Search

Noi, cetățenii României vrem pace - search results

If you're not happy with the results, please do another search

3 373


Către șefii statelor membre N.A.T.O.
Către șefii statelor membre O.N.U. Către Președintele Rusiei, Vladimir Putin
Către Președintele Ucrainei, Volodymyr Zelenskyi

Noi, cetățenii României, vrem PACE, încetarea tuturor războaielor și vă cerem să vă opriți, să nu mai continuați războaiele și să nu le mai extindeți!
Copii, adulți, adolescenți, femei, bărbați, femei însărcinate au murit din cauza orgoliilor voastre și incapacității voastre de a putea să vă soluționați conflictele dintre voi în mod diplomatic.
Noi, românii am fost empatici, am suferit, am plâns pentru nenorocirea care a dat peste popoarele voastre. Ne-am deschis casele, ne-am golit bugetul național ca să îi ajutăm. I-am ajutat cu ce am putut. Dar voi tot nu vă opriți. Voi continuați războaiele, le întrețineți și vă încăpățânați să le extindeți, ajutați de șefii restului țărilor de pe glob, prin ajutorul direct pe care vi-l acordă sau prin tăcerea lor.
Nu ne interesează cine are dreptate și cine este vinovat. Din punct de vedere politic, dreptatea este împărțită, depinde din ce unghi privești. Însă, cât timp voi vă luptați fiecare pentru ”dreptatea lui”, popoarele voastre mor, popoarele voastre suferă, sunt împrăștiate prin lume, își strigă durerea, suferința, vor să încetați, iar vouă nu vă pasă.
Ați reușit să manipulați toată populația globului și să o împărțiți în susținători ai unuia sau altuia dintre voi care să se certe între ei pentru „dreptatea voastră”.
La fel ați făcut și cu noi, românii. Însă, nu mai vrem!
Nu mai vrem nici să vă credem, nici să vă susținem, nici să ne certăm din cauza voastră și a ”dreptății fiecăruia dintre voi”, popoarele voastre mor și vouă nu vă pasă!
Niciunul dintre milioanele de ființe omenești care au murit în războaiele pornite de voi nu și-a dorit nici războaie, nici să moară, nici să ucidă și nici să vă jucați voi cu viața lor.
Indiferent de argumentele pe care le susțineți pentru începerea războaielor, nu aveți niciun argument pentru menținerea și extinderea lor.
Vedem ce se întâmplă în Fâșia Gaza, vedem ce se întâmplă în Ucraina cum oamenii mor și mor zi de zi, se roagă să se termine, indiferent a căruia dintre voi va fi „victoria”. Vor numai să se oprească și să trăiască în pace, să nu mai trăiască în moarte și să le fie teamă în orice moment pentru viața lor, a copiilor și a familiilor lor.
Vedem cum Rusia a încheiat alianțe militare cu China, Coreea de Nord, Vietnam, Iran și altele.

Românii vor PACE 2024

Vedem cum Ucraina a încheiat alianțe militare cu 22 state membre N.A.T.O. (Belgia, Canada, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Islanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit, România, Spania, Statele Unite Ale Americii, Suedia, Slovenia), Japonia și UE.
Vedem cum vă creați alianțe militare și vă pregătiți de un
ăzboi extins la nivel regional, cât și la nivel mondial.
Vedem cum vreți să ne atrageți și pe noi românii în lupta voastră. Însă noi vă spunem de pe acum: nu vom accepta și nu vom lupta în niciunul dintre războaiele voastre!
Nu vom accepta nici să fim carne de tun și nici teritoriul României să fie câmp de luptă pentru războaiele voastre! Iar pentru asta vom face tot ceea ce ne stă nouă în putere să nu vă permitem să vă jucați cu viețile noastre așa cum vă jucați cu viețile popoarelor voastre.

Nu vrem RĂZBOI!

Nu vrem război nici pe teritoriul nostru nici al altor popoare și vă cerem să opriți crimele pe care le faceți prin menținerea războaielor și extinderea lor!

Vrem PACE!

Versiunea în limba engleză
To the Heads of N.A.T.O. Member States To the Heads of U.N. Member States To Russian President Vladimir Putin To the President of Ukraine, Volodymyr Zelenskyi
We, the citizens of Romania, we want peace, an end to all wars and we ask you to stop, to stop continuing the wars and to stop expanding them!
Children, adults, teenagers, women, men, pregnant women have died because of your egos and your inability to resolve your conflicts diplomatically.
We Romanians have been empathetic, we have suffered, we have wept for the misfortune that has befallen your peoples. We opened our homes and emptied our national budget to help them. We helped them with what we could. But you still do not stop. You continue the wars, you maintain them and you persist in expanding them, aided by the leaders of the rest of the countries of the world, either by their direct aid or by their silence.
We are not interested in who is right and who is guilty. Politically, justice is divided, depending on which way you look at it. But as long as you are each fighting for „his justice”, your peoples are dying, your peoples are suffering, they are scattered around the world, they are crying out their pain, their suffering, they want you to stop, and you don’t care. You have managed to manipulate the entire population of the globe and divide it into supporters of one or the other of you to fight among yourselves for „your justice”. You did the same to us Romanians. But not any more!
We don’t want to believe you any more, we don’t want to support you any more, we don’t want to quarrel because of you and your ‘justice for each one of you’, your peoples are dying and you don’t care!
None of the millions of human beings who have died in wars started by you wanted neither wars, nor to die, nor to kill, nor for you to play with their lives.
Whatever arguments you make for starting wars, you have no argument for maintaining and expanding them.
We see what is happening in the Gaza Strip, we see what is happening in Ukraine as people are dying and dying day after day, praying for it to end, regardless of whose „victory” it will be. All they want is to stop and live in peace, to stop living in death and fear for their lives, the lives of their children and their families at all times.
We see how Russia has military alliances with China, North Korea, Vietnam, Iraq and others.
We see how Ukraine has concluded military alliances with 22 N.A.T.O. member states (Belgium,
Canada, Denmark, Estonia, Finland, France, Germany, Iceland, Italy, Latvia, Lithuania, Luxembourg, the Netherlands, Norway, Poland, Portugal, Romania, Spain, Sweden, Slovenia, Spain, Sweden, Slovenia, United Kingdom, United States of America).
We see how you are creating military alliances and preparing for an extended war on a regional as well as on a global scale.
We see how you want to draw us Romanians into your fight. But we tell you right now: we will not accept and we will not fight in any of your wars! Neither will we accept to be cannon fodder, nor will we accept Romania’s territory to be a battleground for your wars! And that is why we will do everything in our power not to allow you to play with our lives as you play with the lives of your peoples.

WE DO NOT WANT WAR!

We do not want war neither on our territory nor on the territory of other peoples, and we ask you to stop the crimes you are committing by maintaining wars and expanding them!

WE WANT PEACE!

Aranjament grafic – I.M.

2 147

Ipoteza considerată fantasmagorică la început, emisă de Ion Cristoiu, potrivit căreia Maia Sandu ar fi fost aleasă de Bruxelles să preia Președinția României unificate în 2030, capătă contur. Mai precis, Comitetul Nobel pentru Pace, controlat de ONG-urile norvegiene ale lui George Soros prin fundația sa „Societatea Deschisă”, este gata să ia parte la complotul ce vizează aservirea completă și definitivă a României intențiilor globalist-progresiste ale miliardarului evreu american.
Același comitet norvegian de acordare a prestigiosului premiu l-a refuzat pe Donald Trump pentru acordarea premiului pentru pace anul acesta tot la intervenția lui Soros, preferând să-l atribuie venezuelencei, lideră a opoziției împotriva lui Maduro, care nu a făcut altceva decât să luprte pentru putere în Venezuela, niciedcum pentru pacea lumii.
Minciuna sfruntată emisă de liderul verzilor norvegieni, conform căreia Maia Sandu luptă pentru democrație în numele Europei, a fost demontată odată cu alegerile trucate de Sandu în Moldova, dar și prin represiunea totalitară căreia își supune moldoveanca cetățenii, în special rusofoni. Interzicerea libertății presei și a liberei exprimări pe platformele de socializare, dar și a educație în limba minorităților, sunt un alt indicator al regimului dictatorial al sorosistei Maia Sandu.

Prin acordarea Premiului Nobel pentru Pace se intenționează fabricarea unui fals prestigiu internațional acesteia, pentru ca românii s-o accepte președinte chiar în urma unor alegeri înaintea cărora Nicușor Dan ar fi forțat să se retragă la ordinul Parisului și al Bruxelles-ului, în special al familiei Rothschild.
Maia Sandu figurează în planul lui George Soros de a acapara România ca platformă de atac împotriva Rusiei, în sprijinul Ucrainei, cu eventualele desfășurări de rachete nucleare europene în țara noastră în proximitatea Crimeii, o strategie pe care nevolnicul președintre al României n-ar avea curaj s-o susțină.
Acestea ar fi ultimele alegeri cvasi-libere din România, puterea urmând a fi exercitată de la Bruxelles în cadrul unei Europe federative începând cu 2030, în țările europene urmând a fi numiți președinții de către Parlramentul European, sau de către Comisia Europeană a Ursulei Leyen mai degrabă.
Potrivit Știri pe Surse, Președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, a fost propusă pentru nominalizare la Premiul Nobel pentru Pace de către deputatul norvegian Arild Hermstad, liderul Partidului Verzilor din Norvegia.

Inițiativa vizează rolul șefei statului în apărarea democrației și a statului de drept.
Potrivit lui Hermstad, eforturile Maiei Sandu depășesc granițele Republicii Moldova și contribuie direct la securitatea Europei, într-un context în care influența Rusiei continuă să fie o amenințare majoră pentru statele din fostul spațiu sovietic,scrie newsmaker.md, potrivit Mediafax, conform cotidianului citat anterior
Am nominalizat-o pe președinta Moldovei Maia Sandu la Premiul Nobel pentru Pace. Sandu a fost pe frontul democrației (sic! n.n.)în Europa.
Moldova a fost supusă unor tentative documentate de influență electorală rusă, dezinformare, atacuri cibernetice și destabilizare pentru a obține o guvernare mai prietenoasă Kremlinului.
Așa acționeaă Rusia împotriva mai multor foste state sovietice.
Rușii duc un război hibrid împotriva mai multor țări și, în ciuda unei mari incertitudini din jurul nostru, nu există nicio îndoială că Putin este cea mai mare amenințare la adresa păcii și stabilității în Europa. Maia Sandu și Moldova duc o luptă pentru noi toți” s-a aberat norvegianul sorosist eco-progresist, conform Știri pe Surse.
„Încercările repetate ale Rusiei de a destabiliza fostele state sovietice se numără printre cele mai mari amenințări la adresa păcii și stabilității în Europa. Maia Sandu și Republica Moldova duc o luptă în numele nostru, al tuturor, iar Europa ar trebui să fie profund recunoscătoare pentru leadershipul ei”, a scris deputatul pe rețelele sociale.
„Sandu se distanțează clar de imperialismul rus și apropie Moldova de democrațiile occidentale. Acestea sunt acțiuni pentru pace în vremurile noastre: Construim o comunitate puternică care să nu permită conflictelor să se transforme în violențe. Rezistăm influenței autoritare cu transparență și guvernanță publică.
Democrația este o condiție prealabilă pentru adevărata pace. Maia Sandu a fost crucială pentru oprirea încercărilor Rusiei de a dărâma democrația din țara sa. Pentru asta cred că merită Premiul Nobel pentru Pace”, a conchis Arild Hermstad, potrivit Știri pe Surse.

Libiu Dan Mateescu

1 540

Aspecte privind emigrarea evreilor și a germanilor din România
Problematica politicii României din perioada Războiului rece de a permite emigrarea evreilor şi a germanilor în ţările lor de origine a reprezentat un subiect abordat propagandistic, adeseori fals, atât de către jurnalişti şi cercetătorii susţinători prin scris ai regimului politic post-comunist, cât şi de către unii reprezentanţi ai celor două minorităţi naţionale.
Politica României faţă de emigrarea fiecăreia din cele două minorităţi a fost parţial asemănătoare, dar a cunoscut şi diferenţieri, atât din punctul de vedere al intereselor care au catalizat decizia permisiunii de emigrare, cât şi din punctul de vedere al perioadei declanşării procesului de emigrare.
Dificultăţile evreilor de a-şi face un cămin al lor în teritoriile de baştină din Palestina au fost mari datorită opoziţiei Marii Britanii, puterea colonială din zonă. Ajunşi o populaţie indezirabilă în întreaga Europă, cunoscând şi dificultăţile mari ale celui de-Al Doilea Război Mondial, un mare număr de evrei au încercat să ajungă în Palestina. Şi acolo erau riscuri mari, pentru că cei pe care îi prindeau englezii că să se așeze erau deportaţi.
În România, în general, suferinţa evreilor din timpul războiului mondial a fost mult mai mică în comparaţie cu cea din întregul rest al Europei ajunsă sub controlul Germaniei.
Apoi, în timpul acelui război și imediat după război, toate popoarele au suferit mult, în frunte cu popoarele din Uniunea Sovietică și din Germania. Desigur și poporul român se află printre popoarele care au suferit cel mai mult. Lipsurile şi unele persecuţii îndurate de evrei în România au fost lipsuri pe care le-au îndurat şi românii, cu deosebire comuniştii şi legionarii. Dar evreii bolşevici erau puţini în comparaţie cu masa mare de evrei din România.

Evreii care nu activau în ilegalitate, în Partidul Comunist, erau și ei, în mare parte susţinători ai Uniunii Sovietice, cu care România s-a aflat în război. De aceea, ei au reprezentat un factor de risc pentru securitatea militară a poporului român, implicat într-un război de o încleştare fără precedent. Din această cauză, mulţi evrei au fost deportaţi în Transnistria.
Majoritatea celor deportaţi proveneau din Basarabia şi Bucovina, fiind un factor important de risc în spatele Armatei României, aflată în cel mai teribil război al ei din istorie, singura dată când a încercat să lupte contra marii Rusii.
Din Vechiul Regat a fost deportat un număr nesemnificativ de evrei, cei consideraţi cetăţeni periculoşi pentru ordinea publică. În acea vreme, comuniştii români şi legionarii români, au fost întemniţaţi. În temniţe, ei au avut un regim mult mai greu decât au avut evreii în Transnistria.
Trebuie avută în vedere și Convenția de la Haga, care, pe timp de război, obliga statele să mute din zona operațiilor militare populațiile aflate în risc datorită adversității față de ele. Or, în România, după 22 iunie 1941, în Moldova, Basarabia și Bucovina, era prezentă armata germană și comandamentul ei, care îi considera pe evrei inamici.
De aceea, germanii au și ucis numeroși evrei în Iași, în operațiunea cunoscută sub numele de „Pogromul de la Iași”, pogrom pe care statul german l-a recunoscut și l-a asumat încă din anul 1959 și ulterior a și achitat despăgubiri și pensii de urmași pentru familiile celor uciși.
La acele crime au participat sau asistat și unii cetățeni români, din proprie inițiativă, fără să fie organizată de vreo instituție a statului implicarea lor.
Cu toate acestea, după anul 1990, conducătorii comunităților evreiești din România și din afara României, continuă să acuze poporul român pentru acele crime. Întrucât majoritatea evreilor din Basarabia și Bucovina susțineau Uniunea Sovietică, în baza Convenției de la Haga, România avea obligația să-i mute pe evrei din zona operațiilor militare. Această mutare a multor evrei în Transnistria era și un imperativ al armatei române, întrucât evreii reprezentau „inamicul dinăuntru”, cum ajunseseră să fie numiți de către conducătorul statului român.
Bărbaţii evrei nu erau încorporaţi, pentru că regimul antonescian nu avea încredere în loialitatea lor faţă de România.
În timpul Primului Război Mondial, evreii din armata română au fost în mare parte trădători în favoarea inamicului, iar Antonescu nu a mai riscat să se repete istoria.
Bărbații evrei au fost folosiţi la munci sociale în oraşe, în folosul comunităţii. Curăţau zăpada, făceau munci de încărcare-descărcare de mărfuri etc. În acest timp, bărbaţii români mureau pe front, rămâneau infirmi, cădeau prizonieri şi cunoşteau ororile lagărelor din Siberia şi din alte locuri, sau sufereau de boli, având o îngrijire medicală precară.

