Apariția și dezvoltarea BRICS: o perspectivă europeană(2)
Iranul, a cărui politică externă nu poate fi judecată doar luând în considerare aspectele interne ale regimului mullahilor, a fost o mare putere până în zorii secolului al XIX-lea.
La fel ca India și China, irupția imperialismului englez în Oceanul Indian și Pacific a dus la o reacție dramatică a puterii persane, care suferise deja lovituri rusești în regiunea Caucazului de Sud. Iranul s-a trezit apoi prins între două imperii: cel al rușilor și apoi al sovieticilor, o amenințare terestră, în nord și mai ales în zonele populate de azeri; cel al britanicilor în est, mai întâi în regiunile Baluchistan, apoi în vest, încă de la prezența sa în Irak în urma prăbușirii Imperiului Otoman în 1918 și de la controlul său asupra petrolului din Mesopotamia (Kuwait, Kirkuk, Mosul).
La fel ca Atatürk în Turcia post-otomană, primul șah al dinastiei Pahlavi a optat pentru o modernizare pe care nu a putut-o realiza cu adevărat în ciuda ajutorului european (german, italian, elvețian, suedez).
Neutralitatea iraniană a fost încălcată de britanici și sovietici în 1941, imediat după declanșarea Operațiunii Barbarossa: Iranul a fost împărțit în zone de influență, iar în 1945, după eliminarea Axei, Stalin intenționa să rămână în regiunile azere, chiar dacă asta însemna proclamarea acolo a unei republici provizorii care avea să solicite în curând includerea sa în URSS.
Noul șah, al cărui tată tocmai murise în exil în insulele Seychelles britanice, a perceput pericolul sovietic ca principală amenințare și s-a aliniat cu americanii, care nu aveau graniță cu Iranul.
Ministrul său, Mossadegh, care dorea să naționalizeze petrolul companiei Anglo-Iranian Oil Company, a fost înlăturat în 1953, în urma unor operațiuni pe care poporul iranian nu le va uita.
Iranul a aderat la Pactul de la Bagdad sau CENTO, o extensie a NATO și SEATO, organizând întreaga zonă euro-asiatică în beneficiul Statelor Unite și, conform doctrinelor geopolitice ale lui Nicholas Spykman, pentru a îndigui atât URSS, cât și China.
CENTO va dura doar până în 1958, anul în care revoluția baasistă irakiană a ajuns la putere la Bagdad.
Revoluția șiită fundamentalistă din 1978-79, ale cărei manifestări actuale sunt antiamericane, a fost inițial încurajată de Statele Unite, Israel, Regatul Unit și Franța lui Giscard d’Estaing.
Șahul a vorbit despre o „zonă a civilizației iraniene”, pe care intenționa să o promoveze fără a lua în considerare proiectele strategice americane, semnase acordurile EURATOM cu Franța și Germania (deja problema nucleară!), dezvoltase o marină complet autonomă, avea ambiții „gaulliste”, încheiase acorduri privind gazele cu Brejnev și realizase câteva lovituri diplomatice semnificative (întărirea legăturilor cu Egiptul, pacea cu saudiții și acorduri petroliere cu Riadul, precum și acordurile de la Alger cu Irakul pentru reglementarea navigației în apele Shat-el-Arab).
Aceste elemente nu mai sunt evidențiate de mass-media astăzi, iar rolul jucat de Occident în eliminarea șahului este ascuns în mod deliberat, în special de o stânga care a fost, la sfârșitul anilor 1970, principalul agent al propagandei pentru a justifica, în opinia publică, aceste manevre americane împotriva principalului lor aliat teoretic din regiune.
Mai mulți istorici și fostul ministru al șahului, Houchang Nahavandi, au analizat însă evenimentele din Iran în acest sens, pe care l-am evidențiat într-un text anterior (12).
Se pare că serviciile americane au vrut să acționeze pe două planuri:
– în primul rând, să-l elimine pe șah, care crease o sinergie nucleară și industrială cu Europa și gazieră cu URSS (obiectivul principal era de a dăuna Europei și de a ruina orice cooperare energetică cu URSS);
– în al doilea rând, să instaleze un regim foarte diferit de regimurile occidentale, care a permis orchestrarea constantă a unei propagande denigratoare împotriva sa, crearea unui fel de „legendă neagră” anti-iraniană, așa cum există împotriva Spaniei, Germaniei, Rusiei, Chinei sau Japoniei, care poate fi reactivată oricând.
