ALLONS ENFANTS DE LA PATRIE! MAIS OU?! SĂ MERGEM, COPII AI PATRIEI! DAR ÎNCOTRO?!(2)

CLEMENCEAU, CONFERINȚA DE LA VERSAILLES ȘI ROMÂNIA MARE
Dacă Napoleon al III-lea a fost artizanul „României Mici”, premierul francez Georges Clemenceau a fost artizanul României Mari (realizată, iarăși, și tot neîntâmplător, odată cu Italia Mare).
Înfrângând reticențele celorlalți doi mari lideri ai puterilor învingătoare din Primul Război Mondial, primul ministru britanic David Lloyd George și președintele SUA Woodrow Wilson, „tigrul” francez, preocupat să obțină revanșa Franței după războiul pierdut cu Prusia în 1871 și apoi să îi garanteze supremația în ordinea europeană amenințată de previzibilul revizionism german, prin ținerea Germaniei la pământ (așa cum suna și unul dintre obiectivele inițiale ale NATO, câteva decenii mai târziu), a schimbat identitatea geopolitică a României care din stat danubiano-pontic, s-a transformat în stat carpato-danubian; adică din bastion francez sud-est european, în bastion francez central european plasat simultan în opoziție cu Rusia, acum sovietică, și cu Ungaria, acum succesor revizionist al Imperiului austro-ungar și aliat natural al Germaniei, succesoare a celui de la Doilea Reich.
Dacă până atunci politica externă a României moderne a fost gândită sub semnul fricii de Rusia, după 1918 la aceasta s-a adăugat și frica de Ungaria; situație valabilă și astăzi (după o încercare de lepădare de acest sindrom psihopolitic în anii 1996-1997).
Sub influența Franței, „sora mai mare” căreia socotea că îi datora „Marea Unire”, România, după ce și-a arătat capacitatea de a acționa autonom ocupând Budapesta în 1919 și izgonind bolșevismul, reprezentat de regimul lui Bela Kun, din inima Europei (fără să fi primit și recunoștința acesteia), și-a construit politica externă pe coordonatele adversității simultane cu Rusia (URSS) și Ungaria, ceea ce a însemnat și tensionarea relației cu Germania, precum și pe temelia garanțiilor de securitate acordate de Franța (împreună cu aliata acesteia din război, Marea Britanie).
Înțelegerea dintre URSS și Germania a prins astfel România în cleștele ostilității ambelor. Ocazie cu care a constatat că garanția franceză era o simplă iluzie oferită tocmai pentru a menține România într-o tabără cu care interesele sale vitale nu mai erau congruente.
Nicolae Titulescu avertizase că apropierea ruso-germană este inevitabilă și că, atunci când ea se va produce, România va fi într-un pericol major dacă se va găsi în relații tensionate cu amândouă. De aceea, ca ministru român de externe el căutase normalizarea relațiilor cu URSS. Nu era dragoste, ci realism politic; nu era vorba de alegere sau de gust, ci de necesitate.
Această evaluare, care avea să se dovedească tragic de corectă, a dus la îndepărtarea lui. La fel cum astăzi sunt blamați și marginalizați tot cei care susțin că România trebuie să evite cu orice preț situația în care Rusia și Europa germană, sau Rusia și SUA se vor asocia pentru a impune o nouă arhitectură de securitate (est)europeană, fără ca ea să fie în parteneriat strategic funcțional cu nici una dintre aceste părți. „Titulescienii” de ieri sunt „putiniștii” de azi.
Din momentul în care, după ce a acceptat ca Germania să garanteze granițele franceze și belgiene, fără să își asume aceleași angajamente și față de statele central-europene (tratatul de la Locarno din 1925), Franța (împreună cu Marea Britanie, dar aceasta mai mult cu gândul la Polonia, la fel cum azi Washingtonul se gândește mai mult la Varșovia decât la București) au acordat garanții de securitate României (și Poloniei), URSS (Rusia sovietică) a devenit arbitrul situației.
„Totul ne face să vedem în Germania aliatul nostru cel mai sigur. Germania vrea o revanșă, iar noi vrem revoluția. În prezent, scopurile noastre sunt identice” – spusese Lenin. Pe această linie de gândire s-a ajuns la pacea între Rusia / URSS și Germania / Republica de la Weimar, prin tratatul de la Rapallo, din 1922, ca preambul al Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939.
Când ora adevărului a sunat pentru România, garanțiile Franței (aflată, și din punct de vedere geografic, la o distanță prea mare pentru a interveni eficient) nu au mai contat nimic, iar politica franceză, simultan germanofobă și rusofobă (azi ea este americanofobă și rusofobă), urmată de români cu gândul că astfel se apără de revizionismul și iredentismul vecinilor, a dus-o drept la catastrofă geopolitică.
Pentru Franța fusese important ca România să stea departe de Rusia și Germania, în acest sens oferindu-i argumentul ideologic (la fel cum o face acum, adică în 2025, cu referire la Rusia).
Pentru România interesul era să se apropie de acestea, trecând peste ideologie.
Cu gândul la această experiență, în 1997, România a decis că, la nivel european principalul său partener strategic trebuie să fie Germania (alături de Italia), iar nu Franța. Aceasta simultan cu crearea unui parteneriat strategic cu SUA, ca primă putere globală, cu normalizarea relațiilor cu URSS și cu consolidarea legăturilor de cooperare strategică cu China, dincolo de barierele ideologice.
Din păcate, a fost o viziune strategică românească de moment, pusă la frigider din 1998, pentru a fi apoi abandonată cu totul după 2005.

