ALLONS ENFANTS DE LA PATRIE! MAIS OU?! SĂ MERGEM, COPII AI PATRIEI! DAR ÎNCOTRO?!(4)
NICOLAS SARKOZY ȘI ISTORIA UNUI PARTENRIAT STRATEGIC FĂRĂ ISTORIE
A fost să fie ca Președintele Nicholas Sarkozy să încheie un parteneriat strategic cu România, într-un moment de „slăbiciune” a Președintelui Băsescu, în care acesta, specialist al jocului la mai multe capete, deși era vasalul „Marelui licurici” (SUA), a acceptat să depună un fel de jurământ de vasalitate și în fața „Micului licurici” (Franța).
Parteneriatul, lipsit de fundamentul intereselor strategice comune, s-a rezumat la a fi un document de imagine, pentru ambii președinți semnatari. Singurul său efect concret a fost acela că România a renunțat la a-și numi un comisar ca membru al Comisiei Europene, desemnând, ca al doilea comisar francez de facto pe omul Parisului, probabil cetățean francez, absolvent al Universității din Montpellier, căsătorit cu fiica unui ofițer francez de rang înalt, Dacian Cioloș.
Față de rezervele Președintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, care era gata să ofere României poziția extrem de importantă de Înalt Reprezentant / Prim Vicepreședinte pentru politica externă, de securitate și apărare, Traian Băsescu a răspuns simplu: „Îmi pare rău, dar deja i l-am promis pe Cioloș, pentru agricultură, lui Sarkozy!”.
Curând după expirarea mandatului european, Cioloș a devenit șeful unui guvern de tehnocrați constituit prin încălcarea Constituției României (care prevede numai posibilitatea formării de guverne politice).
Aceasta pentru ca puțin mai târziu, în calitate de europarlamentar, același Cioloș să fie urcat în fruntea grupului politic cu numele sugestiv „Reînnoirea Europei”, bricolat de Președintele Macron cu scopul de a susține viziunea franceză asupra unei UE napoleoniene.
La doar câteva săptămâni după semnarea parteneriatului strategic și în ciuda acestuia, prins în vâltoarea unui scandal de corupție, Președintele Sarkozy a încercat să devieze atenția publicului către falsa problemă a cerșetorilor romi de pe străzile orașelor franceze, cerând expulzarea lor în România.
Pe acest fundal, Președintele Băsescu i-a telefonat autorului articolului de față, pe atunci membru al Parlamentului European, cu rugămintea de a-l denunța acolo cu toată virulența pe șeful Republicii Franceze pentru duplicitatea sa. Ceea ce s-a și petrecut.
După aceea nu s-a mai pomenit nimic despre un parteneriat-spectacol, clădit pe temelia legendarei „relații speciale franco-române”, născut fără istorie și care nu a făcut istorie.
DE LA NAPOLEON LA MACRON – ROMÂNIA CA MEMBRU AL „COALIȚIEI VOLUNTARILOR” ÎN RĂZBOIUL CU RUSIA
Născută cu sprijinul Franței napoleoniene ca bastion al acesteia ridicat împotriva Rusiei, Președintele Emmanuel Macron îi cere acum României să se poziționeze ca avanpost pe frontul ucrainean al războiului dintre oastea de adunătură formată și condusă de Franța, sub numele de „Coaliție a voluntarilor”, pe de o parte, și Rusia, pe de altă parte.
Războiul, început încă în 2014, din comandă americană, este de acum, practic pierdut, și de aceea SUA încearcă să părăsească, pe cât de repede se poate, câmpul de luptă, negociind o pace expeditivă cu Rusia.
Franța ține, însă, cu orice preț ca luptele să continue până când, ca și în războiul Crimeii din 1856, Rusia va ajunge la concluzia că o pace de compromis rapidă (o pace strâmbă) este preferabilă unei confruntări inflexibile pe termen nelimitat (unui război drept).
De asemenea, zădărnicind eforturile Președintelui Trump de a face pace separată cu Rusia, Președintele Macron urmărește să aducă SUA la masa de negocieri cu UE, astfel încât războiul nedeclarat dar real între America și Europa franco-germană să ajungă la un sfârșit rezonabil, înainte de a se conveni compromisul americano-rus și ca o condiție a acestuia.