Iranul este, așadar, un exemplu de manual pentru a demonstra
a) teoria ocupării unei părți din rimland-ul asiatică în scopuri de izolare;
b) relativitatea noțiunii de „aliat”, în practica americană, în măsura în care un „aliat”, în rimland, nu poate încerca să se reînscrie în propria istorie, să dezvolte o diplomație originală care neutralizează ostilitățile pe care hegemonul intenționează să le lase să persiste pentru a crea conflicte regionale slăbitoare, pentru a-și consolida potențialul militar, pentru a încheia acorduri energetice cu țări terțe chiar aliate (în acest caz, Europa, URSS și Arabia Saudită);
c) practica creării de mișcări extremiste destabilizatoare, de a le sprijini inițial și apoi de a le denigra odată ce puterea lor este stabilită și de a organiza boicoturi și sancțiuni împotriva lor pe termen lung pentru a preveni reactivarea tuturor sinergiilor autonome pe care regimul inițial le inițiase încet.
Tocmai aceste exemple de manual, perceptibile în cazul iranian, au dat puterilor emergente (sau puterilor reemergente precum Rusia post-Elțin) impulsul inițial care le determină astăzi să-și unească eforturile economice.
Era necesar să se evite acest cvadruplu pericol, dezvăluit de istoria iraniană a ultimilor cincizeci de ani.
Strategiile economice ale BRICS, urmate de organizarea protecției militare necesare a noilor rute sau sisteme de comunicații, au vizat anularea strategiei de izolare prin organizarea de noi rute care să lege Heartland-ul ruso-siberian de periferii (rimlanduri), regiunile estice ale Chinei de interior (Sinkiang) și de restul Asiei Centrale (Kazahstan), rețelele interne chineze de porturile Pakistanului (și, de acolo, de sursele arabe de hidrocarburi).
Aceste linii de comunicare sunt îndreptate spre Europa, îndeplinind vechea dorință a lui Leibniz.
Demonizările rusofobe, sinofobe și de altă natură nu permit o diplomație globală eficientă și fructuoasă.
Prin urmare, menținerea de către mass-media a „legendelor negre” nu este potrivită, așa cum au subliniat deja „amendamentele” chineze la programul „noii ordini mondiale” în anii 1990.
Noțiunea de „aliat”, subminată de Doctrina Clinton încă din aceiași ani 1990, nu mai există în realitate, deoarece a fost practic înlocuită de noțiunea de „țări străine” (alien countries), ceea ce explică adeziunea foștilor aliați ai SUA, precum Arabia Saudită și Egiptul, la BRICS și ambițiile Turciei.
În cele din urmă, practica susținerii mișcărilor extremiste destabilizatoare sau a amplificarii „revoluțiilor colorate” sau a „Primăverilor Arabe” obligă puterile întregii lumi la o vigilență comună împotriva hiperputerii unipolare, depășind cu mult ostilitățile ancestrale sau lipsa de savoare a internaționalismului simplist al comunismelor de diverse forme.
Lecția iraniană a fost învățată peste tot, cu excepția Europei.
Este clar că BRICS își au nucleul solid în Asia, mai precis în Eurasia.
Africa de Sud, deși potențial bogată, este o proiecție afro-australiană a acestei noi mari sinergii eurasiatice care nu poate fi integrată pe deplin în dinamică dacă statele din Cornul Africii, inclusiv Etiopia, un nou membru al BRICS, își recapătă stabilitatea și își organizează rețelele interne de comunicare.
Brazilia, unde Statele Unite au încă aliați puternici, este cu siguranță un gigant, dar este slăbită de dezertarea Argentinei lui Miléi. Doar comunicațiile transcontinentale din America de Sud, care leagă coastele Pacificului de cele ale Atlanticului, vor da substanță unui adevărat pol ibero-american în multipolaritatea de mâine. În mod similar, cooperarea sino-braziliană în sectorul agroalimentar, bazată pe schimburi dedolarizate, sugerează un viitor promițător.
