Analiza care ne bagă-n sperieti: va trebui să alegem între mărirea cotei TVA şi devalorizare!(1)
Ne-a venit scadenţa. Va trebui să alegem între: deficitul bugetar imens vs. păstrarea nivelului taxelor actuale cu TVA de 19% şi cota unică de 16% vs. cursul valutar cvasi-fix la <5 RON / EUR, dar cu apreciere implicită în mod real de 2%-3% an de an, conducând la deficitul comercial uriaş care alimentează deficitul de cont curent în creştere; o devalorizare a cursului valutar ar putea fi azi supapă de salvare.
România a încheiat anul electoral 2024 cu un deficit bugetar imens, care a depăşit atât ţinta iniţială de 5,0% din PIB, cât şi ţintele renegociate (7,0%) cu Comisia Europeană pe parcurs: anul s-a închis la 8,65% pe standardele finanţelor româneşti şi la uluitorul 9,3% pe standardul corect ESA. Nu mai suntem în Pandemia C-19, iar războiul din Ucraina vecină a împlinit din păcate 3 ani, aşadar nu mai avem scuze. Neoficial, toată lumea a înţeles că la fel procedaseră şi Ungaria, şi Polonia (doar în regiunea noastră) în anii electorali recenţi; însă cifrele ultime ne descalifică total în faţa agenţiilor de rating şi a investitorilor.
De vină pentru acest derapaj e actuala clasa politică, guvernanţii mizând pe populism: cheltuieli nesăbuite plus recalcularea generoasă a pensiilor (moral justificată, în afară celor speciale) şi creşteri de salarii la diverse categorii bugetare (şi aici avem moralmente justificarea inflaţiei pandemice). Pe lângă acestea, apare şi efortul investiţional – se fac în sfârşit autostrăzile şi spitalele regionale, după 10-20 ani de amânări – care, deşi sunt finanţate de fonduri UE şi de celebrul instrument PNRR, apasă şi pe buget. Da, fiecare dintre cheltuielile de mai sus are justificarea sa, dar era nevoie de o secvenţialitate şi echilibru!
După şocul electoral din noiembrie 2024 – când s-a văzut că cetăţenii votanţi nu mai apreciază risipa, oamenii înţelegând că politicienii nu dau din propriul lor buzunar, ci de la noi toţi, dar şi din vitor, indatorand generaţiile ce vin, nou-refacuta coaliţie de guvernământ a apelat la aşa-numita „Ordonanţă-Trenuleţ” care a eliminat pe rând diverse portiţe şi facilităţi fiscale, mizând pe strângerea de sume suplimentare şi asigurând atât populaţia consumatoare, cât şi mediul de afaceri – antreprenori locali şi investitori străini deopotrivă – că nu va creşte TVA, nu va creşte cota (parţial) unică de 16%.
Însă o combinaţie de FACTORI INTERNI şi EXTERNI face ca execuţia bugetară pe primele 3 luni să nu fie deloc promiţătoare. Intern era aşteptată o COLECTARE mult ameliorată de toată informatizarea ANAF şi toată panoplia cu e-Factura, e-TVA, e-Transport s.a. Extern avem şocurile globale create de războiul comercial tarifar pornit din neant de noul (vechi) preşedinte al Statelor Unite ale Americii; pe fondul unei slăbiciuni a economiei U.E. şi mai ales a fostei locomotive Germania: auto & automotive sunt în schimbare majoră de paradigmă spre electrice şi „auto definite de software” – zone unde China şi SUA domină deja. Iar industriile energofage şi grele nu mai au acces la gazul ieftin din Rusia, ci la unul scump.
Astfel, cu toate că ANAF a raportat încasări în creştere şi conform proiecţiei, ţintelor lunare, cheltuielile sunt din nou în creştere mai accentuată; execuţia la 3 luni cu un deficit de 2,3% din PIB nu da speranţe, extrapolată cu regulă de 3 simplă duce la un deficit de 9,2% din PIB şi în 2025 (imposibil de susţinut!).