Autorităţile române au permis fuga evreilor în Palestina, atât pentru numeroşi evrei din România, cât şi pentru evrei aflaţi în tranzit, mai ales evrei polonezi, după atacul germano-sovietic împotriva acestei ţări, supusă pentru a patra oară în istorie împărţirii teritoriale între duşmanii ei istorici.
La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, relaţiile dintre evrei şi comuniştii din România erau foarte bune, din două motive principale.
În primul rând, evreii din România au reprezentat cea mai mare minoritate evreiască supravieţuitoare din întreaga Europă. Pentru aceasta, evreii erau recunoscători poporului român în ansamblu. Evreii au fost nu numai recunoscători românilor, dar au fost şi foarte mulţumiţi de faptul că au venit la putere conaţionalii lor.
Chiar şi etnicii români din conducerea ţării, cum ar fi Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Petru Groza, au fost angrenaţi în malaxorul iudeo-bolşevic, de care se vor debarasa abia în etape viitoare de dezvoltare a ţării.
Este semnificativ, în acest sens, faptul că rabinul Alexandru Şafran declara că după 23 august 1944 primea solicitări de a-şi da acordul privitor la unele măsuri ale autorităţilor, care erau convinse că România este condusă de evrei. În al doilea rând, comunitatea evreiască din România şi din întreaga Lume, era mulţumită de faptul că noua putere de la Bucureşti era înţesată de evrei. Guvernul, ministerele, Armata, noile structuri informative şi de represiune, Partidul Comunist, atotputernic, erau în mâna evreilor. În perioada regimurilor conduse de regele Carol al II-lea și de Ion Antonescu, cu Mihai I ca rege, comuniștii români și comuniștii evrei au făcut închisoarea împreună și acest lucru a contribuit la bune relații între ei și după război. Abia când conducătorii de etnie română ai țării au înțeles că iudeo-bolșevicii doresc distrugerea elitelor etnice românești și menținerea României „sub papuc”, au început să „se separeu apele”.

Deci, relaţiile româno-evreieşti au continuat să fie foarte bune şi imediat după război. Principalul interes al statului român în promovarea relaţiilor cu evreii a fost legat de nevoia de spargere a embargoului occidental faţă de blocul sovietic.
Dorinţa evreilor de a emigra a fost ajutată şi de faptul că şefii serviciului secret din România (numit începând cu anul 1948 Securitate) erau evrei, iar diplomaţia românească era condusă de Ana Pauker (Hanna Rabinsohn; în foto alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Petru Groza), care era și secretar al C.C. al P.C.R./P.M.R., care era foarte influentă. Astfel, emigrarea a fost catalizată, dar, repetăm că interesele economice ale statului erau primordiale şi ele nu trebuie minimalizate de aspectele colaterale, cum ar fi faptul că unii evrei au oferit şi bani ca să plece, că unii români s-au bucurat că scapă de o populaţie indezirabilă etc.
Dintre aceste interese românești de imediat după război, cel mai important a fost cel legat de repunerea în funcţie a instalaţiilor petroliere din România, parţial distruse de bombardamentele anglo-americane, din anii 1943-1944 şi de cele germane, de după 23 august 1944, iar parţial fuseseră ridicate de sovietici ca şi pradă de război şi puse în funcţiune la Baku.
Cu toate că SUA au interzis exportul de instalaţii petroliere de orice fel către blocul sovietic, evreii au pus la dispoziţia guvernului României instalaţii de ultimă generaţie, care au fost aduse, în secret, demontate, în portul Constanţa. Era acesta un semn al recunoştinţei pentru că România îi salvase pe evrei de la deportarea în lagărele germane şi îi ocrotise.
În perioada anilor 1945-1948, Uniunea Sovietică a susţinut şi a permis statelor din zona ei de influenţă să-i ajute pe evrei să emigreze în Palestina, sperând ca prin intermediul evreilor, care-i susţinuseră în toate etapele pe bolşevici, să preia influenţa în acea zonă geopolitică, aflată sub controlul imperiilor coloniale britanic şi francez.
Datorită opoziţiei Marii Britanii, între anii 1945 şi 1948, emigraţia în Palestina s-a produs clandestin. În această perioadă, au emigrat în Palestina aprox. 100.000 de evrei.
Marea Britanie, puterea colonială din zonă, care se autodeclara susţinătoare a evreilor, căuta evreii emigraţi ilegal în Palestina şi îi deporta în alte colonii. Pe de altă parte, Marea Britanie condamna atunci şi condamnă şi astăzi faptul că autorităţile române au deportat pe unii dintre evreii din Basarabia şi din Bucovina în Transnistria vecină.
După anul 1948, emigraţia evreilor din România s-a efectuat pe bază de paşaport individual.

O importantă legătură între comuniştii români şi ilegaliştii evrei a fost ţinută prin intermediul agentei secrete sioniste Mella Iancu, care purta numele conspirativ Nina şi secretarul general al Ministerului Afacerilor Interne, Avrum Bunaciu (născut Abraham Gutman).
La sfârşitul lunii decembrie 1947, pe la Jimbolia, au plecat spre Israel, via Iugoslavia, 15.000 de evrei.
Iugoslavia a primit recompense economice din partea comunităților internaționale evreiești, în schimbul acordului de tranzit. Ulterior, au mai fost trimişi în Palestina 3.700 de evrei, pentru consolidarea Partidului Comunist, după o prealabilă intensă instruire în România. România a trimis la Tel Aviv şi o tipografie completă pentru editarea ziarului partidului comunist evreiesc din Palestina. 
România a susţinut prin vot constituirea la ONU a statului Israel, care a fost urmată imediat de stabilirea de relaţii diplomatice între cele două state.
Cele două ţări au stabilit, de la începutul existenţei statului Israel, legături trainice, aşezate pe o colaborare corectă, reciproc avantajoasă. La ora respectivă, această poziţie a României a fost deosebit de apreciată de evreimea internaţională.
După constituirea statului Israel, în 1948, guvernul acestei ţări a promovat o legislaţie care a abolit reglementările britanice anterioare de restricţionare a imigraţiei evreilor, legislaţie care a culminat în iulie 1950 cu promulgarea Legii întoarcerii, care a deschis porţile absorbţiei de către Israel a tuturor evreilor care doreau acest lucru.
În anul 1949 a fost trimis în România, în misiune de lobby în favoarea emigrării evreilor în noul stat Israel, Zalman Rabinsohn, fratele ministrului de Externe al României, Ana Pauker şi soţia acestuia, Dina Rabinsohn.
Ana Pauker a fost vizitată şi de agenţii Mossad Moshe Agami şi Ehud Avriel.
În urma vizitei, Ana Pauker a sporit ritmul emigrării evreilor.
În pieptul Anei Pauker bătea o inimă evreiască, afirma rabinul şef Moses Rosen, care a cunoscut-o. În timpul cât a fos
t ea la putere, au plecat din România în Palestina, respectiv în Israel, cei mai mulţi evrei din întreaga istorie a emigraţiei evreieşti.
În anul 1950, tot în scopul acordării dreptului evreilor din România de a emigra în Israel, agenţi evrei s-au întâlnit şi au avut convorbiri cu evrei români: ministrul Comerţului, Gogu Rădulescu, cu ministrul adjunct al Comerţului, Carol Abramovici (Abramowitz) şi cu Ana Toma, pe numele real Grossmann, fostă soţie a trei foarte înalţi demnitari comunişti. Cu aceste prilejuri, agenţii sionişti au oferit României instalaţii de forare de ultimă generaţie, cu care a fost extinsă mult exploatarea petrolului românesc, necesar economiei ţării, dar şi achitării datoriei de război. De asemenea, evreii au ajutat guvernul României să înceapă producerea penicilinei, antibioticul care a revoluţionat medicina mondială.
După constituirea statului Israel şi alinierea acestuia la linia politică a SUA, Uniunea Sovietică a încetat orice fel de sprijin pentru acesta, condamnând politica sionistă şi acuzându-i pe evrei de acţiuni subversive şi de spionaj, fapt care s-a întâmplat şi în România, ocupată militar şi pusă sub controlul consilierilor sovietici.
Cu toate acestea, în România, procesul de emigrare a evreilor a continuat pe canalele deja existente, din interesele arătate deja. Gheorghe Gheorghiu-Dej și prim-ministrul Petru Groza s-au raliat doar „cu gura” politicii sovietice, cu fapta ajutându-i în continuare pe evrei. În acest parteneriat româno-evreiesc, evreii au încălcat dorinţa americanilor de a boicota zona sovietică de influenţă, la fel şi românii au boicotat linia sovietică antisionistă şi au permis în continuare emigrarea evreilor. Toate celelalte state socialiste s-au raliat politicii Uniunii Sovietice.

Eforturile diplomatice israeliene în România au dat rezultate.
În plină epocă sovietică antisionistă, în anul 1949, România a relaxat condițiile de emigrare a evreilor.
Ca urmare, în primele șase luni ale anului 1950, au primit vize de emigrare în Israel un număr de 47.000 de evrei, iar ulterior, până la sfârşitul anului 1951, au fost eliberate alte 160.000 de vize!
Aceste cifre impresionante au fost atinse cu toate că în 31 martie 1950, într-o şedinţă a Ministerului de Interne, s-a arătat că organele superioare ale Partidului Comunist au recomandat acordarea unui număr de doar 10.000-12.000 de vize.
În perioada octombrie 1958-martie 1959, un număr de 130.000 de evrei au depus cereri de emigrare în Israel. O cifră foarte mare, având în vedere că în România, la recensământul din anul 1956 au mai fost înregistraţi doar 146.000 de evrei.
Desigur, în toată istoria României, un foarte mare număr de evrei au rămas ascunşi sub nume şi etnii diferite, româneşti sau ale altor minorităţi naţionale.
Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a sfătuit cu Hruşciov în legătură cu decizia de a le permite plecarea. Era perioada în care conducerea României era mulţumită de faptul că obţinuse retragerea Armatei Roşii din ţară şi nu dorea să-i supere pe sovietici. Gheorghiu-Dej a argumentat cu faptul că Israelul va livra unele mărfuri strict necesare României. Hruşciov, care era el însușii evreu khazar, a fost de acord, dar a menţionat: „mărfuri, da, dar nu bani!”.
Privitor la costurile necesare emigrării evreilor, menționăm că în toamna anului 1949, Legaţia Israelului la Bucureşti achita suma de 57 de dolari pentru fiecare evreu care emigra, menţionând că suma reprezenta costul unui bilet clasa a III-a pentru orice fel de mijloace de transport între România şi Israel.

Ana Pauker a arătat diplomaţilor evrei de la Bucureşti că preţul nu este corect, întrucât apar și alte cheltuieli, iar autoritățile israeliene au oferit suma de 120 de dolari pentru fiecare evreu, dar după ce s-au asigurat de promisiunea Anei Pauker că va elibera încă 50.000 de vize.
Propunerea ca suma să fie ridicată la 120 de dolari pentru fiecare cetăţean nu a aparţinut părţii române, ci a fost făcută de ambasadorul israelian la Bucureşti, pictorul Reuven Rubin, în urma unui Raport pe care l-a adresat ministrului Imigrării din Israel, Moshe Shapira şi lui Ben Locker, preşedintele Agenţiei Evreieşti, raport care a fost aprobat.
Cu toate acestea, pentru fiecare evreu care s-a îmbarcat pe vasul Transilvania, singurul vapor destinat transportului evreilor în Israel, s-a achitat doar suma de 90 de dolari pentru fiecare evreu. Vaporul făcea 3-4 curse lunar, luând la bord între 1.000 şi 2.000 de evrei.
În anii ’40 şi la începutul anilor ’50, oficial, banii încasaţi de statul român de pe urma plecării evreilor erau legaţi doar de cheltuielile de transport.
Ulterior, statul român a instituit o taxă de renunțare la cetățenia română, în valoare de 1.000 lei. Alte sume pe care unii evrei este posibil că le-au achitat pentru a emigra, s-au datorat doar corupţiei unora dintre funcţionarii și securiștii care acordau vize.
La nivelul opiniei publice s-au făcut aprecieri conform cărora unii evrei ar fi trebuit să ofere bani sau bunuri pentru a obţine viză de Israel. Existenţa corupţiei din acel timp, ca şi din toate celelalte etape istorice, inclusiv din regimul capitalist actual, nu este un motiv de a învinui poporul român şi statul român şi nu poate să constituie un motiv de denigrare şi de minimalizare a meritului important al României de acorda evreilor dreptul la emigrare. Ulterior, sumele încasate de statul român aveau să crească.
Este evident că emigrarea evreilor nu a fost o afacere financiară în sine, ci o operațiune cu bătaie mai lungă, rezultatul foarte bunei colaborări a României cu Israelul, în general cu comunităţile evreieşti din Lume, din alte interese majore, în primul rând economice.
În toată perioada Războiului Rece, România a rămas ţara din zona sovietică de influenţă care a avut cele mai bune relaţii cu Israelul şi cu Comunitatea Evreiască din SUA, cea mai influentă de pe Glob.
România, aflată în acea perioadă în mare criză de resurse umane, pierdea mult mai mult prin plecarea unor specialişti foarte buni, cum erau evreii pământeni, decât câştiga prin sumele pe care le încasa pentru fiecare evreu. Pentru cei mai mulţi dintre evreii care au emigrat, România a încasat sume modice. Abia mai târziu, România va introduce taxe de emigrare ceva mai consistente, care înglobau și unele cheltuieli ale statului român cu școlarizarea celor care emigrau.
Dreptul evreilor de a emigra a fost apreciat în cele mai influente cercuri din SUA, în general din Occidentul controlat de SUA şi a deschis României uşile viitoarei politici internaţionale, de mare anvergură, pe care a dus-o şi pe care şi-a bazat importanta ei dictatură de dezvoltare. Într-un sfert de secol cât a condus România, cu ocazia fiecăreia dintre cele patru vizite ale lui Nicolae Ceauşescu în SUA, el a avut şi întâlniri cu liderii mondiali ai evreilor. Cu aceste prilejuri, după ce i se transmiteau lui Ceauşescu mulţumirile adresate poporului român pentru salvarea evreilor în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, liderii evrei mulţumeau şi pentru dreptul de emigrare pe care îl acorda statul român conaţionalilor.
În timpul războiului de 6 zile, din iunie 1967, România a ţinut și partea Israelului, producând o fisură în politica anti-israeliană a Uniunii Sovietice şi a aliaţilor ei.
După, războiul arabo-israelian din 1967, România a rămas singura ţară socialistă care şi-a păstrat relaţiile diplomatice cu Israelul.
Relaţiile româno-evreieşti erau în acea perioadă atât de bune încât, între anii 1976-1989, Israelul, alături de SUA, China şi Franţa, a ajutat România să-şi realizeze capacitatea tehnică de a produce bomba atomică, fapt încheiat cu succes, la începutul anului 1989, în centrul secret de la Măgurele și în Centrul Atomic de la Pitești. Bombe atomice nu s-au fabricat, pentru că nu s-a ordonat acest lucru. Ceaușescu milita pentru pace și dezarmare și nu vroia să acționeze practic contrar principiilor pe care le promova. Ulterior, după lovitura de stat din decembrie 1989, capacităţile de producere a bombei atomice au fost ridicate şi transportate în străinătate, de noua mare putere care au preluat controlul asupra României.
După ce România a început să promoveze o politică autonomă şi, ulterior, de independenţă faţă de Uniunea Sovietică, unul dintre obiectivele politice a devenit apropierea ţării faţă de Occident, în primul rând faţă de SUA. Guvernanţii de la Bucureşti au început să creadă că evreii sunt utili statului român ca şi liant  între România şi Occident.
În SUA şi la Naţiunile Unite au fost trimişi, de regulă, cetăţeni de etnie evreiască în posturile de ambasadori. Unii dintre ei sunt foarte cunoscuţi: Silviu Brucan (Saul Brukner; în foto jos alături de G. Soros) şi Corneliu Bogdan (Grumberg). Existenţa unui flux de emigrare a evreilor către Israel şi a saşilor şi a şvabilor către Germania, ca şi politica României de independenţă faţă de URSS şi de apropiere faţă de Occident, a facilitat şi obţinerea clauzei naţiunii celei mai favorizate din partea SUA, clauză care aducea sume care nu erau de neglijat, mai ales în primii ani ai dictaturii de dezvoltare promovată de Nicolae Ceauşescu.
La nivelul anului 1989, când România a renunţat la clauza naţiunii celei mai favorizate, datorită imixtiunii SUA în politica internă a ţării, cuantumul câştigurilor obţinute de guvernul de la Bucureşti din clauza naţiunii celei mai favorizate era de 700 de milioane de dolari. 

