ALFABETUL SUPUNERII
Există momente în care îți dai seama că meseria asta, jurnalismul, nu e despre carieră, ci despre luciditate.
Despre a suporta să vezi ceea ce alții preferă să ignore.
Trăim într-un timp în care libertatea nu mai e sugrumată cu forța, ci îmbrățișată până la sufocare.
Ți se spune că ești liber, dar ți se trasează granițele gândului.
Ți se spune că poți vorbi, însă doar dacă vorbești „corect”.
Așa se învață tăcerea, pas cu pas, în numele binelui comun.
Am văzut generații întregi de jurnaliști care au crezut că pot rămâne „neutri”. Că e mai sigur să nu te pui rău cu nimeni.
Dar neutralitatea, atunci când adevărul e călcat în picioare, devine complicitate.
Da, Mădălin, de la Watergate până la Panama Papers, tot ce a meritat titlu de „presă”, s-a născut din îndoială.
Din încăpățânarea de a nu crede în poveștile oficiale.
Dintr-o neîncredere sănătoasă, care, paradoxal, ține lumea dreaptă.
Astăzi, în schimb, am ajuns să trăim într-un laborator social, în care se testează o nouă formă de supunere: cenzura cu zâmbetul pe buze.
Nu ți se mai interzice să vorbești, ți se explică doar că e „periculos”.
Nu ți se mai arată dosarul, ți se trimite un „fact-check”.
Nu mai vine miliția la ușă, vine algoritmul.
Dar dacă presa ar fi tăcut mereu, am fi știut ceva despre torturile din dictaturi?
Despre mineriade?
Despre corupția care a îngropat spitale și autostrăzi?
Nu.
Am fi trăit în liniște. O liniște curată, rotundă, falsă.
Adevărul nu are nevoie de aprobări. Nu cere certificat de conformitate. El doar există. Și, uneori, doare al naibii.
Alteori distruge cariere, familii.
Când un jurnalist scrie „ce trebuie”, își semnează actul de renunțare.
Presa a fost creată să fie liberă?
Să manipuleze?
Să arate adevărul?
Să-l ascundă pentru un bine fabricat?
Scriu pentru cei care mai înțeleg că întrebarea, oricât de incomodă, e ultima formă de libertate rămasă.
Liniștea care se oferă astăzi, cu atâta grijă, s-ar putea să fie doar ecoul unui adevăr îngropat.
Autor: Dana Macsim
Sursa: facebook.com