Multipolaritatea emergentă are caracteristici atractive reale:
Gazul rusesc și alte hidrocarburi sunt esențiale pentru Europa, India, China și Japonia. Prăbușirea economică a Germaniei (obiectivul Washingtonului) și a industriei sale auto se datorează sancțiunilor și sabotajului conductelor de gaze din Marea Baltică, întărite de politica energetică ineptă dictată de Verzi, controlați în cele din urmă de puterea blândă americană și de serviciile Washingtonului: refuzul energiei nucleare (și politica de atacare a energiei nucleare franceze) face într-adevăr parte dintr-o veche politică americană de slăbire a Europei, pariul pe energia solară și eoliană corespunde obiectivelor celebrului „Plan Morgenthau”, care viza, în 1945, înainte de generalizarea Planului Marshall, transformarea centrului subcontinentului european într-o societate pastorală blajină, așa cum a subliniat strălucit prințesa Gloria von Thurn und Tassis (13).
Aceste așa-numite energii „regenerabile” nu sunt suficiente pentru a alimenta o societate extrem de industrializată.
Un alt atu: grâul (14). Sfârșitul comunismului și, de asemenea, al neoliberalismului în Rusia, în 1991 și 1999, a permis, sub Putin, revitalizarea agriculturii și transformarea acesteia într-un atu major al politicii rusești. În mod similar, înainte de evenimente, Ucraina devenise și ea o putere agricolă importantă. Acest grâu este esențial pentru multe țări africane, care, fără el, ar risca constant foametea și exodul către Europa a unei bune părți a tinerilor lor.
Confruntarea ruso-ucraineană, pe lângă faptul că a readus războiul în Europa, ruinează beneficiile pe care renașterea agriculturii le-a adus fostelor republici slave ale URSS.
Coordonarea producției agricole se realizează rațional în țările BRICS, inclusiv în India, care, dintr-o țară vastă, adesea victimă a foametei până în anii 1960, a devenit exportatoare de cereale și orez (15).
Consolidarea lentă a țărilor BRICS, în ciuda obstacolelor sistematice impuse de serviciile de informații americane, progresează, fiind însoțită de fenomenul „dedolarizării”, care îi îngrijorează pe factorii de decizie din SUA.
Astfel, senatorul american Marco Rubio din Florida tocmai a prezentat Congresului un proiect de lege care vizează pedepsirea țărilor care se disociază de dolar. Proiectul de lege își propune să excludă din sistemul global al dolarului instituțiile financiare care încurajează în mod specific dedolarizarea și utilizează sisteme de plată rusești (SPFS) sau chinezești (CIPS) (16).
Această presiune constantă și aceste sancțiuni interminabile, proceduri eminamente vexatorii, nu împiedică în niciun fel ASEAN, piața comună a Asiei de Sud-Est, să se apropie de China și, prin urmare, de grupul BRICS, detașând astfel parțial o piață de 600 de milioane de clienți potențiali de rețelele dominate de Statele Unite (17).
Mutări de o asemenea amploare riscă pe termen lung să reducă considerabil, sau chiar să anuleze, supremația occidentală și să o readucă la ceea ce era la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Europa, prin subordonarea sa necondiționată și irațională față de Washington, riscă pur și simplu o implozie pe termen lung dacă persistă în această alianță atlantică nefirească.
Prin urmare, este timpul să unim mințile cu adevărat politice ale subcontinentului nostru și să combatem susținătorii deliranți ai tuturor deviațiilor ideologice, insinuate în mentalitățile europene de către puterea soft americană. Pentru că Europa pierde din toate punctele de vedere.
În Europa de Est, persistă un război lent, împiedicând comunicațiile dintre părți ale lumii care au fost întotdeauna puncte de deschidere pentru noi, încă din cele mai vechi timpuri: originile stepice ale culturilor kurgane, prezența greacă în Crimeea și la gura de vărsare a Donului, dominația râurilor rusești de către varegi și prezența scandinavă în zona Bolgarului de la marginea Uralilor, necesitatea cruciadelor pentru a recâștiga un punct de sprijin în toate regiunile de poartă ale Pontului, Levantului și Deltei Nilului, prezența genovezilor și venețienilor la terminalele pontice ale Drumului Mătăsii etc.
O Ucraină care ar fi rămas neutră, conform criteriilor elaborate în timpul discuțiilor sovieto-finlandeze din 1945, ar fi fost benefică pentru toți, inclusiv pentru ucraineni, care ar fi rămas stăpâni pe bogățiile lor minerale și agricole (în loc să le vândă către Monsanto, Cargill și Dupont).
