A murit eseistul și criticul literar Virgil Nemoianu
Virgil Nemoianu (12 martie 1940 – 6 iunie 2025), eseist, critic literar si filozof al culturii
Cu nespusă întristare am primit vestea plecării lui Virgil Nemoianu dintre noi pe data de 6 iunie.
După ce îl cunoscusem timp de câteva luni ca studentă la Facultatea de limba și literatura engleză din Bucureștii, l-am descoperit pe Virgil Nemoianu prin articolele și cărțile care i-au stabilit reputația de mare “anglist” și de rafinat critic literar.
In 1975 a părăsit România, stabilindu-se in SUA, unde a cerut azil politic. Doi ani mai târziu, după ce a obținut statutul de refugiat politic, a trimis serviciului de cadre al Universității din Bucuresti (care era temut de la profesor la student) un mesaj rămas celebru prin convenționalismul ironic cu care își anunța plecarea definitivă : „Vă rog prin prezenta să acceptați demisia mea…”
L-am revăzut în Austria la un congres de literatură comparată – disciplină la modă în anii 70 – la care participau nume cunoscute de profesioniști din țară, toți plecați dintre noi, Paul Cornea, Alexandru Duțu, Adrian Marino, Mircea Anghelescu, încântați de a-l întâlni și de a discuta cu acest “transfug” celebru.
L-am revăzut apoi în 1982 la Washington, unde era profesor la Catholic University of America, de data aceasta și in calitate de prietenă a soției lui, Anca, ea însăși anglistă și profesor la aceeași prestigioasa instituție.
Când Anca și Virgil Nemoianu veneau la Paris, familiile noastre se întâlneau în spiritul prieteniei și a coincidenței de opinie.
La lista omagiilor apărute în România și în SUA (cf nota din subsol *) imi permit să adaug o modesta referință recentă. In cadrul unei sesiuni consacrate Școlilor din Blaj, care a avut loc la Blaj si la Cluj in decembrie 2024, vorbitorii au menționat două nume cunoscute ale culturii române care, deși nu au avut o legătură personală directă cu instituțiile de învățământ din acel oraș-catedrală, au relevat rolul lor fundamental în cultura română.
Cu bucurie și cu emoție am auzit citate cuvintele rostite de Mircea Eliade la sărbătorirea la Paris, în 1954, a bicentenarului înființării școlilor din Blaj : «Făclia aprinsă la Blaj acum o sută de ani care nu s-stins și nici nu se va stinge».
Precum și un fragment din articolul Ethosul instruirii (1994) al lui Virgil Nemoianu, în care autorul sublinia că, în timp ce Europa de Vest este rodul ethosului protestant al muncii, țările din Europa Centrală și din Europa răsăriteană sunt fruct al ethosului instruirii, specific Bisericii Catolice».
Fraze «ne-confesionale», am putea spune, ale unor personalități ale culturii noastre care veneau să confirme afirmația lui Simion Bărnuțiu despre rolul Bisericii, al credinței, în procesul de reconciliere dintre știință și societate.
Autor: Ileana Verzea
