BRASOVUL – CAPITALA ROMANIEI (3)
Nici pentru noi, romanii de astazi mutarea capitalei in interiorul arcului carpatic nu pare sa fie o optiune facultativa si, cu atit mai putin, un moft, ci o sarcina care se cere infaptuita sub amenintarea unor amare deceptii.
Incep prin a reenunta problema.
Privita de astazi, disputa interbelica in jurul mutarii capitalei a fost o disputa intre doua concepte ale statalitatii romanesti.
Cel aparat de Iorga este conceptul traditional, formulat de generatia de la 1848. (Sa notam, en passant, ce perioada lunga de incubatie si ce incidenta asupra istoriei reale o au conceptele teoretico-politice!) Este conceptul care a nascut Franta republicana si nationala si a generat statele nationale moderne – german, italian, romanesc etc. El este asezat in esenta pe ideea de centralitate si, trebuie sa remarcam acest lucru, s-a nascut, acolo unde s-a nascut, dintr-o anumita configuratie, deja „centralizata”, a geografiei economice. Toate celelalte operatii politice, ulterioare, cu acest concept au intimpinat dificultati din partea lipsei de centralizare economica, dificultati care au fost surmontate de obicei prin resursele unui concept pereche, cel de natiune, definita drept comunitate – de limba, de cultura etc. – in interiorul unei frontiere/ bariere vamale.
La data disputei, realitatea politica produsa de conceptul traditional de stat-natiune era pentru romani atit de satisfacatoare incit orice punere a lui in discutie era deloc sau, oricum, foarte putin interesanta. In plus, conceptul alternativ, in baza caruia se putea argumenta descentralizarea si redefinirea natiunii ca entitate civica, cel care i-ar fi putut sustine pe Regina Maria, pe Titulescu, pe Vulcanescu, era intr-o faza pentru care „embrionar” e un descriptor excesiv.
Desigur, nu ma gindesc sa atribui aceste motivatii si intelesuri actorilor angajati in disputa de acum sapte – opt decenii. Pot sa observ insa ca Romania Mare a fost primul stat european care a suportat consecintele epuizarii conceptului traditional de statalitate si natiune. Si trebuie sa adaug imediat ca daca sirul efectelor catastrofale nu a continuat pentru Romania „Mijlocie”, meritul ii revine „comunismului”. Privind lucrurile cu detasare si in mod serios, vom observa ca prin esenta sa centralista (supercentralista), ca economie si societate de comanda, comunismul a salvat conceptul traditional de statalitate si de natiune de la coliziunea cu harta geoeconomica a teritoriului romanesc. In plus, comunismul ceausist a dublat centralismul geoeconomic inerent cu o foarte ofensiva si ampla aplicatiune simbolica a conceptului traditional al natiunii.
Niciodata in istoria noastra masele largi de romani nu au fost mai devotate ideii ca „soarele rasare de la Bucuresti” sau, in varianta „de scena”, „pentru toti romanii ora exacta se da de la Bucuresti”. Cu „Burebista – 2050”, cu „Napoca” si „Drobeta”, cu protocronismul si cu multe altele, regimul Ceausescu a accentuat pina la paranoia componenta etnica a conceptului traditional de natiune.
Problema este ca in lumea in care traim si careia ne dorim sa-i apartinem, conceptul traditional al statalitatii si natiunii este inactual. Nu e vorba despre vreo moda, mai mult sau mai putin intelectuala. Simplu vorbind, in conditiile economiei de piata, deci ale profitabilitatii, nimeni nu il poate obliga pe un om de afaceri din Timisoara, sa zicem, sa-si orienteze businessul spre Bucuresti si nu spre Debretin, Belgrad sau Liubliana (exemplele pot continua cu un om de afaceri din Arad, Oradea, Satu-Mare, Baia-Mare, Suceava, Iasi, Bacau, Galati, Braila, Tulcea, Constanta…). Cu atit mai putin in conditiile unei economii pan-europene, in care frontierele vamale interioare pur si simplu dispar, aceasta disparitie fiind insusi suportul comercial al UE. Tot simplu vorbind, cine il va putea impiedica pe un francez, grec, portughez, neamt, polonez sau ungur sa se „localizeze” in Romania? Dar pe un roman sa-si cumpere casa, pamint si sa traiasca si sa munceasca in Franta, Grecia … sau Ungaria?