Cea mai gravă înfrângere a Europei (și a Rusiei!) în contextul hiperconflictual pe care îl trăim astăzi este în Marea Baltică.
Marea Baltică era un spațiu neutru, unde domnea o adevărată seninătate: aderarea Suediei și Finlandei la NATO face din această mare interioară din Europa de Nord o potențială zonă de război fierbinte. Teritoriul finlandez, acum membru NATO, permite exercitarea unor presiuni asupra Mării Albe și a zonei arctice, într-un moment în care „Drumul maritim al mătăsii” din Extremul Nord ar scurta considerabil distanța dintre Europa și Extremul Orient chinez, japonez și coreean, ca să nu mai vorbim de toate țările ASEAN.
Prin urmare, Europa se confruntă cu un triplu obstacol:
a) obstacolul baltico-arctic (cu eliminarea conductelor de gaze Nord Stream și potențiala blocare a rutei arctice);
b) obstacolul pontic din Marea Neagră, care împiedică linia Dunăre-Marea Neagră-Don-Volga-Caspică-Iran și pe care rușii încearcă să-l ocolească prin organizarea împreună cu iranienii și indienii a „Coridorului Economic Nord-Sud”, care pornește de la Mumbai, traversează Iranul și Marea Caspică sau o ocolește prin Azerbaidjan (18);
c) ecluza est-mediteraneană sau israeliană, pe care ar fi înțelept să o numim „Zidul lui Irod”, ridicat de britanici și apoi întreținut de americani, pentru a crea haos permanent în Levant și Mesopotamia. Cititorii cărților lui Toynbee și Luttwak vor ști că vechii regi herodieni erau la locul lor datorită sprijinului roman pentru a contracara orice avans persan spre Mediterana: sionismul israelian este un avatar modern al acestui zid roman, întruchipat de regii din dinastia Irozilor. Energia rusească nu mai trece prin conductele de gaze baltice; în câteva săptămâni, guvernul Zelenski va închide conductele de gaze ucrainene care aduc gaze slovacilor, maghiarilor și austriecilor, trei țări recalcitrante din NATO și UE. Conducta de gaze turcească va rămâne, dar ce se va întâmpla dacă Erdogan va avea un acces de antieuropenism sau dacă Occidentul americanizat va impune sancțiuni Ankarei, poate Turcia se va alinia cu BRICS sau va continua să aibă relații normale cu Moscova?
Lumea se mișcă, cărțile sunt redistribuite în fiecare zi. Această mobilitate și redistribuire necesită o adaptare flexibilă, în interesul nostru. Europa nu era o zonă fără ieșire la mare, ci era deschisă lumii. Acum riscă să devină fără ieșire la mare. Se închide cu riscul imploziei definitive, deoarece s-a aliniat cu Statele Unite și a adoptat, împotriva intereselor lor, ideologii născute în Statele Unite: mișcarea hippi, neoliberalismul, irealismul diplomatic (în timp ce Kissinger susținea un realism moștenit de la Metternich) și wokeismul. Este timpul ca acest lucru să se schimbe. Ascensiunea BRICS este o provocare, care trebuie întâmpinată cu dispoziții mentale foarte diferite, învățate de marile tradiții seculare, în special cele născute în perioadele axiale ale istoriei.
Prima parte aici: Apariția și dezvoltarea BRIC – o perspectivă europeană(1)
Autor: Robert Steuckers
Traducere: C. Pantelimon
Preluare: euro-synergies.hautetfort.com
Sursa: estica.ro
Note:
(1) Citiți cartea lui Jean-Michel Sallmann, Le grand désenclavement du monde 1200-1600, Payot, 2011.
(2)Ian Morris, Why the West Rules – For Now, Profile Books, Londra, 2011.
(3) Gerd-Klaus Kaltenbrunner, „Sigmund von Herberstein – Ein österreichischer Diplomat als ‘Kolumbus Russlands’”, în: Vom Geist Europas – Landschaften – Gestalten – Ideen, Mut-Verlag, Asendorf, 1987.
(4) Lectură esențială: Cat Jarman, River Kings. The Vikings from Scandinavia to the Silk Roads, Collins, Londra, 2021.