În context poziția franceză este schizofrenă:
* pe de o parte, Franța vrea ca SUA să plece din Europa, iar UE să își asume o identitate politico-militară autonomă din punct de vedere strategic;
* pe de altă parte, Franța nu vrea ca SUA să părăsească Europa și să o lase la discreția unei Rusii pe care războiul din Ucraina, provocat de Occidentul euro-atlantic, a trezit-o din adormirea strategică și, revitalizându-i vechile instincte imperiale, a adus-o în situația de a-și reface industria miliară și a-și reconstitui o armată de temut.
Orice competiție pe terenul înarmării între Europa macroniană / „Coaliția voluntarilor macronieni” și Rusia, mai ales dusă fără participarea SUA, va sufoca UE sub aspect economic, așa cum s-a întâmplat în cursa înarmării dintre URSS și SUA, pe perioada Războiului Rece.
Când ești prizonierul complexului militar-industrial, iar criza democrației nu îți permite să adopți măsurile corecte pentru ieșirea din criza de creștere economică, a continua războiul la infinit, chiar dacă perspectiva victoriei îți lipsește, pare a fi o soluție tentantă.
În același timp, Franța este victima unor crize interne socio-politice care, negăsindu-și soluție se cer exportate.
Este vorba despre criza integrării masivelor comunități de imigranți, în special musulmani.
Apoi, despre criza justiției sociale, într-o societate cu tradiții egalitariste, sau despre criza libertăților individuale, tot mai greu de satisfăcut de puterea publică, într-o societate cu tradiții liberale, mergând până la granița anarhismului.
Mai este și o criză de suveranitate materializată în pierderea influenței politice la nivel european și resimțită acut într-o societate cu tradiții suveraniste.
În fine, se mai manifestă și criza de claritate ideologică și credibilitate populară a partidelor politice, precum și criza de conducători, respectiv de elite, în special politice și morale.
Nimic nu pare a fi mai capabil să arunce peste graniță toate aceste crize decât un război purtat pentru apărarea securității naționale amenințată de un inamic diabolic; război de preferință purtat cât mai departe de frontiera națională și prin interpuși.
Or, inamicul de serviciu este Rusia, iar avanpostul „legitim” este România.
Alibiul este menținerea ultimei linii de apărare, a ultimei redute a securității, democrației și legalității în Europa care, chipurile, este Ucraina. Cine o poate face mai bine, în special după defectarea Americii, decât Franța, unica putere nucleară a UE?
Și unde o poate face mai potrivit decât acolo unde Europa politică are granița cea mai lungă cu Ucraina?
Adică în „Franța românească”!
Iată de ce membrul UE cu cea mai precară situație politică internă, cu o conducere ilegitimă formată din autorii unei lovituri de stat, cu o democrație în moarte clinică, cu un nivel uriaș al corupției având ca formă cea mai gravă a sa prostia și incompetența administrativă, cu o imensă datorie publică care nu se știe cum va putea fi servită, cu o economie falimentată intenționat, cu o penurie de suveranitate fără margini, înconjurată de vecini ostili, este primită la toate Summiturile „Coaliției voluntarilor”, chiar dacă reprezentantul ei găsește loc doar pe un taburet la colțul mesei.
Un reprezentant, fără legitimitate și fără drept angajează România într-o aventură care ar putea-o costa inclusiv integritatea teritorială, admițând, măcar și prin pasivitate, împingerea ei în războiul disperării dus de Franța pe două fronturi, cel rus și cel american, dar și pe cel spiritual cu moștenirea părinților fondatori ai proiectului Europei unite.
ÎN LOC DE CONCLUZII
Se pare că, după decenii de ocupație a Europei, SUA a decis că apărarea pozițiilor europene în fața unei puteri ruse care poate avea pretenții regionale, dar nu mai reprezintă o amenințare globală, ci este, mai degrabă, un factor necesar în asigurarea echilibrului de putere la nivel gobal, nu mai rentează, nu-i mai servește și devine tot mai greu de suportat. De aceea, este hotărâtă să părăsească cumva bătrânul, obositul și senilul continent de unde au venit fondatorii ei. Lumea s-a schimbat și interesele sale vitale, în „Secolul Asiei”, împing SUA spre alte continente.