După anul 1970, de problema emigrării evreilor, care purta numele de cod „Pelegrinii”, se ocupau generalii de Securitate Gheorghe Bolintinu, șeful Departamentului de emigrare și contraspionaj din DGIE și generalul Eugen Luchian, reprezentant al Secției speciale pentru problemele Ministerului de Interne și ale Ministerului Apărării Naționale de pe lângă Comitetul Central al PCR.
În operaţiune au fost implicaţi şi alţi ofiţeri ai UM 0920, care au colaborat cu reprezentanţii Mossad şi cu generalul Aron Bordea, şeful Direcţiei de Paşapoarte.
Unii evrei au folosit dreptul de emigrare în Israel, negociat de statul evreu cu România, ca o trambulină pentru a ajunge în SUA, fapt care nu a fost agreat de guvernul de la Tel Aviv. Acesta avea nevoie de forţă de muncă bine calificată şi de cetăţeni loiali pentru a popula teritoriile aride ale Israel-ului.
După anul 1968, când Nicolae Ceauşescu a înfierat în cadrul legal al conducerii superioare a Partidului Comunist abuzurile Securităţii din perioada iudeo-bolşevică, mulţi evrei care au lucrat în Securitate şi în aparatul de partid, ca şi familiile lor, au început să părăsească România. Pentru aceştia erau necesare aprobări de la nivele politice înalte, unele chiar de la Nicolae Ceauşescu.
La începutul anilor ’70, au plecat în Israel fiii lui Iosif Chişinevski (Ioșka Roitman), Ghiţă şi Andrei, fiica lui Teohari Georgescu (Baruh Tescovici), Anca Stamate, întreaga familie a lui Gheorghe Gaston-Marin (Ghiuri Grossmann), Radu Ossman, însurat cu fiica lui Gheorghe Gaston-Marin, fratele lui Petre Lupu (Pressman), Andrei Lupu, fiica fostului şef al Securităţii, generalul Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko, zis „Pantiuşa”), cel mai temut coordonator de torţionari din România iudeo-bolşevică şi a activistei evreice Ana Grossman (măritată Toma, ulterior Pintilie, ulterior Pârvulescu), pe nume Ioana Pintilie etc.
Un caz aparte l-a constituit emigrarea evreului Lazăr Dererea, înalt funcţionar în cadrul Ministerului Comerţului Exterior, care a prejudiciat grav economia românească, prin încheierea unor contracte defavorabile, avantajând firma israeliană ”Chemical Phosphate”. Pentru eliberarea lui din închisoare şi emigrarea în Israel, emisarii evrei au oferit suma de 250.000 de dolari.
După părerea noastră, nu a fost nimic nelegal şi nici imoral în faptul de a se acorda drept de plecare în Palestina evreilor, care doreau acest lucru. În condiţiile extrem de dificile în care se găsea România după Al Doilea Război Mondial, în schimbul emigrării evreilor, erau promovate unele interese economice de mare utilitate economică pentru un regim politic realmente preocupat de dezvoltarea continuă a României.
Dacă primii 300.000 de evrei au părăsit România achitându-se pentru unii dintre ei doar costul biletului de transport, iar pentru alţii sume infime, suntem de părere că nici sumele achitate mai târziu, în timpul regimului ceauşist, nu erau exagerate şi nici imorale, ele acoperind o parte din cheltuielile anterioare şi pierderile statului român.
Criticii politicii României în privinţa emigraţiei evreilor, ca şi a germanilor, mai târziu, după 1962, pun problema legalităţii şi moralităţii acestei politici a statului socialist ca şi când ar fi avut loc o „livrare” de evrei şi de germani fără voia lor, o sacrificare şi o vânzare a lor ilegală şi imorală, condamnabilă. „Vânzarea” evreilor este prezentată ca fiind o filă din istoria persecuţiei evreilor din România, în timp ce, de fapt, avem de a face cu un drept pe care România l-a acordat evreilor.
Această imagine falsă este cu atât mai supărătoare cu cât etnicii români, ca şi alte minorităţi etnice conlocuitoare, nu aveau acest drept de emigrare liberă, de care s-au bucurat evreii. Acest mod de abordare, care nu are nimic în comun cu cercetarea ştiinţifică şi cu analiza politică imparţială, este de întâlnit în diverse lucrări ale unor autori evrei şi pe diverse site-uri, controlate de diverse forţe şi interese.
În acelaşi timp, în acea perioadă, trebuie să remarcăm faptul că evreii care au emigrat, în cea mai mare parte, nu s-au raliat politicii împotriva României promovată în Occident, ca şi parte a luptei împotriva zonei sovietice de influenţă. De asemenea, liderii evreilor de pretutindeni nu au manifestat nici un fel de nemulţumiri, nu au adresat proteste, ci, uneori, s-au arătat nemulţumiţi de unele cazuri particulare în care unii evrei nu primiseră încă viza. De regulă, intervenţiile în favoarea unor cetăţeni, adresate la nivele înalte, se rezolvau în regim de urgenţă.
Desigur, este adevărat şi faptul că un număr de români, inclusiv din aparatul de partid, din Securitate şi din Armată, s-au bucurat că pleacă mulţi evrei din ţară şi că unii români, unii maghiari, unii germani, îi considerau în continuare pe evrei ca fiind cetăţeni indezirabili, având în vedere atitudinile evreiești față de români din trecutul istoric, iar conducerea iudeo-bolşevică a României, de după război, prin măsurile antiromânești promovate, a făcut ca acest sentiment să se perpetueze.
Nu este lipsit de interes să subliniem că şi guvernele Poloniei şi Iugoslaviei au fost ajutate economic pentru că au permis emigrarea evreilor în Palestina, dar, fapt interesant, nu sunt acuzate că au „vândut evrei la bucată”.
Ca urmare a acestor înţelegeri între Israel şi România, ambele ţări şi-au atins obiectivele. Israelul a reuşit să absoarbă cetăţeni de etnie evreiască, loiali, bine pregătiţi profesional, în domenii importante. În acelaşi timp, prin intermediul emigranţilor din diverse ţări, Israelul a reuşit o importantă penetrare informativă, cu deosebire în rândul statelor din zona sovietică de influenţă. România a avut deschisă calea colaborării cu SUA şi Israelul, în general cu Occidentul controlat politic de S.U.A.
După venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, acesta a impus, atât pentru evrei, cât şi pentru germani, să se achite pentru fiecare emigrant sume de bani reprezentând o parte din cheltuielile statului pentru şcolarizarea, formarea profesională, pentru îngrijirea sănătăţii şi medicamentaţie, cheltuieli integral suportate de statul român în acea perioadă istorică.
Ceauşescu personal era de părere că România nu poate să ofere toate acestea, integral gratuit, unor state străine. Plecarea evreilor, ca şi a germanilor, mai ales a multor specialişti din rândurile lor, reprezenta, de asemenea, o pierdere importantă.
În perioada ceauşistă, sumele plătite pentru fiecare evreu au evoluat de la 3.000 de dolari, la 9.000 de dolari, în funcție de nivelul studiilor fiecăruia dintre cei care plecau. Pentru unele persoane care erau deosebit de importante s-au perceput chiar şi sume mai mari. Aceste sume mai mari se referă la cercetători ştiinţifici, medici renumiţi, inventatori şi nu în ultimul rând la foarte numeroşi foşti ofiţeri de Securitate, care au fost recuperaţi de serviciile secrete din Israel, din S.U.A. şi din alte state. Acest fapt este aspru înfierat de propaganda anticeauşistă şi antiromânească, dar la o analiză făcută „la rece”, aşa cum am mai arătat, noi nu vedem nimic anormal şi nici imoral.
De ce să fi plătit România îngrijirea sănătăţii, şcolarizarea şi toate manualele etc., pentru a pregăti oameni pe care să-i folosească ulterior Israelul, S.U.A. sau alte state, unde emigrau ei? Pretenţia aceasta este una lipsită de temei.
Astăzi, statul român cheltuiește aproximativ 10.000 de euro cu un tânăr până la vârsta în care ajunge să se angajeze, dacă are studii medii. Dacă urmează şi studii superioare, statul cheltuieşte cel puțin 20.000 de euro pentru fiecare. Faptul că astăzi, Lumea Occidentală beneficiază pe gratis de munca şi priceperea a milioane de români, şcolarizaţi de statul român, este urmarea unei situaţii istorice în care România şi-a pierdut suveranitatea şi a fost transformată într-o umilă piaţă de desfacere, sursă de materii prime şi sursă de forţă de muncă, parte din ea calificată şi înalt calificată.
În perioada anilor 1960, 1970 şi 1980, România a recuperat o parte din investiţia făcută în cei care se pregăteau aici şi plecau apoi în Israel sau în Germania. De altfel, familiile care formulau cereri de plecare în străinătate, aşteptau mai întâi să termine copiii studiile, întrucât costurile şcolarizării în Israel, în SUA şi în Germania erau mari.
Sumele de bani au fost virate de Israel, de regulă, în bănci din Viena, din Elveţia şi din Danemarca. În această perioadă a anilor ’60, ’70 şi ’80, însă, numărul evreilor care emigra în Israel era mult inferior celui din perioada anilor ’40 şi ’50. Astfel, menţionăm câteva dintre cifrele de evrei emigraţi în Israel: în 1964, 26.000 de evrei, în 1968, doar 226 de evrei au emigrat, în 1970, 5.614 evrei, în 1971, 1.100 de evrei, în 1972, 3.000 de evrei, iar în 1973, 4.123 de evrei.
În orice caz, perioadele de vârf ale emigraţiei evreieşti din România sunt 1949-1952 şi 1959-1962. În total, în perioada regimului socialist de stat au emigrat din România aprox. 450.000 de evrei.
În anii ’60, unele dintre negocierile privitoare la cifrele de emigranţi evrei şi sumele care trebuiau achitate României de statul Israel, au fost purtate de agentul Mossad Dan Şaike şi de generalul de Securitate Gheorghe Marcu. Aceştia au colaborat până în anul 1978, când au încheiat ultima înţelegere scrisă, întrucât, ca urmare a dezertării generalului Mihai Ion Pacepa, generalul Gheorghe Marcu a fost marginalizat. El avea să revină într-o poziţie importantă trei ani mai târziu, fără a mai avea însă atribuţii pe linia negocierii emigrării evreilor. Atribuţiunile generalului Gheorghe Marcu au fost preluate, după 1978, de colonelul Stelian Octavian Andronic, iar ulterior, de locotenent-colonelul Constantin Anghelache.
În iulie 1966, printr-un agent român strecurat în interiorul Ambasadei SUA la Bucureşti, care purta numele de cod „Stănescu Eugen”, Securitatea a intrat în posesia unui document intitulat Evreii din România: o minoritate care dispare. Raportul, adresat Casei Albe, era o analiză elaborată de specialiştii americani, datată 26 februarie 1964. Raportul american face o trecere în revistă a unor momente din istoria contemporană a evreilor, începând cu anii 1930. Privitor la anii războiului mondial, documentul nu vorbeşte nimic despre vreun presupus holocaust, ci arată în mod explicit că, în România, în acea perioadă, „evreii şi-au păstrat cu tenacitate tradiţia şi specificul naţional, ieşind din război mai uniţi în jurul propriei lor fiinţe”.
Raportul se referea şi la perioada ulterioară războiului, a anilor ’40 şi ’50. Iată un citat din acest Raport. „În 1945, o mare parte a aparatului de stat şi de partid era în mâinile evreilor, aşa încât, în 1950, se ajunsese la o situaţie penibilă, în care poate 2% din populaţia ţării deţinea peste 25% din posturile cheie ale regimului. În această perioadă se povestea că singura deosebire între Comitetul de Stat al Planificării din România şi Ministerul Economiei din Israel consta în faptul că în ministerul israelian se puteau găsi şi câţiva arabi…”.
Documentul relevă că prin reducerea drastică a numărului evreilor din România, comunitatea lor îşi pierde mult din specific, din importanţă, din influenţă şi din bogăţie. Doar unul din cinci evrei mai vorbea limba idiş, la ora redactării analizei.
Dispariţia comunităţii evreieşti din România s-a datorat dorinţei de emigrare a evreilor, dorinţă satisfăcută de statul român, ca urmare a intereselor economice româneşti, faţă de Israel şi faţă de SUA, principala susţinătoare a statului Israel şi a comunităţii evreieşti internaţionale. Ca urmare, în România, majoritatea evreilor care mai trăiesc sunt evrei ascunşi, care nu-şi recunosc public identitatea etnică. Mulţi dintre ei deţin poziţii importante şi foarte importante în societatea românească, pe care o influenţează în mare măsură.
Concluziile la care conduc cercetările noastre fac cu atât mai puţin de înţeles unele afirmaţii ale unor persoane din apropierea liderilor comunităţii mondiale evreieşti. Iată un exemplu.
Într-un interviu luat de dl. Andrei Bădin lui Radu Ioanid, director al Muzeului Holocaustului din Washington, publicat în 12 octombrie 2006, acesta a declarat că „…afacerea vânzărilor de evrei” ar fi fost „o afacere de milioane de dolari, parte din Averea Diavolului…, un capitol mizerabil din istoria regimului comunist român”. În continuare, Radu Ioanid afirmă, abuzând de interpretări personale lipsite de obiectivitate şi de acoperire ştiinţifică, faptul că „liderii comunişti români au reuşit să implementeze visul de aur al antisemiţilor români: nu numai că au eliminat aproape toţi evreii din România, dar au şi profitat masiv de pe urma acestei eliminări. Nici legionarii şi nici guvernarea Antonescu nu au reuşit acest lucru, în ciuda crimelor lor”.
Acestea nu sunt singurele alegaţii ale lui Radu Ioanid(în prezent, numit de WK Iohannis, ambasador al României în statul Israel, n.r.), izvorâte din angoase şi din evidente porniri antiromâneşti, de altfel cunoscute de opinia publică din România. După părerea mea, ca mai vechi cercetător al relaţiilor româno-evreieşti, dl. Radu Ioanid mistifică realitatea cu bună ştiinţă și rea-credință. Fac această afirmaţie având în vedere că dumnealui a primit acceptul să cerceteze diverse documente din arhivele noastre speciale şi a avut ocazia să afle adevăratul sens în care au evoluat relaţiile româno-evreieşti.

