America, cea care l-a ales pe Trump, încă îl mai iubeşte
În politica americană sunt două domenii în care există o mare prăpastie între adevăr şi realitate. Primul este evident. Preşedintele l-a subliniat din nou săptămâna trecută. În faţa unui public evanghelic din Ohio, el a declarat: „Credem în adevărul devizei noastre naţionale care multor americani nu le place s-o folosească. Aţi văzut vreo instanţă care s-a pronunţat împotriva ei acum câteva zile? „Credem în Dumnezeu”. Nici o instanţă nu s-a pronunţat împotriva ei. El pare să fi inventat toate astea. El le-a mai spus credincioşilor adunaţi că „a scăpat” de statutul care împiedică amestecul politicului în organizaţiile umanitare religioase. Nu a scăpat, scrie The Times, citată de Rador.
Până acum, situaţia e foarte tristă pentru americanii din toate taberele care cred că contează ca preşedintele să spună adevărul.
Dar mai există şi o altă prăpastie, nu prea comentată de presa principală din SUA, care creează o impresie la fel de falsă ca şi prostiile legate de „Credem în Dumnezeu”. Este prăpastia dintre convingerea că preşedinţia lui Donald Trump se şubrezeşte şi convingerile reale ale americanilor legate de conducătorul lor.
Pagina web Fivethirtyeight.com prezintă un fel de sondaj al sondajelor pe tema popularităţii preşedintelui. În cursul acestui an – anul cocktailului având printre „ingrediente” întâlnirea cu Putin şi recunoaşterea vinovăţiei lui Michael Cohen – popularitatea preşedintelui a crescut uşor. În prezent, aproximativ 40% dintre americani îi aprobă demersurile, iar alţi aproximativ 55% le dezaprobă. Nu sunt nişte cifre grozave, dar ele nu sunt nici groaznice.
Pagina web Fivethirtyeight.com prezintă un fel de sondaj al sondajelor pe tema popularităţii preşedintelui. În cursul acestui an – anul cocktailului având printre „ingrediente” întâlnirea cu Putin şi recunoaşterea vinovăţiei lui Michael Cohen – popularitatea preşedintelui a crescut uşor. În prezent, aproximativ 40% dintre americani îi aprobă demersurile, iar alţi aproximativ 55% le dezaprobă. Nu sunt nişte cifre grozave, dar ele nu sunt nici groaznice.
Şi iată şi motivul: caracterul său, dezvăluit cu toate limitele sale în cartea lui Michael Wolff, „Fire and Fury” („Foc şi furie”, n. red.) şi confirmat de zeci de ori pe săptămână prin comentarii grosolane, mesaje pe Twitter şi acţiuni, pare să nu conteze în ochii unui mare număr de americani.
Şi aşa ajungem şi la funeraliile lui John McCain de săptămâna trecută şi la adâncirea prăpastiei dintre adevăr şi ficţiune. Adevărul e că emblematicul senator republican, totodată fost candidat la preşedinţie, a fost mult respectat şi admirat. Ficţiunea constă în faptul că decesul său – şi modul deplorabil în care fost marcat de Trump – a însemnat un fel de cotitură. Şi anume, aceea că McCain a torpilat preşedinţia lui Trump, reuşind ca prin moarte să facă ceva ce niciun alt politician american în viaţă nu a fost capabil să facă.
Mulţi americani sunt dispuşi să spere. Ei i-au văzut pe toţi cei pe care îi respectă, de la Barack Obama la George W. Bush, aducându-i un omagiu lui McCain la catedrala naţională din Washington. Iar preşedintele lor juca golf.
După cum afirma fostul congresman republican Joe Scarborough, ajuns acum iubita gazdă a emisiunii TV „Morning Joe”: „Funeraliile lui John McCain ne-au arătat ce eram odată şi ce vom redeveni în curând”. Scarborough a fost indignat de refuzul Casei Albe ca, la câteva ore după anunţul decesului lui McCain, să marcheze evenimentul aşa cum se cuvenea. „McCain ne-a oferit o nouă zi în care cu toţii să avem ocazia de a face diferenţa între măreţia staturii sale în comparaţie cu acest clovn care nici măcar nu a lăsat steagul în bernă”, a spus el.
De fapt, Trump a ordonat lăsarea steagului în bernă, după care l-a ridicat din nou, provocând o furtună mediatică atât pe unde, cât şi în articolele din ziare. Când incidentul a fost comentat şi de asociaţiile veteranilor şi de proprii săi foşti purtători de cuvânt (unul l-a calificat drept „cumplit”), preşedintele a dat un declaraţie oficială îndoielnică, dar bine ticluită, în care îşi exprima o admiraţie reţinută faţă de eroul căzut, înainte de a da o nouă lovitură de crosă.
„Victorie!”, a strigat presa. După cum spunea fostul secretar de presă al lui Bush, Ari Fleischer,: „Chiar dacă eşti în dezacord pe teme politice sau ai neînţelegeri de ordin personal, trebuie să ştii când să le pui punct”.
Dar oare nu ne-am mai aflat în această situaţie? Când va învăţa manierata mulţime că Trump nu a fost ales „ca să ştie când să pună punct”. Şi asta, pentru a fi politicoşi. El a fost ales să blocheze şi să prevină reformele sociale şi economice pe care zeci de milioane de americani nu le vor. Şi încă ceva: să dea glas unui alt gen de strigăt, un strigăt care a fost înăbuşit de McCain şi de oamenii ca el, un strigăt de indignare împotriva schimbărilor despre care milioane de americani cred că i-au făcut mai săraci, îmbogăţindu-i pe americanii spilcuiţi care au defilat la funeraliile lui McCain.
Or, tocmai asta este problema: la sfârşitul săptămânii trecute, America omagia oraşul de pe colină (Colina Capitoliului, n. red.), speranţa, lăcaşul fericirii pline de speranţă – un lăcaş care încă mai există şi poate înflori din nou, dar numai dacă îşi recunoaşte limitele şi eşecurile inerente. Cealaltă Americă, America pe care Trump a adus-o în prim-plan, nu mai poate fi ignorată.
O întoarcere la America lui McCain, ascunzând totodată sub covor gunoiul făcut de Trump, nu este o soluţie. Trump trebuie să afle care este diferenţa între adevăr şi ficţiune. La fel şi adversarii săi.
Articol de Justin Webb – The Times (preluare HotNews.ro)