YALTA, BIPOLARISMUL ȘI GENERALUL DE GAULLE LA BUCUREȘTI
Ceea ce a urmat a fost înfrângerea României într-un război pe care nu mai avea cum să îl evite și nici nu îl putea câștiga (la fel cum par a sta lucrurile azi cu războiul dintre Occidentul euro-atlantic și Rusia, desfășurat în Ucraina), ordinea bipolară convenită la Yalta și reconfirmată la Potsdam (pare-se că Yalta s-a mutat în prezent la Riyadh), includerea națiunii române în sfera de influență a Rusiei și izolarea ei în spatele Zidului de la Berlin.
În acest context în care comuniștii români, aduși la guvernare de sovietici, aruncau masca internaționalistă și întorceau armele în încercarea de scoate țara de sub tutela Moscovei, a descins la București Președintele Franței, legendarul general Charles de Gaulle. Era primul lider Occidental de rang superior care punea piciorul pe pământul Republicii Socialiste România, în plin Război Rece (Președintele SUA, Richard Nixon, îi va urma abia peste câțiva ani). Se întâmpla în anul 1968 și destinderea de la Helsinki (1975) părea încă departe.
Copil fiind, alături de tatăl meu l-am ovaționat pe marele om de stat în trecerea lui pe Șoseaua Mihai Bravul din București, admirându-l cum stătea în mașina decapotabilă drept, în picioare, și saluta mulțimea în extaz. Împreună cu toată familia, eu înțelegând mai puțin, dar simțind foarte mult, i-am urmărit discursul ținut în fața Marii Adunări Naționale și transmis în direct pe unicul canal al televiziunii române.
Mesajul era clar: pentru Franța nu exista nici Românie comunistă nici Rusie comunistă, ci numai România eternă, pe care Franța, „sora sa mai mare”, o va proteja etern, independent de regimul politic sau de ideologia oficială, iar, pe de altă parte, numai o Rusie, ca realitate etern imperială, căreia România, beneficiind de sprijinul moral-politic al Franței, trebuia să îi reziste, pe când, Franța purta o luptă similară și pe frontul atlantic, împotriva imperialismului american – antifrancez și antieuropean. Libertatea României, ca și a întregii Europe, depindeau de măreția Franței. („Există un pact de două zeci de ori secular între măreția Franței și libertatea lumii.” – se poate citi pe soclul statuii generalului situată pe bulevardul Champs Elysees.)
Obligat să își scurteze gloriosul marș românesc din cauza revoltei studenților parizieni, uriașul (la propriu și la figurat) om de stat a lăsat moștenire viziunea sa asupra menținerii României, fie și ea comunistă, pe orbita geopoliticii franceze, ca redută a „Republicii franceze, una și indivizibilă”, pe frontul rusesc; chiar dacă, în condițiile ordinii bipolare, Franța nu refuza un joc de balans între Rusia și SUA, fiind gata să ofere un oarecare avans Rusiei, pentru a contrabalansa hegemonismul SUA.
Urmașii săi, Președinții Georges Pompidou și Valery Giscard d’Estaing asta au făcut, în timp ce România a introdus în Pactul de la Varșovia și în CAER modelul comportamentului gaullist practicat în NATO și respectiv, Comunitatea europeană. Aceasta până în 1989, când revoluția anticomunistă română a inclus, printre multe altele, și amenda percepută de URSS pentru dizidența ceaușistă de inspirație franceză practicată în cadrul lagărului sovietic.
Românii sunt, pe bună dreptate, mândri de această dizidență, dar prețul ei, plătit, până în 1989, prin limitarea drastică a libertăților individuale și a capacității de satisfacere a nevoilor lor existențiale, iar după 1990, prin ruinarea și prădarea programatică a economiei românești ridicată cu trudă, sudoare și suferințe, economie supracapitalizată care ar fi trebuit să le fie și atu în concursul global, a fost imens.
Ungaria, cu „gulaș-comunismul” ei, a urmat o altă cale și se pare că a rămas chiar cu mai multă demnitate națională în depozit.