Emigrarea germanilor din România a avut multe elemente comune cu emigrarea evreilor, dar şi aspecte specifice care o diferenţiază de emigraţia evreiască. Din cercetările unui autor german în Arhiva Federală de la Koblentz, rezultă că primul document care vorbeşte despre tratative germano-române pentru emigrarea unor saşi şi şvabi în Germania, datează din 9 decembrie 1954. Este vorba despre o informare făcută de Hans Androwitsch, reprezentant al Asociaţiei germanilor originari din România, cu sediul la Viena. În informare, el se referă la tratative economice româno-germane, desfăşurate la Stockholm, în cadrul cărora reprezentanţii guvernului român, pe care nu îi nominalizează, au declarat reprezentanţilor guvernului Germaniei Federale că România este de acord să permită emigrarea germanilor, cu condiţia ca pentru fiecare german să fie achitată o taxă de răscumpărare în valoare de 1.000 de dolari. Este evident că partea germană a abordat problema unei posibile emigrări a saşilor şi şvabilor, pe fondul unor solicitări economice ale părţii române, care nu avea interesul să refuze solicitările germane.
Partea germană a declarat că Germania preferă să acorde României, aflată într-o situaţie economică încă foarte grea un credit cu o dobândă foarte mică, de 1%. Din document rezultă că în anul 1954 autorităţile germane aveau cunoştinţă despre aprox. 11.000 de saşi şi şvabi care ar fi fost îndreptăţiţi să-şi reîntregească familiile.
În anul 1960, pentru scurt timp, din raţiuni secrete și încă incomplet clarificate, România a deschis complet graniţele de vest. Un mare număr de germani a fugit atunci din România, ceea ce a oferit ulterior ocazia autorităților Republicii Federale a Germaniei să ridice problema reîntregirii familiilor acestora şi declanşării procesului încheierii unei înţelegeri între România şi Germania şi a emigrării legale ulterioare a germanilor.
Unii dintre germanii din România care au activat în armata lui Hitler, sau care s-au aflat în Germania în anii războiului, care nu au luptat în armata română, ci în cea a Germaniei, au încercat după război să revină în România, dar nu au fost primiţi în ţară de regimul iudeo-bolşevic, care a transmis că „nu avem nevoie de nazişti în România”. În această categorie au existat numeroase persoane care-şi aveau familiile în România, în unele cazuri chiar copiii. Aceste familii erau şi ele în vederea autorităţilor germane pentru a li se negocia reîntregirea.
Primul acord secret scris între Germania şi România, care stabilea condiţiile emigrării germanilor, s-a încheiat în anul 1962 prin intermediul a doi avocaţi, ofiţeri de informaţii acoperiţi,  Ewald Garlepp, din Stuttgart şi Crăciun Şerbănescu. Negocierile nu au fost oficiale, ambele state au refuzat să se angajeze oficial, din acest motiv a existat canalul secret, gestionat de serviciile secrete. Ambele părţi au preferat acoperirea cu semnătura unor avocaţi. O vreme, Ewald Garlepp a fost cel care a gestionat situaţia din partea germană. Treptat, începând din anii 1969-1970, el a pierdut încrederea germanilor şi a fost înlocuit cu un alt avocat, Heinz-Gunther Husch, care a rămas negociatorul acestui canal de emigrare a saşilor şi şvabilor, până în anul 1989.

Relaţiile economice dintre cele două ţări, foarte importante pentru România, au fost stimulate şi în urma unei întâlniri la Bucureşti între un reprezentant al societăţii germane Krupp şi vicepremierul Alexandru Bârlădeanu(în foto stanga). Perspectivele ca Germania să devină un partener economic important al României, a înlăturat majoritatea reţinerilor de natură ideologică faţă de problema emigrării germanilor. Germania Federală era în plin avânt economic şi importa masiv forţă de muncă, mai ales din Italia, Turcia, Iugoslavia, dar şi din alte părţi. Saşii, şvabii şi landlerii din România erau mult mai doriţi. Acest lucru reiese cu claritate şi dintr-un document din Arhiva Ministerului Federal de Externe, datat 25 noiembrie 1963, semnat de secretarul de stat Karl Carstens, cel care avea să devină preşedinte al Germaniei, în anul 1979.
Din document reiese că, la nivelul anului 1963, cifra germanilor din România care doreau să emigreze în Germania se ridicase la 100.000. Carstens propunea guvernului Germaniei să ofere României suma de 100 de milioane de mărci, în schimbul acestor germani. Deci, 1.000 de mărci pentru fiecare german.
După cum vedem, dacă ne-am ralia şi noi la teza falsă a „vânzării la bucată a germanilor”, nu statul român voia să-i vândă pe germani, ci statul german dorea să-i cumpere, oferind un preţ, care, va fi modificat, ulterior.
În acelaşi document, Karl Carstens atenţiona că este important ca România să nu elibereze vize doar pentru vârstnici, Germania având nevoie de tineri apţi de muncă.
Mai trebuie menţionat că, din cercetările unor autori germani, la absolut toate întâlnirile germano-române, la diverse nivele, partea germană a ridicat problema reîntregirii familiilor germanilor din România.
Deci, cei care vehiculează ideea că România, imorală, vindea germani, trebuie să reformuleze şi să afirme că Germania era imorală şi trafica fiinţe umane, respectiv, cumpăra germani, de preferinţă tineri, pentru a-i folosi la îmbogăţirea ţării. Această formulare a noastră nu ne aparţine. Ea este doar o mostră de cum încearcă unii autori să inducă problematica emigrării germanilor din România, ca şi a evreilor, de altfel.
Mai trebuie arătat că, în Germania Federală, fiecare cetăţean din blocul sovietic care era adus în ţară era valorificat din punct de vedere politic ca un adevărat trofeu: „Iată încă un cetăţean din România care a întors spatele regimului comunist!”.
În perioada ocupaţiei militare sovietice şi a regimului iudeo-bolşevic, germanii din România au suferit mult. Un mare număr de germani a fost deportat în Uniunea Sovietică, pentru reconstrucţia ţării, din ordinul lui Stalin, ordin dat în 16 decembrie 1944.
Elitele economice germane au fost afectate de naţionalizări şi de confiscări de bunuri. Curentul general antigerman din zona sovietică de influenţă a lovit fiinţa naţională a germanilor. Propaganda antigermană era făţişă.
Personal, autorul acestor rânduri, am învăţat într-o şcoală mixtă, cu clase româneşti şi cu clase germane. Îmi amintesc de faptul că, în anii 1960, rulau curent filme sovietice cu al doilea război mondial, atât la cinematografe, cât şi la televiziune. Invariabil, în aceste filme, germanii erau prezentaţi ca fiind răi şi criminali, iar sovieticii ca fiind întruchiparea bunătăţii şi eroismului. După fiecare asemenea film, a doua zi, la şcoală, în timpul pauzelor dintre ore şi după programul şcolar, aveau loc bătăi între copiii români şi cei germani.
În acea perioadă, germanii au trăit un sentiment de frustrare, care a catalizat dorinţa lor de a pleca din România în Germania. După ce nivelul de trai din Germania a crescut simţitor, această dorinţă s-a accentuat. „Wenigstens dort sterben!” („Măcar să murim acolo!”) a ajuns o adevărată deviză a foarte multor germani. Germania Federală a dorit să recupereze o mare parte dintre germanii din România. Ei constituiau o forţă de muncă bine calificată, disciplinată şi loială statului german, adeseori mai loială decât populaţia băştinaşă. În acelaşi timp, serviciile secrete germane, ca şi cele ale SUA, care le tutelau pe cele germane, au văzut în emigrarea unor germani, ale căror părţi de familie rămâneau în România şi un mijloc important de penetrare informativă a României, a „lagărului” socialist, în general şi un mijloc de penetrare propagandistică, antisocialistă, a zonei sovietice de influenţă.
Pe de altă parte, după cum am arătat, România era interesată în cooperarea economică cu Lumea Occidentală, în vederea alimentării cu tehnologii a economiei româneşti, iar Germania Federală era o forţă în acest domeniu. România avea experienţa evreilor, în domeniul emigrării minorităţilor. Prin permisiunea de emigrare acordată evreilor, România a câştigat o deschidere internaţională foarte importantă, iar în condiţiile refacerii Germaniei şi reintrării ei în elita economică internaţională, prin permisiunea de emigrare acordată germanilor, România spera să mai facă un pas înainte pe linia deschiderii internaţionale, a consolidării unor cooperări care să-i ofere şanse economice mari, pe care cu un deceniu în urmă le intuia greu.
În acelaşi timp, structurile de informaţii externe ale Securităţii, respectiv Direcţia Generală de Informaţii Externe, erau şi ele interesate de posibilitatea de a-şi procura surse informative dincolo de Cortina de Fier, din locuri de unde erau presate de conducerea ţării să aducă informaţii importante. Astfel, s-a ajuns la situaţia în care ambele ţări doreau să încheie o înţelegere privitoare la emigrarea controlată a saşilor.
Comunitatea germană din România simţea nevoia şi dificultatea de a-şi păstra identitatea naţională, comunitatea familială şi etnică, în mijlocul a 15 milioane de români şi 3 milioane de alte minorităţi naţionale. Tinerii germani erau tot mai greu de oprit de părinţi de a se căsători cu români, unguri sau alţi minoritari. Comunitatea germană simţea şi credea că în Germania poate să-şi apere mai uşor identitatea. Acesta a fost unul din motivele iniţiale care i-a determinat pe germani să ceară emigrarea. Ulterior, la sfârşitul anilor 1970, dorinţa de emigrare era legată de reîntregirea familiilor, iar după 22 decembrie 1989, comunitatea germană originară din România nu avea încredere că regimul de liberă circulație se va menține în România și a dorit să profite și să plece.
După câțiva ani după 1990, foarte mulți sași, șvabi, landleri și țipțeri plecați în Germania au concluzionat că nu şi-a găsit identitatea în Germania.
La nivelul anilor 1960, mulţi tineri germani din România visau la a se căsători cu cetăţeni vest-germani, tinzând la o viaţă mai îmbelşugată, liberă şi în mijlocul marelui popor german, admirat din moşi şi strămoşi. Cetăţeni vest-germani care călătoreau în România, majoritatea originari din această ţară, prezentau elogios situaţia din Germania Federală, posibilităţile materiale de acolo, libertatea de circulaţie în lume, săptămâna redusă de muncă, democraţia, libertatea etc. Aceste discuţii cu cetăţenii germani care călătoreau în România, au catalizat la maximum dorinţa germanilor de a pleca din România. Aspectele negative ale societăţii occidentale, numeroase, nu erau prezentate. 
În anii 1960, cifrele de emigranţi au fost mai mici.
De exemplu, în anul 1969, au emigrat doar 7.861 de persoane, 2.581 de evrei şi 3.439 de germani.
În ianuarie 1978, la Bucureşti, cancelarul Helmuth Schmidt a semnat un acord secret cu Nicolae Ceauşescu, prin care cifra anuală de emigranţi germani s-a stabilit la 11.000. Ca urmare a numărului mereu mai mare de cereri, această cifră a crescut.
În 1980, au emigrat 15.700 de germani, în 1981, 12.000 de germani, în 1983, 15.000 de germani, în 1984, 17.000 de germani, iar în 1985, 15.000 de germani au părăsit România.
În ultimii patru ani ceauşişti, între 1986-1989, când situaţia social-economică a populaţiei din România se degradase, au plecat din România 60.000 de germani şi 6.000 de evrei.
Preţul pe care Germania trebuia să-l achite pentru fiecare german care urma să emigreze se încadra între 1.800 şi 11.000 de mărci, în funcţie de vârstă şi de calificare.
Erwin Wickert, fost ambasador al Germaniei Federale la Bucureşti, în perioada 1971-1976, scrie în cartea sa „Die Glücklichen Augen” („Ochi fericiţi”), apărută în anul 2001, că în perioada când era ambasador la Bucureşti, sumele care se achitau pentru saşii şi şvabii care emigrau în Germania erau următoarele:
– Categoria A (cazuri generale)=1.800 mărci,
– Categoria B1 (studenţi)= 5.500 mărci,
– Categoria B2 (studenţi în ultimii doi ani de studiu)= 7.000 mărci,
– Categoria C (persoane cu studiu universitar încheiat)= 11.000 mărci,
– Categoria D (tehnicieni şi muncitori calificaţi)= 2.900 mărci.
În afara sumelor de bani, în cadrul unor negocieri purtate în anul 1969, s-a decis şi „compensarea plecării germanilor din România şi prin alte mijloace decât cele strict financiare”. Ca urmare, la Combinatul Siderurgic de la Galați s-a introdus în România un procedeu nou de obţinere a fontei. De asemenea, pentru unele vârfuri din Securitate, partea germană a oferit o serie de limuzine de lux.
În data de 5 decembrie 1989, maiorul de securitate Gelu Eftimie s-a adresat partenerului său vest-german, care purta numele conspirativ „Eduard”, anunţându-l dorinţa serviciului său de a pune capăt unilateral înţelegerii privitoare la emigrarea germanilor din România. Întreaga activitate a Securităţii în domeniul emigrării germanilor din România s-a produs sub conducerea organelor centrale şi locale ale Partidului Comunist.
După 1989, s-a afirmat în mod repetat că „Ceauşescu a încasat peste un miliard de dolari din vânzarea germanilor”. Suma se referă la perioada 1962-1989. Trebuie să menţionăm că nu Ceauşescu a încasat banii, ci România.
Din alt punct de vedere, trebuie să arătăm că din relaţiile economice între România şi Germania, în cei 27 de ani de referinţă, România şi-a promovat interese economice în valoare de zeci de miliarde de $. Este evident şi repetăm că emigrarea germanilor a fost o problemă de interes de politică economică, sumele fiind încasate justificat şi nu au reprezentat obiectivul principal al permiterii emigrării germanilor, ci unul colateral.
Din perspectiva cetăţenilor de rând care emigrau din România, indiferent de etnie, nu a existat niciodată percepţia că ei, sau statele care au beneficiat ulterior de munca şi priceperea lor, ar avea vreo datorie faţă de statul român, cel care i-a finanţat de la naştere şi până la plecarea din ţară. Cei cu studii superioare erau finanţaţi în jur de 25 de ani. Pentru muncitori, care terminau şcoala profesională la 16-17 ani, statul suporta multe cheltuieli. În şcolile profesionale, pe lângă pregătirea profesională, elevii primeau gratuit căminul, cantină, hainele (de vară şi de iarnă) etc. La absolvire, toţi erau încadraţi în muncă, fără excepţie. După părerea noastră, sumele de bani achitate pentru emigranţi acopereau doar parţial efortul general al statului român.

Trebuie să menţionăm că dorinţa de emigrare a minorităţilor s-a accentuat după declanşarea de către conducerea României a unei politici naţionale, care repunea în drepturi majoritatea românească, promova autonomia naţională, chiar independenţa şi consolida puterea statului. Toate aceste caracteristici nu au fost, niciodată în istorie, agreate de minorităţile naţionale.
Minorităţile agreează situaţiile în care statul este slab şi ele îşi pot promova propriile interese nestingherit, inclusiv în dauna intereselor majorităţii şi când pot strânge legătura cu ţările de origine. Aceste legături promovează prioritar interesele statelor de baştină ale minorităţilor, de regulă în dauna intereselor României.
România a dorit promovarea procesului de emigrare din rațiunile pe care le-am arătat, dar a şi încercat să limiteze proporţiile plecărilor, pentru a nu destabiliza economia din zonele locuite de germani, aceasta fiind o dovadă a faptului că nu sumele care se încasau erau obiectivul cel mai important în cadrul politicii de emigrare.
Nu „vânzarea” îi preocupa pe români. Dacă facem o comparaţie între sumele încasate din emigrarea evreilor şi germanilor şi veniturile generale ale României din perioada de referinţă, constatăm că ele reprezentau venituri infime. Faptul că România, ca şi Israelul şi Germania, au fost mulţumite de înţelegerile privitoare la emigrarea evreilor şi a germanilor, este dovedit de faptul că toate trei statele au dorit să reînnoiască acordurile, până în 5 decembrie 1989, când România a reziliat unilateral acordul cu Germania, Securitatea pregătind țara pentru schimbarea regimului politic pe care o organiza în cooperare cu celelalte servicii secrete străine care au atacat România în acel moment istoric.
Cu toate că se încasau bani din emigrare şi România nu putea să refuze Israelul şi Germania în dorinţa lor de repatriere a etnicilor evrei şi germani, organele de Securitate au avut în practica lor atenţionarea sau avertizarea acelora dintre minoritari care instigau şi influenţau dorinţa de emigrare a saşilor şi şvabilor.
Zeci de germani care au întreţinut legături cu postul de radio „Europa Liberă”, în scopul influenţării plecării lor în Germania Federală, au fost amendaţi. De asemenea, prin agentura Securităţii din rândul germanilor care emigraseră deja, s-a realizat o activitate de influenţare în urma căreia au apărut în presa germană articole şi comentarii care se pronunţau împotriva emigrării. De asemenea, persoanele care depuneau cerere de plecare definitivă din ţară, erau invitate la conducătorii întreprinderilor şi instituţiilor în care lucrau şi erau prelucraţi încercându-se influenţarea lor pentru a nu pleca.
Este evident că dacă România ar fi urmărit să-i „vândă la bucată” pe germani şi pe evrei, pentru sumele încasate, cum susţin în mod fals propagandişti şi pseudo-cercetători din ţară şi din străinătate, nu ar fi făcut nici un efort pentru a stopa procesul de emigrare.
De asemenea, din documentele din arhivele speciale rezultă fără putinţă de tăgadă că organele de Securitate au organizat prelucrări contrainformative individuale şi în grup, inclusiv cu prilejul audienţelor pe care germanii le solicitau în vederea plecării definitive din ţară şi cu ocazia contactării directe a cetăţenilor germani de către ofiţerii operativi.
Cu toate aceste prilejuri,  organele de partid şi Securitatea au încercat să reducă cât mai mult posibil, fluxul de emigrare a saşilor şi a şvabilor în Germania. Securitatea a identificat și a popularizat prin presă și prin alte mijloace persoane care regretau că au emigrat, menţionându-le şi argumentele.