Astfel SUA se va retrage și din lupta cu Franța pentru România; în timp ce pentru Germania românii nu contează.
Rămâne în joc Rusia, care va lua locul SUA în concurența cu Franța. Și uite așa, plecând, SUA s-ar putea să ne împingă în brațele Rusiei. Pentru că Rusia vecină are mult mai multe mijloace și chiar interese să garanteze securitatea României, decât Franța.
Cineva spunea foarte inspirat că nu se teme atât de faptul că SUA s-ar putea să nu mai apere România, cât de împrejurarea că Franța s-a angajat să o apere.
Ultima dată când am beneficiat de garanțiile franceze am pierdut Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Nordul Transilvaniei și Cadrilaterul.
Atunci ne-am dus la război cu Germania împotriva Rusiei și abia am scăpat să nu ieșim din istorie.
Prețul a fost rămânerea sub dominația rusă.
Reluând același război sub comandă franceză nu cred că vom scăpa mai ușor.
Interesant este că liderii români care acum vor să dea Washingtonul pe Paris sunt susținuți de Ungaria. Oare de ce? Poate pentru că Ungaria dorește să fie unicul bastion al SUA în regiune și totodată înțelege să tragă maximul de foloase în România, susținând cauza Rusiei.
Până la un punct, Budapesta ar putea merge cu Moscova pe același drum, deși destinațiile lor finale ar putea fi diferite.
Oricum, eu unul rămân la părerea mea veche și anume aceea că România trebuie să se bazeze strategic pe SUA și China, la nivel global, iar în Europa, pe Italia și, dacă se poate, pe Germania.
Aceasta făcând toate eforturile pentru a ajunge la o relație normală, pașnică, rațională și pozitivă cu Rusia. Englezii sunt prea cinici, iar francezii prea egocentrici.
Allons enfants de la patrie ! Mais où !?! Faites attention ! Les abîmes de l’histoire vous attendent !”(„Să mergem copii ai patriei ! Dar încotro !?! Fiți atenți ! Abisurile istoriei vă așteaptă !”)
P.S.
Am crescut în admirația culturii franceze. Am cercetat în profunzime istoria Franței. Am studiat dreptul după cărțile marilor autori francezi. Am luat lumină de la filosofii și politologii francezi. Cunosc limba franceză și m-am delectat cu stilul discursului francez. Am fost impresionat de cavalerismul francezilor. M-am întâlnit și am conferit cu lideri francezi de excepțională calitate. Am călătorit în Franța și i-am savurat frumusețile.
Am dus multe bătălii politice pe solul francez și am repurtat multe victorii. Amintirea realegerii mele ca Președinte al Adunării Parlamentare a OSCE, la Palais Bourbon, sediul Adunării Naționale franceze, unde mi s-a pus la dispoziție un birou în care cândva lucrase generalul de Gaulle, este una dintre cele mai frumoase ale vieții mele.
Am avut și am prieteni francezi. DAR…, folosind expresia lui Albert Camus, nu pot iubi Franța decât cu o iubire critică, singura iubire pe care o merită și care o onorează.
În spiritul unei asemenea iubiri, pentru Franța și pentru adevăr, am elaborat acest eseu. Nimic din ceea ce am scris nu trebuie interpretat ca negare a dreptului Franței de a-și promova interesul național. Respectul nostru pentru acest drept nu poate fi decât la fel de mare cu respectul pe care îl cerem pentru dreptul României la apărarea propriilor ei interese vitale.
Prima parte aici: ALLONS ENFANTS DE LA PATRIE! MAIS OU?! SĂ MERGEM, COPII AI PATRIEI! DAR ÎNCOTRO?!(1)
A doua parte aici: ALLONS ENFANTS DE LA PATRIE! MAIS OU?! SĂ MERGEM, COPII AI PATRIEI! DAR ÎNCOTRO?!(2)
A treia parte aici: ALLONS ENFANTS DE LA PATRIE! MAIS OU?! SĂ MERGEM, COPII AI PATRIEI! DAR ÎNCOTRO?!(3)
Autor: Adrian Severin
Sursa: ESTICA NEWS
