci pentru întreaga omenire, ca acum, când fostele puteri globale dominante își pierd din vigoare și din capacitatea de a stăpâni lumea, chiar actorii principali ai actualului secol să își submineze propria putere prin dezbinare și să se ofere astfel, din propria vină, dominației foștilor stăpâni. Stabilitatea și coerența Asiei depind enorm de stabilitatea Orientului islamic și de emergența unei democrații musulmane.Folosirea cuvântului „democrație”, în acest context, nu trebuie să ne înșele. Demosul nu va conduce, ci va fi beneficiarul unui regim dedicat lui; nu conducerea de către popor (sistem eșuat în Europa și SUA pentru a face locul oligarhiei), cu răspunderea elitelor față de popor, ci conducerea pentru popor, cu răspunderea elitelor pentru popor. Democrația musulmană va avea trăsăturile unui „aristocratism liberal”, diferit de democrația creștină europeană, dar conform cu tradițiile spațiului arabo-musulman și dezvoltată organic din ele. În acest sens, esențială ar fi constituirea unui triunghi geopolitic format din Iran, Turcia și Arabia Saudită. El ar putea constitui baza pe care ar renaște civilizația islamului clasic; cel care în Europa a creat conceptul conviețuirii inter-culturale pașnice – „convivencia” – și a adus lumina rațiunii și științei în spațiul exclusivismului catolic, pavând drumul iluminismului european. Probabil că aceasta ar fi premisa optimă care să asigure fezabilitatea, justețea și durabilitatea „concilierii abrahamice”, codificate în tratatele cu același nume, de astă dată concepute de părțile direct interesate, iar nu de superputerile euro-atlantice, și apte a concilia nevoia de securitate a Israelului, ca națiune civică având statut de putere eminamente regională, cu cea de securitate a vecinilor lui imediați sau apropiați. – va urma –Prima parte aici: Când Vechea Ordine a murit și Noua Ordine nu s-a născut încă […]