ALLONS ENFANTS DE LA PATRIE! MAIS OU?! SĂ MERGEM, COPII AI PATRIEI! DAR ÎNCOTRO?!(3)

JACQUES CHIRAC, PRIETENUL „FRANȚEI ROMÂNEȘTI”
La mijlocul deceniului 1990, puține semne anunțau războiul care se va încinge trei decenii mai târziu între Rusia și Occidentul euro-atlantic. Încă mai greu de anticipat era faptul că Franța și Germania se vor plasa printre ulii confruntării cu Rusia.
Puterea economică a Germaniei depindea de vitalitatea antantei ruso-germane. Petrolul și gazul erau acum pentru ceea ce apărea a fi tot mai mult Europa germană, ceea ce în anii 1950 fusese oțelul și cărbunele.
Petrolul și gazul rusesc, livrate Germaniei la prețuri mici, îi conferiseră acesteia capacitatea de a-și dezvolta industria și a fi super competitivă la export, urmând ca, mai târziu, prin proiectul conductelor North Stream, să îi asigure controlul asupra distribuției de energie în UE. De aici și ascendentul politic al Berlinului, care lăsase cu totul în urmă Parisul ca jucător european.
Ca să recupereze rapid terenul pierdut, Franța voia să devină liderul militar al Europei politice, profitând de faptul că, spre deosebire de Germania, deținea arma nucleară, precum și dreptul de a se înarma nelimitat.
Spre a obține distribuirea într-un asemenea rol mai era nevoie de un inamic și de un război. Acestea au fost căutate inițial în Africa (de unde francezii, sub președinția lui Emmanuel Macron, vor fi alungați), dar evident, Rusia și frontul ucrainean erau mult mai ofertante.

Pentru SUA era esențial ca Ucraina să se desprindă eficient și definitiv de sub influența politică și economică a Rusiei, precum și ca antanta germano-rusă să nu treacă dincolo de sfera economică.
Extinderea NATO era și ea o opțiune pentru a împiedica apariția unui context în care redeșteptarea instinctelor imperiale ale Rusiei să fie încurajată, numai că mulți politicieni de vârf americani nu doreau încălcarea promisiunii făcute lui Mihail Gorbaciov ca Occidentul să nu avanseze nici măcar un milimetru dincolo de granița germană pe teritoriul est european de unde Pactul de la Varșovia își va fi retras trupele.
Fix în atare context, gaullistul Jacques Chirac nu doar că declanșează procesul privind readucerea Franței în structurile militare NATO (ceea ce se va împlini în  2009, sub mandatul succesorului său, Nicolas Sarkozy), dar dorește să preia și comandamentul sudic al alianței, insistă pentru o extindere a ei mai robustă decât cea planificată de americani și, mai presus de toate, se face avocatul includerii României ca membru al acesteia.
Cum se explică faptul că generalul de Gaulle decidea, într-un moment de vârf al Războiului Rece, ca Franța să nu mai participe la dimensiunea militară a NATO, iar fidelul său urmaș, promova extinderea NATO în condițiile în care Războiul Rece oficial se încheiase, Pactul de la Varșovia oficial se autodizolvase și URSS dispăruse prin dezintegrare?
Spre ce și spre cine se extindea NATO, având ca avanpost la Marea Neagră o „Franță românească” – România?