„Vânzarea la bucată” a evreilor şi a germanilor de către România este un neadevăr promovat din raţiuni de denigrare a politicii guvernelor de la București din perioada socialismului de stat, promovat cu bătaie mai lungă.
– Va urma –

Prima parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (1)
A 2-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (2)
A 3-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (3)
A 4-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (4)
A 5-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (5)
A 6-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (6)
A 7-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (7)
A 8-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (8)
A 9-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (9)
A 10-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (10)
A 11-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (11)
A 12-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (12)
A 13-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (13)
A 14-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (14)
A 15-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (15)
A 16-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale(16)
A 17-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (17)
A 18-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (18)
A 19-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (19)

Autor: Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Sursa: art-emis.ro

0 139

Motto
Ne vom măsura succesul nu numai prin bătăliile pe care le câștigăm, ci și prin războaiele pe care le încheiem și, poate cel mai important, războaiele în care nu ajungem niciodată”, Donald Trump(20 ianuarie a.c.)

Europa decontează azi războiul din Ucraina. Direct și indirect, popoarele ei îl plătesc cu slăbirea economiei, a democrației, a siguranței vieții.
În cei trei ani de război, Uniunea Europeană a pierdut teren considerabil în competițiile lumii. Chiar și Germania sau Franța, care erau modele de bunăstare și cultură, au fost aduse în situația de a lupta cu dificultăți. Cea mai puternică economie a continentului, cea germană, își continuă contractarea.
Unele democrații au ajuns mai preocupate să excludă voci de la decizie decât de integrarea cetățenilor care respectă constituția. Justiția este folosită de unii care au puterea pentru a anihila rivali. Maladia „noii corectitudini politice”, instalată organizat la scară internațională în ultimii ani, face ravagii.
Chemările anilor treizeci ale unor autointitulați „salvatori ai Europei”, mai interesați de funcțiile lor decât de soarta oamenilor, se aud din nou.
Noile elite nu s-au mai ridicat la înălțimea istoriei, iar azi se dovedesc belicoase. Ele au îmbrățișat opțiunea înarmării – pe baza bănuielii că Rusia ar urma să atace spre Vest. Așa cum ne spun analiști americani și germani din zilele noastre, această opțiune nu numai că este fără probe, dar împinge Europa în noi crize. Preocuparea mai recentă de amplasare de arme și trupe străine pe frontul războiului nu face decât să agraveze situația.
S-a dovedit din nou, în posteritatea celui de Al Doilea Război Mondial, că încercarea de „legitimare prin pericole” este contraproductivă și că ficțiunile nu țin loc de rezolvări. Iar România, cu decidenți mimetici, care așteaptă mereu să vadă ce li se mai sugerează, plătește un război care nu-i al ei cu devalorizarea poziției proprii în viața internațională și sărăcie în viața populației. Deși țara ar câștiga enorm cu o abordare competentă, orientată spre pace și negocieri.
La orice comparație – începând cu metafizicile prăfuite ale istoriei, privind „relația Occident – Orient”, și sfârșind cu propaganda pauperă axată pe „democrație vs. autoritarism”, care ocupă scena – o abordare rămâne solidă: este realismul politic. Cei care îl reprezintă, școlile de istorie a relațiilor internaționale de la Chicago (Meersheimer) și Harvard (Walt), de la Paris (Chaliand) și München (Wirsching), au dreptate să atragă atenția asupra secvenței de pași care a generat conflictul. O spun răspicat și președintele și vicepreședintele SUA, care au arătat că războiul din Ucraina putea fi evitat și este imputabil actorilor situației internaționale din ultimii ani.
Din toate considerentele, umanitare, economice, strategice, restabilirea păcii este indispensabilă. Numai că este de clarificat din capul locului despre ce pace este vorba. „Pacea eternă” este utopică, „pacea compromis” nu rezolvă mare lucru și pregătește doar alte confruntări, încât este de căutat „pacea durabilă”.

Prezint aici condițiile „păcii durabile”, configurate înăuntrul unei conceperi adecvate a societății și lumii actuale și controlată de fapte sigure, pe care am  desfășurat-o în țară și în afara ei (vezi Criza și după criză. Schimbarea lumii, 2011; The Destiny of Europe, 2012; Ordinea viitoare a lumii, 2017; După globalizare, 2018; Identitatea națională și modernitatea, 2018; The Sense of Our History, 2019; Lumea scindată, 2023). În acest demers, m-am plasat deliberat într-un dialog – singurul capabil să ducă la o perspectivă pozitivă.
Șirul proiectelor de pace este, știm bine, lung. Destul să amintim că la începutul acestuia stă un proiect de pace, chiar eternă, bazat pe caracterul republican al statelor (Kant). Dar republicile, fie ele și democratice, nu s-au dovedit mai pașnice decât regatele. La capătul dinspre noi al șirului, se află proiectul de pace bazat pe acțiunea organizațiilor internaționale (Habermas). Numai că acestea au fost excedate de forța statelor și mișcărilor.
Din aceste abordări de referință, respectul suveranității naționale,  democratizarea statelor și acțiunea internațională rămân chei pentru atingerea păcii. Pacea are azi nevoie nu numai de voința și buna credință a actorilor, vechi și noi ai istoriei, ci și de un nou punct de plecare. În situația creată, elaborarea proiectului de pace în Europa se cere dusă mai departe, de data aceasta examinând realitățile lăsate în urmă de cel de Al Doilea Război Mondial, de „războiul rece” și de ceea ce a urmat. Am în vedere dosarele rămase nerezolvate în consecința celor două războaie și, desigur, a schimbărilor ulterioare. Să circumscriem acest punct de plecare.
Unii sunt de părere că abia educația ar aduce pacea. Replica este la îndemână – educația este importantă, dar cere timp. Alții vor înarmare și poziții de forță în vederea deznodământului războiului – ceea ce nu aduce pace. În fapt, o pace care nu schimbă nimic sau doar coafează realitatea nu dă rezultate, iar, cu prejudecățile care au dus la războiul actual, pacea este exclusă. Nu are suficiente baze istorice și nu dă rezultate revenirea la ceea ce a fost până în 2014, orice s-ar spune, căci tocmai acel status-quo a dus la conflict.

Cu siguranță că ieșirea din propaganda actuală este premisă a păcii. Orice război în ultimele secole a implicat propaganda, dar probabil că nici o propagandă nu a ajuns la un divorț atât de adânc de realitate ca cea de azi. Activ la originea ei și a războiului, Boris Johnson a umplut atmosfera cu o mediatizare care a  deturnat perceperea situației spre clișee – cât de mari sunt „succesele” preferaților, cât de „bolnavi” și „aproape de moarte” sunt rivalii, cât de slabă le este „armata”,  „ neînstare să lovească Kievul” – fără să mai vorbim de cuvinte grele („idioți”, „criminali”, etc.) proferate  până și deunăzi. După scoaterea țării sale din Uniunea Europeană, grotescul premier a vizat o „altă Uniune”, sub oblăduirea sa, iar teza sa că „Rusia este prea mare” a sedus aventurieri. S-a țintit la a înlocui observații de bun simț – că pretutindeni trăiesc oameni, că societățile sunt schimbate, că nu se poate rezolva ceva fără a-l respecta pe fiecare și fiecare popor – cu mobilizări pe teme false. Azi, pe bună dreptate, președintele SUA arată cât de mare este distanța acestei propagande de realitate.
Ne dăm seama unde a ajuns această propagandă privind imprecațiile de care fac caz și la noi inși care nu se privesc pe sine. Să-i ataci în cuvinte primitive („teapă”,  „măciucar”, „fanfaron”, etc.) pe președintele SUA și al Rusiei înseamnă să nu știi despre ce este vorba. În primul caz, o persoană care a absolvit colegii de referință în economie și apărare, cu succes extraordinar în business, în publicistică și media, care-și promovează țara („America first!”). În al doilea, o persoană care a absolvit una din facultățile de drept renumite, care vorbește limbile moderne, cu doctorat în politica resurselor naturale, fost prorector al unei mari universități, care-și promovează țara. Orice se poate critica pe lume, dar ține de etica discuției să te uiți în oglindă măcar pentru a ști limita cuviinței. Mai ales când nu ai făcut decât să duci în derizoriu și să cobori în trivialități interesele României!

Este clar că numai dacă se părăsesc atitudini aventuroase poate fi pace. Merită să ne amintim, în sprijinul acestei observații, proiectul Barbarossa, pe care procurorii americani și ruși din procesul de la Nürnberg (1947) au căutat să-l deslușească până la rădăcini (vezi Joe Heydecker, Johannes Leeb, Procesul de la Nürnberg, Editura Politică, București, 1983). Atunci, în anii premergători lui 1941, preocuparea explicită a puterilor europene pentru „spațiul est-european” era intensă, în vreme ce Rusia – cum se observă în rapoartele ambasadorului german la Moscova – era preocupată să nu provoace Germania ieșind din acorduri. Dar, în cercul său de discuții secrete, Hitler spunea: „m-am decis să depun încă o dată soarta Europei în mâna soldaților noștri”(p. 301) și promitea „dominația militară asupra spațiului european după înfrângerea Rusiei” (p. 312). Catastrofa care a urmat se știe.
Situația internațională din primele decenii ale secolului actual este azi clară, căci cărțile de joc au fost puse pe masă. La summitul Alianței Nord-Atlantice din 2008, Franța și Germania s-au opus admiterii Ucrainei și Georgiei în alianță, spunând clar că „admiterea înseamnă război”. Adjunctul șefului delegației americane a declarat că s-a opus, de asemenea. Peste noapte, însă, cineva a schimbat comunicatul reuniunii de atunci. Un fost consilier de politică externă al Casei Albe (Richard Haas, The World. A Brief Introduction, Penguin, New York, 2020) a și ținut să menționeze opoziția sa la ceea ce s-a dat publicității.  Ceea ce a urmat se cunoaște.

Supraputerile au optica lor – ea se cuvinte considerată spre a învăța cum se face istoria. Adevărul trebuie restabilit de fiecare dată. Fapt este că republicanii din SUA au avut, de la Ronald Reagan încoace, o optică axată pe civism și demnitate, cu efecte pacificatoare, în vreme ce optica lui Barack Obama și Joe Biden a alunecat într-o propagandă libertarăe a scindat lumea și a împins-o în războaie.
Ca un fel de concluzie la capătul acestor ani, președintele Donald Trump a spus simplu, la inaugurarea mandatului său din 20 ianuarie a.c.: „Ne vom măsura succesul nu numai prin bătăliile pe care le câștigăm, ci și prin războaiele pe care le încheiem și, poate cel mai important, războaiele în care nu ajungem niciodată”. Această luare de poziție este în zilele noastre mai mult decât încurajatoare.
Sunt deja mai multe planuri de pace lucide, germane, chineze și dinspre alte națiuni, oficiale și neoficiale. Le-am abordat în alt loc (Pacea astăzi, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2024), iar ceea ce am spus în materia conflictului cu diferite ocazii s-a confirmat. Planurile se și înmulțesc, odată cu așteptarea ca pacea să intervină curând.
Doar o mențiune  aș face – anume, că o abordare alternativă la cea propagandistică a ultimilor ani este indispensabilă. S-a văzut aceasta și în cazul situației din Gaza – a fost de ajuns să se intervină cu o nouă abordare, din partea noii administrații americane, ca lucrurile să fie puse pe o direcție de pace.

În orice caz, pacea în Europa, dar, cum se poate deja observa, și pacea din alte locuri din lume, stă în zilele noastre sub patru condiții generale. Prima înseamnă luarea sub control a comerțului cu arme și reluarea negocierilor privind controlul armamentelor avansate. A doua constă în ieșirea din ideologia globalismului și revenirea la suveranitate națională, cu o profundă înțelegere a avantajelor cooperărilor și interacțiunii internaționale. A treia constă în democratizarea internă a țărilor – nu democrație „controlată” de cineva, ci democrația în care fiecare om este respectat în convingerile și aspirațiile sale, nu o democrație „selectivă” în subordinea considerentelor ideologice, ci o democrație integrativă, altfel spus, explicit participativă, nu democrația „mută” de azi. A patra condiție este recunoașterea statelor conform  moștenirilor istorice stabilite de scrierea modernă a istoriei și părăsirea terorismului.
Desigur că, în Europa, cei mai mulți vrem o pace justă, reglată de „dreptul internațional”. Numai că suntem încă departe de lămurirea și  înțelegerea exactă a acestuia. Mulți îl confundă cu „dreptul” subîntins de propriile interese imediate. De aceea, până la dreptul internațional la propriu, mai este un drum de parcurs având în vedere faptul că dreptul internațional este mult mai mult decât o formalitate – este dreptul tratatelor ratificate de parlamentele reprezentative ale statelor ca subiecți. Nimic nu poate înlocui această înțelegere matură a dreptului internațional.

În fapt, în Europa suntem după numeroase acorduri, de pildă, Acordul de la Helsinki (1975), sau memorandumuri, de exemplu Memorandumul de la Budapesta (1994), sau alte înțelegeri între state. Ar fi o eroare diminuarea importanței tuturor acestora și bagatelizarea lor. Problema este în cu totul alt loc.
Căci, spre deosebire de ceea ce a urmat Primului Război Mondial, când s-au adoptat tratate, după Al Doilea Război Mondial lipsesc tratatele necesare. S-a încheiat Tratatul de la Paris (1947), care a stabilit pacea în urma războiului, fără a regla suficient situația care urma în lumina dreptului internațional. De aceea, pe bună dreptate, un constituționalist eminent, devenit președintele unei mari țări, a menționat că nimeni după Al Doilea Război Mondial nu a avut mandat din partea parlamentului țării sale să negocieze teritorii. Iar tratate încheiate în cursul destinderii din anii șaptezeci (se pot da exemple) au prevăzut respectarea reciprocă a frontierelor până la așteptata „reglementare finală”.
Fără îndoială că emergența Uniunii Europene a schimbat situația în Europa. Ea a relativizat la un moment dat chestiunea frontierelor, în față trecând urgentele teme ale integrării și dezvoltării. Dar nici Uniunea Europeană nu are cum să desființeze chestiunea. Azi este clar că nu dă rezultate o Uniune Europeană ca melting pot – vedem deja reacțiile tot mai multor state la noua migrație popoarelor. Nu dă rezultate nici birocratizarea uniunii – sub un Consiliu European potent, dar, în fapt, lipsit de legitimitate. Rezultate poate da o „Europă a națiunilor” în condițiile democrației. Argumentele actuale, începând cu cele ale economiștilor (Streek, Piketty, Bootle, etc.), fără să mai vorbim de juriști și sociologi, duc la aceasta, încât chestiunea revine, fiind pusă de forțe responsabile.