(5) Louis Dupeux, Stratégie communiste et dynamique conservatrice. Essai sur les différents sens de l’expression « National-bolchevisme » en Allemagne, sous la République de Weimar (1919-1933), (Lille, Serviciul de Reproducere a Tezelor Universitare) Paris, Librairie H. Champion, 1976.
(6) Otto-Ernst Schüddekopf, National-Bolschewismus in Deutschland 1918-1933, Ullstein, Frankfurt/M-Berlin-Wien, 1972. Includ multe fapte menționate de Schüddekopf în capitolul intitulat „Conférence de Robert Steuckers à la tribune du ‘Cercle non-conforme»” (Lille, 27 iunie 2014), în: R. S., La révolution conservatrice allemande, tome deuxième, Editions du Lore, s. l., 2018.
(7) Fișa Wikipedia a lui Otto-Ernst Schüddekopf : https://de.wikipedia.org/wiki/Otto-Ernst_Sch%C3%BCddekopf
(8) Retipărire parțială a acestei reviste „național-comuniste”: „Aufbruch” – Dokumentation einer Zeitschrift zwischen den Fronten, Editura Dietmar Fölbach, Koblenz, 2001.
(9) Totuși, ar trebui citit fascinantul studiu al lui Kris Manjapra, Age of Entanglement: German and Indian Intellectuals Across Empire, Harvard University Press, Cambridge/Londra, 2014.
(10) Robert Steuckers, „Les amendements chinois au ‘Nouvel Ordre Mondial’” (Amendamente chineze la «Noua Ordine Mondială»), în Europa – vol. II – De l’Eurasie aux périphéries ; une géopolitique continentale, Bios, Lille, 2017.
(11) Vezi: https://market-insights.upply.com/fr/la-carte-verite-des-…
(12) Robert Steuckers, „L’encerclement de l’Iran à la lumière de l’histoire du Grand Moyen-Orient” și „Réflexions sur deux points chauds : l’Iran et la Syrie”, în Europa, vol. III – L’Europe, un balcon sur le monde, Bios, Lille, 2017. Vezi și R. S., „Le fondamentalisme islamiste en Iran, négation de l’identité iranienne et création anglo-américaine”, în Europa, vol. II – De l’Eurasie aux périphéries, une géopolitique continentale, Bios, Lille, 2017.
(13) Daniell Pföhringer, « Plan Morgenthau et Nord Stream: Gloria von Thurn und Taxis en remet une couche », http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2022/10/08/m…
(14) Stefan Schmitt, „Les céréales et la guerre”, http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2022/07/31/l…; Enrico Toselli, „Le blé ukrainien contre les agriculteurs polonais. Et le blé russe nourrit l’Afrique”, http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2023/04/14/l…; o perspectivă rusească asupra problemei: Katehon Think Tank, „La crise du blé et la sécurité alimentaire”, http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2022/07/19/l…; pentru a reintroduce problema într-o perspectivă istorică largă: Andrea Marcigliano, „Sur le blé: de l’antiquité à la guerre russo-ukrainienne”, http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2022/06/22/s…
(15) Pentru a înțelege pe deplin problema, precum și pe cea a depozitării strategice a cerealelor (în care China este campioana incontestabilă), citiți capitolul IV din: Federico Rampini, Il lungo inverno – False apocalissi, vere crisi, ma nonci salverà lo Stato, Mondadori, Milano, 2022.
(16) Dosarul prezentat de Thomas Röper, bazat pe o analiză a Asia Times: „La dédollarisation, voie vers la liberté financière mondiale”, http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2024/09/09/l…; vezi și: Bernhard Tomaschitz, „Les États-Unis veulent désormais sanctionner les pays qui abandonnent le dollar – Un sénateur veut stopper la dédollarisation progressive par des sanctions”, http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2024/08/18/l…
17) Enrico Toselli, « Pour la première fois, les pays de l’ANASE préfèrent la Chine aux États-Unis en matière d’investissement dans la défense militaire », http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2024/04/05/p…
(18) Arthur Kowarski, „L’Inde intensifie sa coopération avec l’Iran dans le domaine des infrastructures de transport”, http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2024/05/15/l… ; Pepe Escobar, „L’interconnexion de la BRI et de l’INSTC complètera le puzzle eurasien”, http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2022/08/22/l…