În primăvara anului 1997, cu prilejul lansării parteneriatului strategic româno-italian, ministrul de externe italian, Lamberto Dini, îi atrăgea atenția omologului său român (autorul rândurilor de față) asupra faptului că Franța susține cu maximă intensitate vocală admiterea României în NATO, întrucât, cunoscând că SUA, spre a nu supăra Rusia, i se opune, diplomația franceză urmărește, de fapt, să creeze în interiorul alianței o criză, pentru rezolvarea căreia va abandona cauza românească în schimbul unor concesii făcute de Washington, cum ar fi cedarea comenzii flancului sudic. De aceea, diplomația română ar fi trebuit să se bazeze pe ajutorul unor guverne mai puțin gălăgioase și cu ambiții mai modeste.
Dacă sub aspect tactic s-a dovedit că avertismentul italian (repetat și de primul ministru Romano Prodi) era corect, sub aspect strategic gândirea Președintelui Chirac bătea mai departe și se plasa pe linia constantă a politicii orientale a Franței. Astfel, Franța, ca putere europeană având o relevanță globală de rang secund, hotărâtă, în tradiție gaullistă, să se emancipeze de sub tutela super-puterii globale americane, se pregătea pentru ziua în care o Europă politică având ca nucleu dur tandemul franco-german, se va confrunta cu puterea Rusiei, în tradiție napoleoniană; o Rusie fie ea și mai slabă decât fosta URSS, dar în orice caz, cu suficiente resurse materiale, umane și tehnologice, pentru a solicita, în calitate de succesor al acesteia, statutul de actor global de prim rang în ordinea mondială post-bipolară.
În momentul în care această confruntare devenea evidentă și inevitabilă, un NATO „europenizat”, având Franța printre liderii săi, la paritate politică, dacă nu și militară, cu SUA, trebuia să își aibă dispozitivele de luptă cele mai avansate la Gurile Dunării, Turcia (țară musulmană pe care Chirac nu o dorea în UE) urmând a juca un rol secundar. Pentru ca lucrul să se întâmple, era nevoie ca „România franceză”, concepută de Președintele Mitterrand, să fie înlocuită, potrivit concepției Președintelui Chirac, de o adevărată „Franță românească”.
În timpul vizitei sale la București, tot în foarte aglomerata primăvară a anului 1997, Jacques Chirac a făcut clare intențiile franceze. Într-o discuție foarte directă și sinceră cu ministrul de externe român, el a precizat că Franța sprijină fără rezerve aspirațiile la securitate ale României, dar că „acest sprijin nu este gratuit, dragă ministrule”, el presupunând o alegere clară și fermă a Bucureștiului între Paris și Washington.
Dacă va fi ales Parisul, atunci achizițiile publice românești (în domeniul militar și nu numai) vor trebui să dea prioritate absolută ofertei franceze, după cum și capitalurilor franceze ar fi urmat să li se ofere pe piața românească un statut privilegiat.
Dacă va fi ales Washingtonul, adăuga nu fără malițiozitate oaspetele francez, românii ar face bine ca, înainte de a da ceva, să se asigure că americanii vor fi livrat tot ceea ce au promis, altminteri România riscând să rămână cu buzele umflate. În context, s-a mai expus dorința ca români să confirme apartenența țării la mișcarea mondială a francofoniei și să folosească limba franceză în organizațiile și reuniunile internaționale.
Împrejurarea că oficialii români recurgeau, cu precădere, ca limbă de comunicare internațională, la limba engleză, iar nu la cea franceză, a făcut obiectul a nenumărate reproșuri; la fel cu faptul că partidele românești aveau relații mai strânse cu partidele omologe germane, iar nu cu cele franceze.
Decizia partidelor europene (popular, socialist și liberal) ca asistența în vederea integrării partidelor românești în spațiul politic al UE să cadă în responsabilitatea omologilor germani ai acestora, s-a luat în pofida rezistenței acerbe a Franței, pentru care România era domeniu rezervat.
Aceasta l-a făcut pe cancelarul german Helmuth Kohl, ca la o masă cu Președintele Emil Constantinescu și ministrul de externe Severin, care a avut loc la Bonn, în toamna anului 1997, să spună râzând: „Acum la Paris, Jacques stă și se întreabă ce or complota Germania cu România pentru a scoate Franța din joc?”
Noi nu complotam, însă, nimic. În acel moment România era convinsă că interesele sale naționale o apropie, în contextul jocurilor de interese și al raporturilor de putere la nivel european, mai mult de Germania și foarte puțin de Franța. Aceasta după ce, în iulie 1997, la București, fusese proclamat parteneriatul strategic al României cu unica superputere globală din acel moment, SUA.

Din păcate, Bonnul era atunci absorbit, pe de o parte, de problemele interne create de reunificarea germană, iar pe de altă parte, de gestiunea intereselor germane, atât comune cât și divergente, cu vecinii estici imediați, membri ai Grupului de la Viszegrád.
Nici atunci și nici ulterior, România nu a intrat pe radarul geopolitic german ca potențial partener special.
După faimoasa expresie a lui Otto von Bismarck, din perspectivă germană, „Balcanii (cărora sub aspect geopolitic li se asocia și România) nu merită nici măcar viața a doi grenadieri din Pomerania.” Acesta era spațiu de influență rezervat Rusiei.
Rămânea doar Franța, care, foarte interesant, susținea intrarea României în NATO, dar nu și în UE; pe când Marea Britanie susținea intrarea României în UE, dar nu și în NATO. Cu alte cuvinte, fiecare vedea în România un fel de cal troian de infiltrat în curtea organizației în care avea o influență mai mică.
Jacques Chirac, pe care l-am cunoscut personal, a fost un om fermecător și un bun francez, pe care Franța a ales, cu totul nemeritat, să îl umilească la sfârșit de carieră.
Felul în care el a înțeles să definească interesele vitale ale Franței, nu a coincis, însă, și, obiectiv vorbind, nu putea coincide cu felul în care România și-a definit interesele naționale.
În pragul secolului XXI, nici România nici restul lumii nu mai erau cele din secolul XIX. Din păcate pentru relația româno-franceză această incongruență a intereselor vitale nu este nici întâmplătoare nici trecătoare.
– va urma –

Prima parte aici: ALLONS ENFANTS DE LA PATRIE! MAIS OU?! SĂ MERGEM, COPII AI PATRIEI! DAR ÎNCOTRO?!(1)
A doua parte aici:ALLONS ENFANTS DE LA PATRIE! MAIS OU?! SĂ MERGEM, COPII AI PATRIEI! DAR ÎNCOTRO?!(2)

Autor: Adrian Severin
Sursa: ESTICA NEWS

Share on Facebook

Tweet

Follow us