Discuția despre frontiere nu este evitabilă lung timp –  așa cum se observă ușor, ea izbucnește tot mai mult, în multe țări. Ea nu este deloc ușoară și nu trebuie lăsată în seama demagogilor gata să manipuleze cetățenii. Ea nu trebuie lăsată nici în seama inșilor care fac demagogia inversă – a neputinței de a o soluționa.
Argumentul că simpla deschidere a discuției ar face ca toate țările să ceară ceva și s-ar intra în conflict este un sofism, ca și pretenția că orice dificultate în societățile de azi se rezolvă prin schimbări de frontiere. Există criterii ce pot soluționa o astfel de chestiune, deloc ușoară, și se poate apela la date istorice, juridice, demografice și la înțelegeri mature.  În orice situație, buna credință este indispensabilă pentru o pace durabilă.
O certitudine este aceea că adevărul nu poate fi oprit, iar scrierea istoriei celui de Al Doilea Război Mondial va înainta. Exploatarea arhivelor va continua, cum s-a văzut și în cursul războiului actual, odată cu deschiderea de noi arhive în multe locuri. Se cunoaște, de pildă, emergența Holocaustului organizat de nazism, dar acesta nu a fost doar pe teritoriul Germaniei, ci mai cu seamă pe alte teritorii, încât faptele vor trebuie restabilite cu precizie. Aceasta nu pentru noi răfuieli, ci pentru a depăși înțelept tragediile care au fost, învățând lecția lor.

Pacea durabilă se poate atinge în Europa actuală doar respectând un mănunchi de adevăruri rezultate din numeroase experiențe istorice. Le sintetizez cât mai strâns:
a) Nu se poate câștiga fără echivoc războiul, oricât s-ar alimenta și de oriunde s-ar alimenta frontul;
b) Nu există alternativă pacifică la încetarea focului pe liniile existente;
c) Nu este pace fără cooperarea celor implicați în conflict și negocierea de către ei a status quo-ului. Cum spunea Helmut Schmidt, cu avantajul mai bine cunoscătorului, nu trebuie să ne amestecăm în relația dintre ruși și ucrainieni – care au șaisprezece secole de istorie și cultură comună și pot găsi ei înșiși rezolvările ce-i privesc;
d) Pacea presupune o altă atitudine față de celălalt – una caracterizată de obiectivitate și concentrare pe argumente, nu pe interpretări. Oricine are dreptul la gândire liberă și la opinie, încât este iluzorie orice pretenție de monopol al adevărului. Nimeni nu este proprietarul libertății, democrației și al altor valori.
Între altele, stigmatizarea propagandistică a celui care gândește cu capul propriu și vrea pacea nu exprimă decât lipsa argumentelor și sărăcia minții. În definitiv, au dreptul la cuvânt toți – și rușii, și ucrainienii, și germanii, și polonezii, și americanii și oricine! Opinia mea este că ar trebui învățat din etica discursului public, cu condițiile ei de natura inteligibilității vorbirii, integrității exprimării, adevărului factual și al respectului reciproc;
e) Nu mai este posibilă securitate proprie fără securitatea vecinului și nu este realist să ceri garanții din partea celuilalt dacă nu oferi garanții;
f) Suveranitatea națională presupune mai departe, conform păcii westfalice, frontiere inviolabile și neamestecul în treburile interne. Ea nu înseamnă însă fixații pe teritorii care nu ți-au aparținut, nici pe dogme și aspirații fără legătură cu realitatea. Suveranitatea presupune creativitate în serviciul binelui comun – al tău și al celuilalt;
g) Nu există securitate punctuală și nici securitate solitară, încât un nou tratat de securitate europeană este indispensabil;
h) Nu s-a mers niciodată până la capăt în lichidarea urmărilor celui de Al Doilea Război Mondial și ale „războiului rece”, încât pactul Ribbentrop-Molotov a fost abolit doar parțial. Astăzi, el se cere denunțat complet.

Liviu Rebreanu avea dreptate când spunea că în politica externă să creezi încredere este mai important decât să lupți până la istovire și să întreții teme pentru a manipula cetățenii. Azi ar fi de învățat așa ceva.

Adevărurile de mai sus pot fi ușor convertite în reguli. Ele sunt regulile a căror respectare poate asigura pacea durabilă în Europa actuală. Mai ales că, din jurul anului 2010, ne aflăm la o nouă cotitură a istoriei mondiale, în care se contrapune tot mai mult în Europa cetățenia democratică față de plutocrație și birocrație și suveranitatea față de dependențe. O reafirmare a democrației receptive la vocea fiecărui cetățean poate fi pacificatoare, iar reasumarea suveranității naționale creează șanse de pace.

Cum bine spunea ministrul de externe slovac, orice țară din conflictul actual din Europa ar putea profita de condiții de dezvoltare revenind la pace. Aș adăuga că printr-o astfel de revenire s-ar putea regla chestiunile istorice rămase în urma celui de Al Doilea Război Mondial. Nicio țară nu s-ar îndatora peste puteri pentru militarizare. Nu s-ar crea noi forțe armate ce ar putea periclita alte state europene în viitor. Fiecare stat s-ar putea democratiza și ar putea beneficia de cooperarea fără ideologii și restricții. Reconstrucția țărilor ar putea lua avânt, iar cei cu inițiativă și competitivi ar putea folosi de pe acum ocazia. (Din volumul A.Marga, Reconstrucția Europei, în curs de publicare)

Autor: Andrei Marga
Sursa: andreimarga.eu

1 529

În protocolul secret al Tratatului Româno-Sovietic pentru Prietenie și Asistenţă Mutuală, încheiat în februarie 1948, la articolul 2, se stipula asistenţa suplimentară din partea a 2.500 de experţi militari sovietici, între care 300 de ofiţeri superiori, 700 de ofiţeri inferiori şi 1.500 de instructori tehnici.
Ulterior, după înființarea Securității „Poporului” și a Miliției, conducerea României a considerat că nu se poate baza în expertiză doar pe foștii specialiști în informații din SSI, pentru că aceștia nu erau loiali regimului iudeo-sovietic, iar România trebuia să „se facă frate cu Dracu”, ca să „treacă puntea” și să depășească situația de țară învinsă în război, cu o mare datorie de război, cu 80 % din populație trăind cu multe componente ale vieții din Evul Mediu și cu o conducere care dorea dezvoltare cu orice preț. Ca urmare, pe lângă această prevedere care privea armata, Gheorghiu-Dej a solicitat la Kremlin să i se trimită și consilieri pe lângă Securitate și Miliție, iar ulterior și pentru alte sectoare de activitate.
Armata luptase alături de forţele militare sovietice în ultimele opt luni ale războiului şi în cadrul armatei existau numeroși generali și colonei foarte influenți. Sovieticii au dorit să slăbească influenţa anumitor ofiţeri și să-i supună unui control strict din partea comisarilor politici, consultanţilor şi experţilor sovietici.
Iniţial, aceşti experţi şi instructori nu erau consideraţi ca făcând parte din misiunea sovietică de consultanţă. În perioada 1949-1958, echipa oficială de consultanţi militari sovietici a fost condusă de ataşatul militar sovietic în cadrul Statului Major al Armatei Române, generalul Konstantin S. Kolganov și era formată din 40 de persoane: 8 generali, 13 colonei, 8 locotenent-colonei, 2 maiori şi 9 ofiţeri inferiori.
La aceasta se adaugă Misiunea Militară de Colaborare a Tratatului de la Varşovia stabilită la Bucureşti odată cu înfiinţarea tratatului militar al statelor socialiste, în 1955.
Aproape toţi ofiţerii sovietici detaşaţi în cadrul misiunilor de consultanţă şi ale Tratatului de la Varșovia erau membri ai GRU. Pe lângă Bucureşti, serviciul de informaţii al armatei sovietice îşi organizase reţele informative şi în Iaşi, pentru Moldova şi în Constanţa, pentru Dobrogea.

Pe lângă cei 2.500 de sovietici care au venit ca și consilieri/consultanți militari au venit și mulți alții, în alte domenii de activitate. Consilierilor sovietici li s-au creat niște privilegii foarte mari. Locuiau în case luxoase, confiscate de la foștii demnitari ei regimului politic anterior, de la „chiaburi”, de la numeroșii cetățeni români condamnați pentru dezastrul țării, casele oligarhilor perioadei interbelice, ale politicienilor acelei perioade, ale capilor instituțiilor de forță interbelice, ale unor persoane condamnate, multe condamnări fiind pronunțate cu confiscarea averii. În casele în care locuiau consilierii sovietici li s-a pus la dispoziție mobilier de lux, provenit tot din confiscări.
Consilierii sovietici aveau magazine speciale, unde, la prețuri foarte mici, cumpărau produsele cele mai bune din acea vreme. În acele magazine nu aveau acces decât ei. La cele mai mici nemulțumiri, consilierii sovietici amenințau că se vor plânge la Kremlin și chiar cu plecarea din România.

Consilierii sovietici exercitau un control extins și foarte strict asupra cadrelor românești. Pregătirea militară de tip sovietic a ofiţerilor superiori români a reprezentat o motivație pentru menţinerea îndrumării și controlului şi a oferit sovieticilor ocazii suficiente pentru recrutarea de agenţi dintre români, mai ales din rândul minorităților naționale. Acestor agenți ai sovieticilor li s-a oferit la vedere un statut de privilegiați şi li s-au dat sponsorizări. Acest fapt, făcea atractivă pentru colegii lor calitatea de agent sovietic.

De obicei, recrutul era selectat de ofiţerii sovietici şi agenţii lor români aflaţi deja în ţară şi apoi invitat pentru pregătire în cadrul instituţiilor militare sovietice.
În U.R.S.S., după ce învățau un an într-o academie militară, cu deosebire de artilerie sau tancuri, recrutul era transferat într-o locaţie secretă a Facultăţii a Patra a Academiei Armatei Sovietice, unde rămânea în următorii trei sau patru ani. La absolvire li se eliberau diplome de la academia de armă, iar frecventarea cursurilor Facultăţii a Patra a Academiei Armatei Sovietice rămânea secretă.
Chiar şi în timpul recrutărilor şi pregătirii, ofiţerii români și alți est-europeni erau priviţi cu suspiciune şi supravegheaţi îndeaproape.
După revenirea în ţară în cadrul armatei, ei menţineau legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepţie, erau implicaţi în activităţi de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agenţiilor sovietice. Aceştia comunicau fără translator, astfel că transmiterea informaţiilor se făcea fără dificultate.
Un alt element de control a fost adăugat prin căsătoriile dintre ofiţerii pregătiţi în URSS şi localnice, care erau fără excepţie agenţi ai serviciilor de informaţii sovietice şi îşi păstrau cetăţenia sovietică.
Conflictele dintre serviciile de informaţii sovietice și cele românești au izbucnit în prima parte a anului 1962, atunci când Gheorghiu-Dej a ordonat crearea în cadrul structurii centrale a Securității a unui grup de ofiţeri de contraspionaj şi contrainformaţii, care, în foarte mare secret, trebuiau să identifice și să monitorizeze agenţii şi reţelele sovietice de spionaj.
Deși nu am găsit dovezi istoriografice, este foarte probabil că sovieticii au aflat repede despre această activitate a românilor. Acest grup de ofițeri formau structura numită „Biroul Țărilor Socialiste”.
Decizia a fost luată de Gheorghiu-Dej pentru că el se convinsese că sovieticii vor să blocheze acțiunile românești de înlăturare a mecanismelor sovietice de control asupra României, în primul rând asupra Securității și armatei.
Acest grup de ofițeri urma să acționeze autonom de restul structurilor Securității. Anterior, s-au desfășurat operațiuni neoficiale de monitorizare a sovieticilor, începute imediat după retragerea Armatei Roșii (1958).
În acel context complicat, liderul Gheorghiu-Dej a aprobat trecerea treptată în rezervă a unor membri din conducerile Direcţiei Generale a Securităţii Statului  şi  Direcţiei  Informaţii  a  Marelui  Stat  Major. Cei mai importanți dintre aceştia au fost  spionii  sovietici  Petre  Petrescu  (Piotr Goncearuk,  iulie 1962),  Gheorghe  Pintilie  (Timofei  Bodnarenko,  19  ianuarie  1963)  şi Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov, 29 februarie 1964).

În anul 1963, Gheorghiu-Dej a dispus transformarea „Biroului Țărilor Socialiste” într-o unitate de sine-stătătoare autonomă, purtând același nume. Timp de doi ani, unitatea a fost condusă de ofițerul de contraspionaj Aurel Mirce. În 1965, la comanda unității a fost numit colonelul Iosif Constantin, care a condus unitatea timp de 13 ani, după care a fost descoperit ca fiind agent sovietic. Este evident că el a protejat rețelele sovietice de spionaj despre care, eventual/probabil/foarte probabil, a luat la cunoștință. Între anii 1969 și 1978, unitatea a purtat indicativul UM 0920/A, iar din 1979 până în decembrie 1989 s-a numit UM 0110. Inactivitatea unității a continuat și după destituirea colonelului Iosif Constantin, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Ceaușescu să se implice personal și, în 1984, să-l cheme la el, pe șeful Securității Județului Brașov, viitorul general Victor Niculicioiu, împreună cu soția acestuia și să-l numească la comanda unității, care era conspirată într-o clădire de pe Strada Roma din București, clădirea în care este astăzi Policlinica SRI. Unitatea avea să fie una de foarte mare importanță. Unitatea monitoriza activităţile şi contactele personalului de la ambasada sovietică şi desfăşura operaţiuni de supraveghere asupra principalilor agenți sovietici și din alte state socialiste și din Lumea a III-a care erau controlate de sovietici, concentrându-se în această perioadă de început pe foştii Cominternişti şi veteranii Războiului Civil Spaniol care fuseseră iniţial recrutaţi şi instruiţi cu toții ca agenţi de informaţii sovietici, dar care nu erau loiali conducătorului Ceaușescu și politicii sale de independență națională, ci susțineau o politică de supunere totală față de URSS. Cei care nu erau de acord cu politica de independență și suveranitate a României argumentau cu faptul că, fără sprijinul URSS, România nu se putea apăra de acapararea țării de către Occident.
Nemaiavând încredere în Departamentul Securității Statului, în ciuda slugărniciei pe care o manifesta această structură față de conducătorul României, Ceaușescu a împuternicit UM 0110 și cu verificarea de cadre a tuturor persoanelor care urmau a fi numite în funcții de conducere la nivel central și local.
Hruşciov a aflat de aceste operațiuni românești încă de la început și a efectuat o vizită secretă la București, în 24-25 iunie 1963, încercând să aducă România din nou pe linia Moscovei. Dar conducerea colectivă a României dorea libertate națională. Cu acest prilej, Gheorghiu-Dej, împreună cu Emil Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu, au avut o dispută cu liderul sovietic privind recrutarea de agenţi de către KGB şi GRU pe teritoriul României.
Românii au susținut că dacă relația sovieto-română funcţionează corespunzător, astfel de operaţiuni de recrutare şi de structuri informative sovietice în România nu-şi mai găsesc rostul. Dej spunea că România nu are rețele în URSS și nici nu ar fi just să aibă.
Un alt argument adus de Dej a fost acela că aparatul din România al Securității a câștigat suficientă experiență pentru a „lupta cu dușmanul”. Hrușciov a mințit și a spus că U.R.S.S. nu mai are rețele de spionaj în România.
După plecarea lui Hruşciov, Dej a declarat în faţa Comitetului Central că „această situaţie trebuie să înceteze!” Conducătorul român a menționat comportamentul ofiţerilor de informaţii sovietici pe teritoriul României este marcat de preferinţa Moscovei pentru o relaţie între stăpân şi sclav.
Gheorghiu-Dej şi o mare parte a echipei sale, în frunte cu Ceaușescu și Bodnăraș, s-au angajat în operaţiunea de îndepărtarea din aparatul militaro-informativ a oficialilor instruiţi la Moscova.
Şeful Securității, Alexandru Drăghici i-a informat pe consultanţii sovietici pe probleme de informaţii care rămăseseră în România despre faptul că prezenţa lor nu mai era necesară şi nu mai era cazul să stea în România doar pentru a citi ziarele, fiind invitaţi să se retragă.
Potrivit relatării lui Drăghici: „…consultantul sovietic m-a întrebat când poate pleca. I-am răspuns că poate să plece chiar a doua zi. Mi-a spus că va pleca doar cu permisiunea guvernului. I-am zis că acesta era punctul nostru de vedere. A început să-mi spună că noi avem un duşman comun şi că ar trebui să ne unim forţele. I-am răspuns că această situaţie ar trebui să se termine. Am ridicat problema încrederii reciproce şi a unui alt tip de relaţie şi l-am asigurat că eram de acord să cooperăm cu ei”.
Subliniind faptul că aici consultanţii nu mai au nimic de făcut, Drăghici a criticat impertinenţa lor uimitoare, nemaiîntâlnită şi a explicat faptul că i-a prins când încercau să fure documente ale Ministerului Securității din 18 cazuri separate şi chiar au asasinat angajați ai Securității.
Moscova a reacționat imediat, mai întâi prin președintele KGB, Vladimir Semiceastny, ginerele lui Hrușciov, care s-a adresat omologului său, Alexandru Drăghici, exprimându-și dezaprobarea față de reacțiile antisovietice ale conducerii României. Ulterior, N.S. Hrușciov a scris scrisori personale conducătorilor celorlalte state socialiste prin care le-a cerut să îşi limiteze schimburile de informaţii cu românii, în special să nu transmită informații despre NATO, despre partidele social-democrate europene, despre China și despre partidele și conducerile pro-chineze din Iugoslavia și Albania.