Dar pe lângă bugetul ţinut în frâu (sau scăpat din frâu) de Guvern, mai este ceva – deficitul extern din balanţa de plăţi a României – ţinută contabil de către BNR – este determinat (şi) de:
- puterea de cumpărare a Românilor – în creştere fantastică în ultimele două decenii şi jumătate şi cu precădere în ultimul (câştigul salarial mediu net lunar se află deja foarte aproape de 1100 Euro);
- puterea financiară a firmelor locale sau TNC ce se retehnologizeaza cu bunuri de capital din import;
- structura economiei noastre – care performează cel mai bine din U.E. de 25 de ani încoace, dar care poate să nu aibă în ofertă exact bunurile şi serviciile şi bunurile de capital ale cererii celor de sus;
- nu în ultimul rând, de caracterul ei de economie deschisă în cadrul pieţei comune U.E. / a acordului mondial pentru comerţ OMC (tarife minime), ca şi statutului liberalizat al contului nostru de capital.
Pe lângă Deficitul Bugetar imens, avem astfel şi deficit „geamăn” imens pe relaţia cu exteriorul „C/A”:
„În ianuarie-februarie 2025 contul curent [ C/A ] al balanţei de plăţi a înregistrat un deficit de 4 809 milioane euro, comparativ cu 2 600 mil. euro în perioada ianuarie-februarie 2024. În structura acestuia, balanţa bunurilor a consemnat un deficit mai mare cu 1 502 mil. euro, balanţa serviciilor a înregistrat un excedent mai mic cu 187 mil. euro, balanţa veniturilor primare a consemnat un deficit mai mare cu 93 mil. euro, …veniturilor secundare a înregistrat un excedent mai mic cu 427 mil. euro”. – BNR
Îmi amintesc cum după „strângerea de curea” cu TVA la 24% şi salarii de bugetari minus 25% din anul 2010, economia şi-a revenit din recesiunea aceea majoră (ce putea fi evitată! …Polonia a reuşit) cu un „duo de aur” de numai 2% deficit bugetar şi tot 2% deficit de cont curent al balanţei de plăti.
Apoi s-a ajuns treptat la 6% cu 7%, iar anul trecut la 8,6% pe buget şi 8,3% pe C/A. Dacă extrapolăm tendinţa de dublare ce reiese din comunicatul BNR după 2 luni 2025, lucrurile pot scăpa de sub control.
și asta mi-a amintit de celebra „imposibilă trilemă / trinitate” ce caracterizează o economie deschisă:
„Treimea imposibilă (cunoscută şi sub denumirea de trilemă, trilemă monetară sau Treime nesfântă) este un concept din economia internaţională şi economia politică internaţională care afirmă că este imposibil să aveţi toate cele trei următoarele în acelaşi timp: un curs valutar fix / liberă circulaţie a capitalului (absenţa controalelor de capital) / o politică monetară independentă.
Este atât o ipoteză bazată pe condiţia de paritate a ratei dobânzii neacoperite [ pentru riscul valutar ], cât şi o constatare din studii empirice în care guvernele care au încercat să urmărească simultan toate cele trei obiective au eşuat. Conceptul a fost dezvoltat independent atât de John Marcus FLEMING în 1962, cât şi de Robert Alexander MUNDELL în diferite articole între 1960 şi 1963″.
Trăim peste posibilităţi nu doar din cauza politicienilor, ci şi a cursului valutar (cam prea) fix
Şi aici există un indicator de echilibru care NU E ÎN CURTEA GUVERNULUI, ci a BNR: CURSUL VALUTAR: acesta în mod oficial este „liber” şi „flotant”, dar BNR admite că e o „flotare controlată” şi că a reuşit în mod voit, voluntar, să atenueze volatilitatea valutară pe care o vedem în cazurile zlotului Poloniei, a coroanei Cehiei sau a forintului Ungariei vecine.
Leul nostru naţional a fost atât de stabil în ultimii 15-16 ani (după reaşezarea de la palierul neverosimil de 3,2 la cel de 4,5 – 4,8 în urma şocului Marii Crize Lehman Brothers din anii 2008-2010), încât am şi uitat că avem nevoie şi de o „Politică Valutară”.