In momentul in care instrumentarul, inclusiv simbolic, al restrictiilor centraliste s-a evaporat, conceptul nostru de statalitate si-a aratat brusc intirzierea istorica. Nu vreau sa sperii pe nimeni, ca atare nu voi face decit sa arat spre riscurile imense pe care Romania, inclusiv statalitatea romaneasca, le-a traversat la inceputul deceniului trecut. Vreau insa sa spun cu claritate ca aceste riscuri nu au incetat. Desi abia a trecut un deceniu de cind am trecut razant pe linga reluarea scadentelor catastrofale ale „preponderentei centrului asupra intregii vieti romanesti” (M. Vulcanescu), putem trai in continuare cu ideea ca nimic nu ne ameninta si ca, daca am iesi naibii mai repede din tranzitia asta, alte mari probleme nu se intrevad. Se intrevad, chiar daca acum ele nu sint decit fantezii sociologice. Evit sa vorbesc despre consecintele rularii peste limita de garantie a conceptului pasoptist ceausescuizat de natiune asupra spiritului public si responsabilitatii civice. Spun simplu ca Bucurestiul nu poate sateliza marile centre economice ale Romaniei decit in ipostaze disfunctionale ale centralismului.
Faptul ca la ora actuala mai bine de 80% din banii romanesti se invirt exclusiv in Bucuresti este, pe de o parte, perpetuarea inertiala a unei malformatii, iar pe de alta parte, o grava amenintare la adresa echilibrului economic si social al insasi statalitatii noastre. Mentinerea capitalei la Bucuresti este un risc major, pentru ca ea echivaleaza cu agravarea acestei malformatii si a acestei amenintari. Indiferent cum receptam aceste idei, avem nevoie de actualizarea istorica a conceptului nostru de statalitate si de natiune, in concordanta cu exigentele geografiei economice a Romaniei si cu continutul activ al conceptelor care remodeleaza astazi Europa.
In rezumat, sintem in fata necesitatii istorice a unei noi investitii majore de viziune in materie de statalitate romaneasca. Ne aflam in perioada incheierii ciclului istoric al definitiei statalitatii nationale romanesti asa cum a fost proiectata de generatia de la 1848. Centralismul statal romanesc a dat semne de oboseala inca din deceniul 4 al secolului trecut, dar ele au fost ocultate de razboi si, ulterior, de instalarea statului centralizat si economiei centralizate socialiste. Din momentul disparitiei ultimei resurse a centralizarii – statul socialist si economia socialista –, orice intirziere in asumarea unei noi viziuni amorseaza crize cu scadente potentiale catastrofale, mergind pina la exorbitarea economica si ulterior politica a unor zone intregi ale actualului teritoriu national. Capitala la Bucuresti echivaleaza cu mentinerea unei forme de centralizare statala revolute si fara nici o resursa in afara de o eventuala perpetuare a unui nationalism neo-ceausist. Pentru integrarea europeana avem nevoie de amorsarea ferma a unui proces viguros de remodelare a identitatilor colective si individuale, ca si a institutiilor, pe directia natiunea ca referendum de fiecare zi.
Imi dau si eu seama ca mutarea capitalei nu rezolva aceste probleme. Dar sint convins ca ea este conditia esentiala si pasul decisiv atit pentru integrarea de succes intr-o Europa a comunitatilor, cit si pentru evolutia durabila in viitor a natiunii romane. Altfel, nu pot decit sa comunic ingrijorarea ca vom traversa urmatoarele doua decenii ca victime in scenarii de tip Wallerstein.
Stim cu totii ca intre sperantele legate de mutarea capitalei in Ardeal s-au aflat si continua sa se afle „demiticizarea”, „dezdimbovitarea”, „debalcanizarea”, intr-un cuvint – asanarea – spiritului public din Romania si, in special, a moravurilor politice. Mai mult, o Romanie cu capitala la Brasov este visul celeilalte Romanii, o Romanie sobra, eficace, corecta, ordonata, curata, „nemteasca”, o Romanie a piinii si industriei, nu una a mamaligii. Curios sau nu, aceasta Romanie „nordica” si „montana” („carpatica”), opusa celei reale, „sudica” si „balcanica”, nu este visata numai de ardeleni si banateni, „titularii” ei naturali, ci si de cei mai autentici dintre „miticii” de Dimbovita. Nici moldovenii nu se dau inapoi cind e vorba de aceasta Romanie mai buna.