PREȘEDINTELE MITTERRAND ȘI POST COMUNISMUL ROMÂNESC
La începutul anilor 1980, doritor să consolideze parteneriatul româno-francez, Președintele român Nicolae Ceaușescu a avut reaua inspirație de a interveni în alegerile prezidențiale din Franța. Partea cea mai proastă a fost aceea că sprijinul său (financiar) s-a îndreptat către candidatul care urma să fie înfrânt, aristocratul Valéry Giscard d’Estaing, iar nu către câștigătorul competiției, redutabilul om politic François Mitterrand.
Așa se explică, poate, de ce, dintre liderii Occidentului euro-atlantic, printre care se găseau anticomuniști militanți proveniți din partide de dreapta, precum Ronald Reagan, Margaret Thatcher sau Helmuth Kohl, cel mai acerb critic la adresa regimului politic comunist român (ceaușist), anterior curtat de dreapta franceză, a fost tocmai socialistul Mitterrand. Acesta a mers până acolo încât, opunându-se reunificării germane (cu argumente împărtășite și mie în primăvara anului 1990, în cadrul unei discuții informale), să ofere Președintelui sovietic Mihail Gorbaciov, ca alternativă la ideile Moscovei privind echilibrul puterilor în Europa centrală și orientală după retragerea armatei sovietice, soluția consolidării Ungariei prin desprinderea Transilvaniei de România.
Din fericire pentru români, propunerea a fost respinsă de ruși. Gorbaciov era convins (după cum avea să îmi mărturisească peste ani) că, din rațiuni culturale, economice și strategice, România va rămâne apropiată de Rusia.
Lucrurile s-au schimbat după căderea regimului ceaușist și instalarea unui guvern postcomunist condus de Petre Roman, deținător al unui doctorat obținut la Toulouse, vorbitor perfect de limbă franceză și prezumtiv francofil. Ambasadorul Franței la București din acea perioadă, dl. Raymond Vignal, observa pertinent că „Președintele Mitterrand are față de Primul Ministru Roman o atitudine aproape paternală”.
Este perioada în care, pe când expansiunea Occidentului colectiv în teritoriile eliberate de ruși abia se planifica, viziunea geopolitică germană favorabilă fragmentării statelor central, est și sud est europene în puteri mai mici și mai ușor de gestionat în cadrul viitoarei „Europe politice unite”, a dat un prim semn, în martie 1990,  la Târgul Mureș, iar viziunea neoconservatoare a impunerii modelului de guvernare american în Europa centrală și orientală, prin intermediul unor foști dizidenți anticomuniști loiali SUA, și-a găsit expresia, tot în primăvara anului 1990, la București, în Piața Universității.
Intervenția brutală a minierilor sau, în orice caz, a unor „batalioane de asalt” îmbrăcate în salopete minerești, în iunie 1990, pentru a pune capăt tentativei de lovitură de stat plecate din Piața Universității (după un scenariu scris la indigo cu cele jucate în Serbia, Georgia, Ucraina și chiar în Turcia, fiecare cu piața sa emblematică), a condus la izolarea internațională a României, cu consecințe dureroase inclusiv pe piața financiară și cea a schimburilor economice internaționale.
Deși noul Parlament și noul guvern reușiseră să își intre în funcție, viața politică românească stătea sub semnul insecurității și instabilității, demonstrațiile antiguvernamentale succedându-se aproape fără pauză. Ușile tuturor organizațiilor internaționale relevante, precum Consiliul Europei, erau închise României.
Uniunea europeană refuza orice dialog cu România. FMI și Banca Mondială excludeau posibilitatea acordării de credite pentru susținerea reformelor românești.
În acest context sumbru, pe neașteptate și-a anunțat vizita la București Președintele François Mitterrand. Printre alte gesturi de susținere a Președintelui Ion Iliescu și a guvernului Roman, în plenul Parlamentului român, „partidele istorice” care formau o opoziție intransigentă, au ascultat tetanizate cuvintele rostite de mult respectatul șef al statului francez: „Democrația înseamnă dreptul de a spune NU, dar și obligația de a spune DA, atunci când interesele națiunii o cer.”