În fapt, am avut mai degrabă un curs valutar fix, timp de 15 ani. Deprecierea nominală a leului de 0,5% pe an pare mai degrabă o funcţie logaritmică cu limita la 5,0; deprecierea nominală subunitară e cu mult mai mică decât diferenţialul de inflaţie de 3% dintre România şi Eurozone (3% azi, fusese mult mai sus în anii recenţi). O depreciere nominală atât de redusă duce în mod implict la o apreciere reală.
BNR a explicat prin înalţi reprezentanţi că o ecuaţie macro-econometrică pe care o folosesc – atât empiric, cât mai ales validată în modelele ample cu sute şi mii de variabile pe care le rulează pe super-computere, ei mai iau în calcul ceva: creşterea mai rapidă de productivitate cu 2%-3% anual din economia locală vs. cea vestică. Iar asta le permite să ţină cursul într-un echilibru corect, dincolo de fluxurile de investiţii străine (directe, de portofoliu, f-UE sau chiar împrumutul statului) ce ţin balanţa.
Productivitatea ce creşte mai rapid la noi vine şi din investiiile şi Know-How-ul ISD-FDI sau din informatizarea şi managementul modern al Antreprenorilor locali ce au dobândit scala; în termeni economici, câştigurile rapide pentru o ţară ce a pornit de la o baza redusă că noi se cheamă „fructe uşor de cules” / „low-hanging fruits”; dificultăţile apar ulterior, în tunelul numit „Capcana Lumii a-2-a”.
Totuşi, şocurile de sănătate publică (pandemia) şi de geopolitică / energie / război în ţară vecină şi tot ce s-a întâmplat în urma lor – cu efecte majore în lanţurile de aprovizionare şi în testarea rezilienţei tuturor actorilor economici – a scos economia reală a României – după opinia mea – din această „dolce farniente” în care toate cresc automat, pe baza creşterii puterii de cumpărare şi a consumului intern, a investiţiilor care tot vin şi ele potenţate de banii UE, iar lumea e imună, cursul valutar tot mai apreciat.
BNR, ţinând cu succes cursul valutar cvasi-fix vreo 15 ani, a încălcat principiul din Imposibila Trinitate. Cum anume? Pozitiv: reuşind tripleta o perioadă… Azi însă ne-a venit scadenţa!
Din cei 3 piloni imposibil de ţinut toţi pe termen mediu şi lung, în cazul României, 2 sunt imuabili (deschiderea economiei şi în plan financiar, cu contul de capital – încă din anul preaderării 2005 – şi politica monetară suverană – încă nu am aderat la Eurozone); al 3-lea rămas este „cursul valutar fix”.
Totuşi… unul din pilonii „imuabili” de mai sus poate fi substituit – zic eu, neofitul, într-un exerciţiu intelectual mai degrabă – de o performanţă în plan fiscal-bugetar a Guvernului: o aterizare lină cu austeritate fără recesiune ar calma tensiunile din zona de inflaţie, politică monetară / presiuni pe curs.
Asta pentru că la noi politica monetară „suverană” e mai puţin importantă ca la alţii, creditul fiind de doar 49% în PIB vs. 215% media din U.E. Companiile se finanţează fie extern (multinaţionalele), fie prin credit-furnizor între ele. Creditul bancar e considerat prea birocratic şi cu foarte multe condiţionalităţi
În plus, politica monetară – cea care indică pieţei costul banilor, dobânzile – este presată la noi de fenomenul de „CROWDING-OUT”: Guvernul a devenit de mult cel mai mare client la Băncilor, oferind deseori dobânzi „peste piaţă” şi strangulând creditul ce ar trebuie să curgă spre companii şi populaţie.
Din acest motiv, dobânzile pasive ale băncilor către deponenţi se văd deseori sub dobânzile Fidelis sau Tezaur ale Trezoreriei, iar dobânzile active, la credite, sunt împinse în sus de „rata fără risc” a Statului.
– va urma –
Autor: Radu Limpede, analist economic
Sursa: ziuanews.ro