Daca am avea fie si numai aceste sperante si tot ar trebui sa luam foarte in serios mutarea capitalei in Ardeal si investitia de viziune pe care constiinta noastra nationala a dezvoltat-o deja, intr-un regim care interesecteaza vizibil si cultura populara. Prezent in constiinsa fiecaruia/ fiecareia dintre noi, acest proiect implicit al celeilalte Romanii ma ajuta sa economisesc argumentarea in zona avantajelor strategice concrete ale mutarii capitalei in interiorul arcului carpatic. Pentru cei/ cele mai devotati/ devotate patriotismului in definitie traditionala, care ma pot suspecta de idei periculoase, data fiind neghiobia mea imprudenta (am primit deja acest gen de calificative, ba chiar si mai gratioase) in legatura cu descentralizarea si atacul la „Burebista”, „Napoca” etc., tin sa evidentiez doua asemenea avantaje strategice. Capitala la Brasov inseamna securizarea deplina a Ardealului. Si nu atit pentru ca „enclava secuiasca” s-ar apropia la doar treizeci – patruzeci de kilometri de capitala Romaniei, ci mai ales pentru ca am fi obligati de context sa ne comportam in sfirsit inteligent in legatura cu aceasta „enclava ungureasca”, drenind-o cu caile de comunicatie de care oamenii care traiesc acolo, indiferent de nationalitate, confesiune, sex, virsta etc., au avut si au nevoie, atit pe axa nord-sud, cit si pe axa est-vest. Al doilea avantaj strategic se refera la recuperarea Basarabiei, Bucovinei de Nord si Tinutului Hertei. Sustin ca indiferenta, „pragmatica” si „diplomatica”, cu care statul roman trateaza aceasta problema, corespondenta indiferentei acablate de alte prioritati cu care majoritatea constiintelor individuale o trateaza la rindul lor, este de aceeasi natura cu lasitatea cu care militarii si politicienii romani nu au aparat aceste teritorii in 1940.
Aceasta larga indisponibilitate pentru sacrificiu rimeaza, cel putin in mintea mea, cu disconfortabila (auto)acuzatie de oportunism la adresa constiintei noastre nationale. Impreuna, ele nu se potrivesc deloc cu Romania noastra cealalta. Tehnic vorbind, ar trebui sa ne fie teama de repetarea „integrarii” Moldovei de peste Prut in parametrii centralisti (elegant spus) in care ea a avut loc in perioada interbelica (argumentele le putem gasi, culmea, in memoriile lui Nicolae Iorga). De altfel, problema recuperarii nici nu se poate pune in termeni centralisti. Ea este abordabila si rezolvabila numai in situatia actualizarii conceptului nostru de statalitate si de natiune.
Venind la durerile de zi cu zi, ne este tuturor clar ca clasa politica, in general elita romaneasca, nu este in stare sa conceapa si sa aplice un program prompt, consecvent si coerent de reforma. Pare sa fie o sarcina prea abstracta pentru stilul nostru actional.
Am putea sa remorcam reforma de un proiect concret si planificabil. Asta ar fi unu la mina. Doi la mina, putem calcula ca pentru relansarea si reconfigurarea cum se cade a economiei sale Romania ar avea nevoie de investitii straine de circa 50 de miliarde de dolari in urmatorii patru ani. Pe care nici nu stim si nici nu putem sa le atragem, mai ales in contextul concurentei interstatale pentru atragerea capitalurilor investitionale. Ar trebui sa facem ceva cu totul special pentru a deveni atractivi pe piata acestor capitaluri, sa ne ducem acolo unde sint pesti, cum zice proverbul american, adica intr-o alta zona a pietei capitalurilor investitionale, cu gabarite mari si pentru care competitia este slaba.
Acestea sint principalele argumente care arata ca mutarea capitalei este o solutie, poate cea mai rapida, pentru traversarea cu succes a tranzitiei si recuperarea decalajelor care ne separa de tarile dezvoltate ale Europei.
GH. ONUT
Va urma