În 1990, opoziția rămânea cu America; Guvernul, pe atunci dispunând de un scor electoral solid și stabil, rămânea cu Franța.
Istoria României din perioada 1990-2025 se poate scrie, recurgând la o formulă a fostului președinte Băsescu, și ca istorie a luptei dintre „micul licurici francez” și „marele licurici american”, fiecare interesat ca, potrivit luminilor sale geopolitice, să își asigure controlul spațiului carpato-danubiano-pontic, folosit în vechea tradiție a avanpostului anti-rus.
Ministrul și Secretarul de stat francez de origine română, Lionel Stoleru, a inițiat o serie de seminarii și cursuri menite a pregăti atât reformele economice românești cât și administrația română în spirit francez. El a fost desemnat și în funcția de consilier al Premierului Petre Roman. Adunarea constituantă a beneficiat de consultanța profesorului și fostului ministru de justiție francez Robert Badinter.
Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) a fost și ea înființată în 1990, după modelul francez al reputatei Școli Naționale de Administrație (iar nu ca succesor al Academiei „Ștefan Gheorghiu”, așa cum nu încetează să susțină o legendă mult circulată în presă.)
În 1992, experții trimiși pe banii Comisiei Europene pentru a asista la conceperea procesului de privatizare, au fost francezi, după ce, în 1991, consultanții veniți să sprijine conceperea legii privatizării fuseseră… americani.
Prin acești francezi, a avut loc prima ciocnire cu UE, întrucât ei doreau să împingă procesul privatizării pe un drum pe care românii, lipsiți de capital privat, urmau să lase trecerea în proprietate privată a activelor și acțiunilor statului român aproape exclusiv la discreția capitalului străin (în special francez).
Litigiul a fost închis cu acceptarea unui compromis compatibil cu poziția românească printr-o negociere organizată … la Paris, cu participarea băncii Lazard Frères.
Istoria consemnează că, ulterior, principalele industrii românești oferite la privatizare începând cu anul 1993 (energie electrică, exploatarea apei, materiale de construcție, autoturisme, petrochimie etc.), au fost preluate de marile societăți comerciale franceze.
Prima organizație de inspirație occidentală în care România devenea de îndată membru cu drepturi depline a fost cea a… Francofoniei.
La începutul anului 1991, cu sprijinul diplomatic al doamnei Catherine Lalumière, secretarul general francez al Consiliului Europei, și ea fost colaborator apropiat al Președintelui Mitterand, România a căpătat statutul de invitat special al acestei organizații paneuropene.
Președintele Comisiei Europene, Jacques Delors, în ciuda opoziției multora dintre statele membre, a acceptat să înceapă contacte neoficiale cu premierul român și vicepremierul pentru reformă, deschizând apoi treptat românilor ușa UE.
În fine,  Jacques Séguéla, expertul în imagine publică implicat în campaniile electorale ale lui François Mitterrand (ca și ale altor multe personalități politice, sportive, artistice etc.), a fost trimis la București de Președintele Franței însuși, pentru a se ocupa de imaginea lui Petre Roman, implicat într-o tot mai dură rivalitate cu Președintele Ion Iliescu, prezumtiv rusofil.
Pe când Occidentul euro-atlantic, sub pretextul reconcilierii istoriei europene cu geografia europeană (o splendidă idee susținută și de România, care s-a dovedit în cele din urmă doar o iluzie întreținută cu vinovăție de acest Occident), ocupa pas cu pas vechiul spațiu de influență sovietic, împingând Rusia spre Urali, Franța își revitaliza proiectul României franceze de la „porțile Orientului”.
 – va urma –
Prima parte aici: ALLONS ENFANTS DE LA PATRIE! MAIS OU?! SĂ MERGEM, COPII AI PATRIEI! DAR ÎNCOTRO?!(1)

Autor: Adrian Severin
Sursa: ESTICA NEWS.RO

Share on Facebook

Tweet

Follow us