În urma acestor măsuri, contactele dintre Securitate și celelalte servicii secrete din statele socialiste au rămas unele oficiale, dar neproductive din punct de vedere operativ. Aceasta era partea văzută și cunoscută de conducerea țării. Dar, în spatele părții oficiale, Alexandru Drăghici și Vladimir Semiciastny au semnat un acord secret de colaborare între cele două servicii secrete, în anul 1960, prin care își propuneau să colaboreze în toate situațiile pentru rezolvarea misiunilor operative, Securitatea angajându-se să sprijine și să acționeze în direcțiile stabilite de KGB. Acordul s-a încheiat pe zece ani și se reînnoia automat dacă nici una dintre părți nu îl denunța. Până în 1989, acest acord nu a fost denunțat de nici una dintre părți. Conducătorii României nu au avut cunoștință de acest acord secret. Ei luptau pe față să elimine rețelele și spionii sovietici, iar în spatele lor Securitatea avea canalele ei directe de comunicare și colaborare cu serviciile sovietice. Este de mirare cum nici unul dintre generalii care au avut cunoștință în perioada 1960-1989 de acest acord secret nu i-a informat pe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu despre existența lui și despre faptele de înaltă trădare pe care le comiteau conducătorii Securității. Este evident că aceștia nu ar fi fost iertați și foarte probabil acordul ar fi fost denunțat, întrucât încălca suveranitatea României la care și Dej și Ceaușescu au ținut foarte mult. Reamintesc că în anul 1968, când s-au anchetat și judecat abuzurile Securității, din perioada anterioară, un număr de 22 de ofițeri de securitate au fost condamnați la moarte și executați, pe lângă numeroase alte pedepse care s-au aplicat. A fost singura dată când Securitatea iudeo-sovietică a dat socoteală pentru acțiunile ei criminale.

Practic, Acordul secret KGB-Securitate din 1960 a statuat în continuare apartenența la KGB a Securității, așa cum a fost ea înființată în 1948. Securitatea a reprezentat ceea ce astăzi se numește în limbaj jurnalistic „statul paralel”, care s-a asociat în decembrie 1989 cu KGB și numeroase alte servicii secrete împotriva propriei conduceri a statului și a ridicat la conducerea țării un grup de complotiști și de puciști pregătiți și protejați cu mult timp înainte chiar de conducerea Securității și a încetat să mai protejeze cetățenii României și uriașa economie și bază materială a societății construită în jumătate de secol de muncă a poporului român. Prin toate aceste fapte, Securitatea s-a compromis instituțional iremediabil, așa încât chiar și ultimul ei șef, generalul-colonel Iulian Vlad avea să declare că „Securitatea nu poate fi reabilitată”.

La agenda paralelă a Securității față de factorii politici s-au referit mulți memorialiști, printre care și fostul general de informații militare, ministru de Externe al României și de două ori Președinte al Adunării Generale a ONU, Corneliu Mănescu, care a precizat că la nivel guvernamental existau înțelegeri între ministerele de Interne și Externe privind modul de cooperare în cadrul ambasadelor României din întreaga lume, pe care securiștii le încălcau mereu. Printre altele, ofițerii de securitate încercau să recruteze diplomații români fără știința și aprobarea șefilor acestora și să-i dirijeze în activități neraportate, altele decât cele trasate de Ministerul de Externe.

În acest mod de lucru, Securitatea, cu deosebire cea externă, a ajuns să încalce în mod repetat legile și Constituția României, fără știința conducătorilor țării. După ce la conducerea României a venit Nicolae Ceaușescu (1965), șefii Direcției Generale de Informații Externe din cadrul Consiliului Securității Statului, devenită Departamentul Securității Statului (1973), generalii Nicolae Doicaru și Mihai „Ion” Pacepa, amândoi agenți dovediți ai K.G.B., au acționat prin intermediul unui apropiat al Securității, consilierul lui Nicolae Ceaușescu pentru industrie, Gheorghe Oprea, ca să-l convingă pe Ceaușescu să accepte semnarea unui proiect de decret prezidențial secret prin care să se aprobe operațiunile ilegale ale Securității externe. Doicaru și Pacepa se temeau să nu afle Ceaușescu ce fac ei și să-i pedepsească crunt. Pacepa a destăinuit că el și Doicaru nu puteau dormi noaptea de frica faptelor săvârșite prin încălcarea legilor. Având un asemenea act normativ, șefii D.G.I.E. ar fi avut acoperire pentru operațiunile în cadrul cărora încălcau legislația.

Ceaușescu nu a fost de acord și a cerut respectarea legalității socialiste și în domeniul spionajului internațional. Dar statul paralel și-a făcut agenda în continuare prin încălcarea legilor și fără știința comandantului suprem Ceaușescu. Nereușind încercarea celor trei înalți demnitari, trădătorul Gheorghe Oprea s-a oferit în fața lui Doicaru și Pacepa să-l convingă pe Ceaușescu să decreteze secretizarea la maximum a activităților din DGIE, ca să scufunde mai în adâncuri ilegalitățile Securității externe. O prevedere a decretului secret de organizare a muncii în informațiile externe, asupra căreia Ceaușescu nu a fost atent, era aceea că întreaga activitate de control a legalității să fie asigurată de DGIE, deci, spionii se controlau singuri, adică ei se controlau pe ei! La luarea acestei hotărâri a contribuit și generalul Nicolae Andruța Ceaușescu, fratele conducătorului României. O eroare colosală, făcută în condițiile în care astăzi este știut că Nicolae Ceaușescu nu avea deloc încredere în Securitate, care era însă „un rău necesar”, de fapt era un serviciu indispensabil pentru orice regim.

Folosind terminologia de astăzi, de „stat paralel”, îl putem defini ca fiind Securitatea+înalți demnitari de partid asociați Securității și care acționau fără aprobarea conducătorului țării și a cadrului organizat legal de luare a deciziilor.
– Va urma –

Prima parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (1)
A 2-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (2)
A 3-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (3)
A 4-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (4)
A 5-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (5)
A 6-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (6)
A 7-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (7)
A 8-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (8)
A 9-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (9)
A 10-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (10)
A 11-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (11)
A 12-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (12)
A 13-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (13)
A 14-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (14)
A 15-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (15)

Autor: Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Sursa: art-emis.ro

0 235

Dragii mei prieteni,
A început examenul sincerității în societatea românească.
În această scrisoare, nu este vorba despre alegeri, ci vreau să Vă spun câte ceva despre momentul pe care România îl trăiește în aceste zile. Fie că mă simpatizați, fie că mă disprețuiți, fie că V-am rămas indiferent, Vă numesc prieteni!
Două milioane de români m-au încredințat să-i reprezint în cel de-al doilea tur al alegerilor prezindențiale din 2024.
Am 62 de ani și Vă încredințez că sunt onorat. Aștept această provocare de prea multă vreme. Perspectiva părea că se-ndepărtează de mine, dar eu n-am încetat să-mi doresc această misiune pentru Țara mea. Realitatea este că am început această campanie ca un outsider. Nu mă aflam la periferia politicii românești, ci chiar în afara ei. Acel colț, în care mă aflam, ar putea fi numit ratare politică.
Dumnezeu, însă, a găsit de cuviință să mă scoată din umbra irelevanței, iar voi ați contribuit la această lucrare prin voturile voastre.
Citind rândurile de început, se vor grăbi detractorii mei să spună: Iată, comportament mesianic! Iată, adevărată nebunie! Dar cel care cunoaște inima omului, de-ar pătrunde pentru o clipă gândurile mele, ar înțelege că fermitatea cu care mă afișez înaintea Dumneavoastră nu se datorează parcursului profesional, nici experienței și nici relațiilor internaționale, pe care am reușit să mi le creez de-a lungul vremii. Acestea sunt, desigur, o zestre importantă pentru un om care-și propune să conducă o țară. Dar, mai importante decât toate acestea, sunt, dragii mei, căderile pe care un om le trăiește până ajunge la vârsta mea, obstacolele pe care a reușit sau n-a reușit să le depășească, determinarea lăuntrică de a o lua întotdeauna de la-nceput.
Oricâte cuvinte urâte aș auzi în aceste zile, oricâte nedreptăți mi-ar răni familia, am datoria să Vă numesc prieteni și să Vă port adâncă recunoștință. Voi m-ați votat, voi m-ați adus aici, dar numele meu, deși este pe buzele tuturor, prea puțin contează în acest moment.
Voi contați!
Voi ați ales să-nfrângeți sistemul care v-a umilit familiile, credința, viitorul copiilor voștri.
Dacă ești credincios, te rog să vezi în mine președintele care-ți va respecta credința religioasă, Biserica sau denominațiunea din care faci parte. Și îți promit că nu voi îngădui niciodată nimănui să-ți închidă ușile bisericilor, să te izoleze în casă sau să-i îngroape în saci de plastic pe cei dragi sufletului tău, plecați din această lume!
Dacă nu ești credincios, voi lupta pentru libertatea conștiinței tale!
Alegerile să-ți fie respectate, nimeni să nu-și permite să te umilească pentru drumul pe care-l urmezi, iar tu să-nțelegi că nu se cuvine rănești pe vreunul dintre aceia care nu se potrivesc criteriilor după care analizezi lumea!
Voi apăra familia, formată din bărbat, femeie și copiii lor!
Copiii sunt viitorul Națiunii, iar discuțiile tensionate din societate, când se năpustesc asupra lor cu ură ideologică, le fură copilăria, îi vulnerabilizează, le îmbracă sufletele în tristețe.
Sunt un tată care a îmbătrânit, bucurându-se de creșterea propriilor fii. Copiii țării vor avea afecțiunea și grija acestui Stat, care trebuie să protejeze familia, să faciliteze ajutoare care să-ncurajeze natalitatea, să ridice nivelul de trai al orfanilor instituționalizați, să înlesnească procesele de adopție pentru românii care își doresc să-nfieze copii.
Refuz temele false, vreau să oprim discuțiile sterile despre adopții pentru cuplurilor homosexuale, nu voi accepta legalizarea căsătoriilor unisex în mandatul meu.
Dar, prietene homosexual, mă adresez ție, cu aceeași inimă deschisă ca și celorlalți! Voi fi garanția ta că, în România, vei fi respectat, că nu te vor umili cei care trăiesc altfel, că intimitatea ta n-o va putea agresa nimeni. Tu ești un om special, o ființă binecuvântată de Dumnezeu cu viață, nicidecum un număr sau o marfă, pe care s-o manipuleze ONG-urile tulburărilor publice.
Dacă voi ajunge președinte, voi începe discuțiile cu Guvernul după ce-și vor asuma, ca măsură de bun simț, renunțarea imediată la birocrația fiscală, menținerea sistemului e-factura doar pentru cei care aleg să-l folosească, garanția menținerii plăților numerar pentru cetățenii care doresc acest lucru.
Guvernul trebuie să-și asume că cetățeanul, care m-a ales președinte, va putea respira fără constrângeri inutile. Cu oameni mai liniștiți, oricât de grele ar fi aceste vremuri, viața va deveni agreabilă pentru toată lumea.
Vom renunța la pensiile speciale, dar vom mări pensiile oamenilor de rând și, mai ales, vom majora alocațiile copiilor, vom acorda subvenții de încălzire și electricitate pentru familiile numeroase.
Mă voi implica personal ca, sub patronajul Președintelui României, să instituim un sistem de burse pentru tinerii studioși.
NATO și Uniunea Europeană sunt coordonatele în care vrem să se dezvolte și să fie apărată Țara noastră. Dar nu vom juca un rol minor, ci vom deveni actori importanți în aceste organisme internaționale.
Ca diplomat de carieră, cunosc foarte bine slăbiciunile de care au dat dovadă negociatorii români în contextul internațional. Voi dinamiza diplomația, cooperarea economică, cercetarea științifică, misiunile culturale din afara Țării.
Sunt creștin și mă întristează toată discuția din spațiul public și presupunerile privind căutările mele sufletești, credința familiei mele, stilul nostru de viață, bazat pe alimentație sănătoasă și pe pace lăuntrică. Tocmai cei care tânjesc după valorile occidentale intră cu bocancii în sufletele noastre, încercate de durere, la un moment dat, când o boală cruntă ne-a încercat familia. Dar sunt dator cu iertare, după cum Dumnezeu S-a arătat milostiv cu noi!
Îi iubesc pe toți creștinii, am intrat în casele lor de rugăciune, i-am îmbrățișat, le-am vorbit, am cântat cu ei.
Dar eu sunt creștin ortodox, cred în Preasfânta Treime, o preamăresc pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu, îi cinstesc pe sfinții Bisericii. Nu sunt predicator. Nu sunt guru, cum urât am fost poreclit, iar despre New Age am auzit, mai explicit, în aceste zile.
Am călătorit în toată lumea, m-am intersectat cu diferite tradiții, am preluat, probabil, și lucruri greșite. Dar, iubiți părinți din Biserica Ortodoxă, fraților și surorilor care mă judecați pentru afirmații mai nefericite pe care, cu siguranță, le-am rostit, doresc să Vă amintesc, în smerenie, că eu am fost pelerin la biserici și mănăstiri, V-am ascultat vorbind, V-am citit cărțile. Era cazul să mă mustrați și cred c-aș fi înțeles. Nu e târziu să o faceți, voi primi cu bucurie orice sfat. Președintele Țării este, pentru voi, tot un fiu al Bisericii, pe care, în acest moment, dacă-l considerați rătăcit, cu rugăciune și c-un cuvânt bun, îl veți putea îndrepta.
Am fost mason, dar m-am retras din această organizație. Masoneria nu mai reprezintă, în societate, ceea ce reprezenta cândva. Eu, oricum, am alte țeluri în viață, astăzi.

