Baronii catedrelor
Un proiect de lege initiat in mediul universitar romanesc propune ca varsta de pensionare pentru profesorii care le predau studentilor sa fie 70 de ani. In contextul in care alinierea la practicile si cutumele universitare europene pare sa recomande mai degraba promovarea cadrelor tinere pentru improspatarea corpului profesoral, initiativa pare cel putin ciudata.
Principalul argument al promotorilor proiectului de lege este ca abia pe la etatea de 65 de ani un profesor atinge maturitatea abilitatilor sale pedagogice, iar competentele sale pot doar in jurul acestei varste sa se revendice de la o experienta relevant de bogata. O fi adevarat. Dupa cum la fel de adevarat este ca ideea de a le organiza profesorilor a saptezecea zi de nastere chiar la catedra apartine sexagenarilor din senatele universitatilor, carora le-ar surade prelungirea cu un deceniu a vietii profesionale.
In contraponderea initiativei profesorale se afla indoiala studentilor ca toti venerabilii septuagenari vor fi capabili sa le tina treaza atentia de-a lungul unei ore de curs. Analele protestelor studentesti consemneaza si-asa destule critici impotriva senilitatii multora dintre profesori ca sa mai fie nevoie de vreo ajustare gerontologica a duratei de viata a carierei acestora.
Nu este doar o chestie de varsta. Un dascal insipid si neinteresant de-a lungul intregii sale cariere nu are nici o sansa sa devina captivant dupa ce ceasul sau biologic a batut de saizeci de ori. Nici chiar cei care au electrizat amfiteatrele la cursurile lor nu ofera nici o garantie ca, dupa trecerea unui anumit prag de varsta, vor avea acelasi impact asupra audientei.
Mai tist este ca lotul de profesori mai tinerei, nu neaparat juni dar oricum mai putin inaintati in varsta decat superiorii lor pe scara academica, nu vor avea prea mare tragere de inima sa conteste hotararea mosita in varful ierarhiei. Daca tot nu vor putea sa-si inlocuiasca in posturi mai varstnicii colegi cat mai au energie, idei de reforma si viziuni noi asupra predarii, se vor consola cu garantarea prin statut a clocitului la catedra pana la adanci batraneti si in cazul propriilor persoane.
In virtutea autonomiei universitare, fiecare institutie de invatamant superior poate decide sa permita sa predea in continuare studentilor profesorilor cu spiritul inca viu si cu cheful de a impartasi cunostinte inca netocit, chiar daca actuala lege vrea musai sa-i pensioneze. Dar sa legiferezi aceasta posibilitate pentru toate cadrele, indiferent de gradul de decrepitudine intelectuala in care se vor fi gasit pe la 70 de ani si de cota de antipatie daca nu chiar de repulsie pe care o pot avea in randurile studentimii,? miroase deja a abuz si a vetustete platita gras, indiferent de prestatie.
Este foarte posibil ca pentru multi dintre titularii de catedre, amanarea pensionarii sa fie recunoasterea unei cariere stralucite si a unei capacitati de interrelationare cu studentii netarata de varsta. Pentru aceste stimabile persoane, prelungirea sederii in serviciu va insemna macar aparitia catorva riduri in plus si eventuala subrezire a sanatatii. Dar pentru multii rinoceri din spatele catedrelor universitare de la noi, va fi un prilej nimerit pentru aparitia de noi placi solzoase pe spinarile in care-i doare de stiinta predarii si de imperativa nevoie de a se documenta permanent in meseria pe care o presteaza.
Nici nu se putea un prilej mai bun de revenire in viata universitara, dupa o suspendare penala, a rectorului baron de Gorj, Nicolae Mischie.
Vifor Rotar