Dragi prieteni intelectuali, mă priviți cu reținere. Eu sunt un om pragmatic, devenirea mea a fost una inginerească. Dar nu m-am lăudat nici cu Borges, nici cu Kant, n-am citat din Schopenhauer, deși m-am străduit să citesc și din acești autori. Eu am mărturisit că inima mi-a rămas la Calistrat Hogaș. Priviți, însă, către miniștrii Culturii din recentele guvernări! Vă mândriți cu anvergura lor culturală? Sau, poate, Vă temeți că granturile occidentale, din care vă supliniți veniturile, se vor subția? Aveți încredere și Vă promit că veți conta mai mult decât ați sperat vreodată pentru parcursul viitor al Neamului!
Dragi prieteni din presă, jurnaliști, formatori de opinie, influenceri! Nu sunt omul rușilor! V-a spus-o răspicat inclusiv fostul președinte Traian Băsescu. Am fost omul acestui sistem, care a avut încredere în mine, îngăduindu-mi să particip la alegeri. Alți trei candidați au fost respinși pentru că sistemul nu-i cunoștea. Doi dintre aceștia, din câte am văzut, mă susțin public, deși nu mă cunosc. Le mulțumesc, pe această cale, și le promit că voi face tot ce-mi stă-n putință ca legea electorală să devină transparentă, în conformitate cu legislația europeană. Și, dacă voi deveni președinte, le voi cere iertare în numele Statului Român pentru că le-a fost îngrădit dreptul de a candida spre a fi aleși în cea mai înaltă responsabilitate din România.
Revenind la voi, prieteni din mass-media, știu că nu mă atacați din proprie inițiativă, că patronii instituțiilor în care activați hotărăsc politica pe care să o urmați. Înțeleg, de asemenea, că aveți copii de crescut, rate la bănci, poate bătrâni neputincioși pe care-i aveți în grijă. De aceea, Vă promit că iert fiecare cuvânt nedrept pe care l-ați răspândit la adresa familiei mele.
Vă amintesc, doar, că, atunci când mă alăturați influenței Kremlinului, omiteți, intenționat sau nu, că afacerile rusești au prosperat în România ultimilor trei ani, în ciuda sancțiunilor internaționale. Nu am fost eu la guvernare, ci PNL/PSD, iar președintele a fost tot al lor. Aceste legături de business consider că ar trebui clarificate, cu expunere transparentă în presă. Așa vom deschide discuția în privința relației cu mediul de afaceri din Est.
Dragi politicieni, mă străduiesc să Vă numesc și pe Dvs prieteni. Sunt străin de orice partid politic, am respins orice formă de negociere înainte de alegeri, chiar dacă această atitudine îmi limitează șansele de câștig. Vreau să fiu liber să discut, cu fiecare dintre Dumnevoastră, proiectele pe care le aveți pentru a susține o viziune pentru Țară!
Închei, adresându-mă Dumneavoastră, distinsă Doamnă Elena Lasconi. Vă invit, încă o dată, să ridicăm nivelul precar al acestei campanii și să onorăm poporul român cu o dezbatere electorală. În felul acesta, cel care va câștiga va fi bucuros că a convins prin propriul program și cu argumentele sale. Iar cel care va pierde, va fi și el un învingător. Ne vom putea privi în ochi, vom da mâna.
Dacă eu voi fi președinte, Vă asigur de invitația de a lucra împreună pentru Țară și, totodată, Vă ofer prietenia mea.
Dacă voi pierde acest scrutin electoral, Vă voi felicita din inimă, respectând decizia poporului român.
Vă îmbrățișez pe toți și am convingerea că putem reuși împreună, prin noi înșine.
Și noi toți, cu Dumnezeu!

Călin Georgescu”

2 261

”Dragii mei prieteni,
A început examenul sincerității în societatea românească.
În această scrisoare, nu este vorba despre alegeri, ci vreau să Vă spun câte ceva despre momentul pe care România îl trăiește în aceste zile. Fie că mă simpatizați, fie că mă disprețuiți, fie că V-am rămas indiferent, Vă numesc prieteni!
Două milioane de români m-au încredințat să-i reprezint în cel de-al doilea tur al alegerilor prezindențiale din 2024.
Am 62 de ani și Vă încredințez că sunt onorat. Aștept această provocare de prea multă vreme. Perspectiva părea că se-ndepărtează de mine, dar eu n-am încetat să-mi doresc această misiune pentru Țara mea. Realitatea este că am început această campanie ca un outsider. Nu mă aflam la periferia politicii românești, ci chiar în afara ei. Acel colț, în care mă aflam, ar putea fi numit ratare politică.
Dumnezeu, însă, a găsit de cuviință să mă scoată din umbra irelevanței, iar voi ați contribuit la această lucrare prin voturile voastre.
Citind rândurile de început, se vor grăbi detractorii mei să spună: Iată, comportament mesianic! Iată, adevărată nebunie! Dar cel care cunoaște inima omului, de-ar pătrunde pentru o clipă gândurile mele, ar înțelege că fermitatea cu care mă afișez înaintea Dumneavoastră nu se datorează parcursului profesional, nici experienței și nici relațiilor internaționale, pe care am reușit să mi le creez de-a lungul vremii. Acestea sunt, desigur, o zestre importantă pentru un om care-și propune să conducă o țară. Dar, mai importante decât toate acestea, sunt, dragii mei, căderile pe care un om le trăiește până ajunge la vârsta mea, obstacolele pe care a reușit sau n-a reușit să le depășească, determinarea lăuntrică de a o lua întotdeauna de la-nceput.
Oricâte cuvinte urâte aș auzi în aceste zile, oricâte nedreptăți mi-ar răni familia, am datoria să Vă numesc prieteni și să Vă port adâncă recunoștință. Voi m-ați votat, voi m-ați adus aici, dar numele meu, deși este pe buzele tuturor, prea puțin contează în acest moment.
Voi contați!
Voi ați ales să-nfrângeți sistemul care v-a umilit familiile, credința, viitorul copiilor voștri.

Dacă ești credincios, te rog să vezi în mine președintele care-ți va respecta credința religioasă, Biserica sau denominațiunea din care faci parte. Și îți promit că nu voi îngădui niciodată nimănui să-ți închidă ușile bisericilor, să te izoleze în casă sau să-i îngroape în saci de plastic pe cei dragi sufletului tău, plecați din această lume!
Dacă nu ești credincios, voi lupta pentru libertatea conștiinței tale!
Alegerile să-ți fie respectate, nimeni să nu-și permite să te umilească pentru drumul pe care-l urmezi, iar tu să-nțelegi că nu se cuvine rănești pe vreunul dintre aceia care nu se potrivesc criteriilor după care analizezi lumea!
Voi apăra familia, formată din bărbat, femeie și copiii lor!
Copiii sunt viitorul Națiunii, iar discuțiile tensionate din societate, când se năpustesc asupra lor cu ură ideologică, le fură copilăria, îi vulnerabilizează, le îmbracă sufletele în tristețe.
Sunt un tată care a îmbătrânit, bucurându-se de creșterea propriilor fii. Copiii țării vor avea afecțiunea și grija acestui Stat, care trebuie să protejeze familia, să faciliteze ajutoare care să-ncurajeze natalitatea, să ridice nivelul de trai al orfanilor instituționalizați, să înlesnească procesele de adopție pentru românii care își doresc să-nfieze copii. Refuz temele false, vreau să oprim discuțiile sterile despre adopții pentru cuplurilor homosexuale, nu voi accepta legalizarea căsătoriilor unisex în mandatul meu.
Dar, prietene homosexual, mă adresez ție, cu aceeași inimă deschisă ca și celorlalți! Voi fi garanția ta că, în România, vei fi respectat, că nu te vor umili cei care trăiesc altfel, că intimitatea ta n-o va putea agresa nimeni. Tu ești un om special, o ființă binecuvântată de Dumnezeu cu viață, nicidecum un număr sau o marfă, pe care s-o manipuleze ONG-urile tulburărilor publice.
Dacă voi ajunge președinte, voi începe discuțiile cu Guvernul după ce-și vor asuma, ca măsură de bun simț, renunțarea imediată la birocrația fiscală, menținerea sistemului e-factura doar pentru cei care aleg să-l folosească, garanția menținerii plăților numerar pentru cetățenii care doresc acest lucru. Guvernul trebuie să-și asume că cetățeanul, care m-a ales președinte, va putea respira fără constrângeri inutile. Cu oameni mai liniștiți, oricât de grele ar fi aceste vremuri, viața va deveni agreabilă pentru toată lumea.
Vom renunța la pensiile speciale, dar vom mări pensiile oamenilor de rând și, mai ales, vom majora alocațiile copiilor, vom acorda subvenții de încălzire și electricitate pentru familiile numeroase. Mă voi implica personal ca, sub patronajul Președintelui României, să instituim un sistem de burse pentru tinerii studioși.
NATO și Uniunea Europeană sunt coordonatele în care vrem să se dezvolte și să fie apărată Țara noastră. Dar nu vom juca un rol minor, ci vom deveni actori importanți în aceste organisme internaționale. Ca diplomat de carieră, cunosc foarte bine slăbiciunile de care au dat dovadă negociatorii români în contextul internațional. Voi dinamiza diplomația, cooperarea economică, cercetarea științifică, misiunile culturale din afara Țării.
Sunt creștin și mă întristează toată discuția din spațiul public și presupunerile privind căutările mele sufletești, credința familiei mele, stilul nostru de viață, bazat pe alimentație sănătoasă și pe pace lăuntrică. Tocmai cei care tânjesc după valorile occidentale intră cu bocancii în sufletele noastre, încercate de durere, la un moment dat, când o boală cruntă ne-a încercat familia. Dar sunt dator cu iertare, după cum Dumnezeu S-a arătat milostiv cu noi!
Îi iubesc pe toți creștinii, am intrat în casele lor de rugăciune, i-am îmbrățișat, le-am vorbit, am cântat cu ei.
Dar eu sunt creștin ortodox, cred în Preasfânta Treime, o preamăresc pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu, îi cinstesc pe sfinții Bisericii.
Nu sunt predicator. Nu sunt guru, cum urât am fost poreclit, iar despre New Age am auzit, mai explicit, în aceste zile. Am călătorit în toată lumea, m-am intersectat cu diferite tradiții, am preluat, probabil, și lucruri greșite. Dar, iubiți părinți din Biserica Ortodoxă, fraților și surorilor care mă judecați pentru afirmații mai nefericite pe care, cu siguranță, le-am rostit, doresc să Vă amintesc, în smerenie, că eu am fost pelerin la biserici și mănăstiri, V-am ascultat vorbind, V-am citit cărțile. Era cazul să mă mustrați și cred c-aș fi înțeles. Nu e târziu să o faceți, voi primi cu bucurie orice sfat. Președintele Țării este, pentru voi, tot un fiu al Bisericii, pe care, în acest moment, dacă-l considerați rătăcit, cu rugăciune și c-un cuvânt bun, îl veți putea îndrepta.
Am fost mason, dar m-am retras din această organizație. Masoneria nu mai reprezintă, în societate, ceea ce reprezenta cândva. Eu, oricum, am alte țeluri în viață, astăzi.
Dragi prieteni intelectuali, mă priviți cu reținere. Eu sunt un om pragmatic, devenirea mea a fost una inginerească. Dar nu m-am lăudat nici cu Borges, nici cu Kant, n-am citat din Schopenhauer, deși m-am străduit să citesc și din acești autori. Eu am mărturisit că inima mi-a rămas la Calistrat Hogaș. Priviți, însă, către miniștrii Culturii din recentele guvernări! Vă mândriți cu anvergura lor culturală? Sau, poate, Vă temeți că granturile occidentale, din care vă supliniți veniturile, se vor subția? Aveți încredere și Vă promit că veți conta mai mult decât ați sperat vreodată pentru parcursul viitor al Neamului!

Dragi prieteni din presă, jurnaliști, formatori de opinie, influenceri! Nu sunt omul rușilor! V-a spus-o răspicat inclusiv fostul președinte Traian Băsescu. Am fost omul acestui sistem, care a avut încredere în mine, îngăduindu-mi să particip la alegeri. Alți trei candidați au fost respinși pentru că sistemul nu-i cunoștea. Doi dintre aceștia, din câte am văzut, mă susțin public, deși nu mă cunosc. Le mulțumesc, pe această cale, și le promit că voi face tot ce-mi stă-n putință ca legea electorală să devină transparentă, în conformitate cu legislația europeană. Și, dacă voi deveni președinte, le voi cere iertare în numele Statului Român pentru că le-a fost îngrădit dreptul de a candida spre a fi aleși în cea mai înaltă responsabilitate din România.
Revenind la voi, prieteni din mass-media, știu că nu mă atacați din proprie inițiativă, că patronii instituțiilor în care activați hotărăsc politica pe care să o urmați. Înțeleg, de asemenea, că aveți copii de crescut, rate la bănci, poate bătrâni neputincioși pe care-i aveți în grijă. De aceea, Vă promit că iert fiecare cuvânt nedrept pe care l-ați răspândit la adresa familiei mele.
Vă amintesc, doar, că, atunci când mă alăturați influenței Kremlinului, omiteți, intenționat sau nu, că afacerile rusești au prosperat în România ultimilor trei ani, în ciuda sancțiunilor internaționale. Nu am fost eu la guvernare, ci PNL/PSD, iar președintele a fost tot al lor. Aceste legături de business consider că ar trebui clarificate, cu expunere transparentă în presă. Așa vom deschide discuția în privința relației cu mediul de afaceri din Est.

Dragi politicieni, mă străduiesc să Vă numesc și pe Dvs prieteni. Sunt străin de orice partid politic, am respins orice formă de negociere înainte de alegeri, chiar dacă această atitudine îmi limitează șansele de câștig. Vreau să fiu liber să discut, cu fiecare dintre Dumnevoastră, proiectele pe care le aveți pentru a susține o viziune pentru Țară!
Închei, adresându-mă Dumneavoastră, distinsă Doamnă Elena Lasconi. Vă invit, încă o dată, să ridicăm nivelul precar al acestei campanii și să onorăm poporul român cu o dezbatere electorală. În felul acesta, cel care va câștiga va fi bucuros că a convins prin propriul program și cu argumentele sale. Iar cel care va pierde, va fi și el un învingător. Ne vom putea privi în ochi, vom da mâna.
Dacă eu voi fi președinte, Vă asigur de invitația de a lucra împreună pentru Țară și, totodată, Vă ofer prietenia mea.
Dacă voi pierde acest scrutin electoral, Vă voi felicita din inimă, respectând decizia poporului român.
Vă îmbrățișez pe toți și am convingerea că putem reuși împreună, prin noi înșine.
Și noi toți, cu Dumnezeu!

Călin Georgescu”

0 267

Susținem  apelul lansat de doamna avocat Elena Radu „Noi, cetățenii României vrem pace!”, ca și toate măsurile prevăzute în acel Apel privind lupta românilor pentru pace, pentru evitarea atragerii României în războiul din Ucraina, dintre vârful globalisto-satanist și Federația Rusă.
O felicităm pe doamna avocat Elena Radu pentru inițierea acestui Apel.
De asemenea  îi felicităm pe toți aceia care și-au ridicat glasurile împotriva atragerii perfide, mascate, de către conducerea vândută de la București, a României, în războiul globaliștilor împotriva Federației Ruse.
O felicităm pe doamna Diana Șoșoacă, vocea puternică și hotărâtă care luptă pentru România, pentru drepturile românilor, pentru Pace.
Cinste tuturor romanilor care nu s-au lăsat înșelați de propaganda Posturilor de radio și tv vândute globaliștilor și slugilor globaliste aflate la conducerea României, să creadă că România trebuie să sprijine Ucraina în acest Război (care este opera globaliștilor, ei fiind beneficiarii acestui război) absurd și oribil dintre Ucraina și Rusia.
Felicităm de asemenea postul Tv „Global News” și pe domnul  Calistrat Marvin Atudorei pentru emisiunile realizate, emisiuni în care dă glas aspirațiilor poporului român, patriotismului românesc, în care sunt demascate acțiunile perfide și criminale ale globaliștilor, dușmanii cei mai periculoși  ai poporului român, ai tuturor popoarelor în general, de vreme ce obiectivul lor este dizolvarea, distrugerea popoarelor și a națiunilor, a statelor suverane, care chipurile ar fi forme perimate de organizare socială, politică și istorică, și înjumătățirea populației globului, pe motiv că înmulțirea populației pune în pericol resursele limitate ale planetei.  Numai niște mari asasini puteau să gândească așa ceva, Proiectarea crimei universale la adresa speciei și a civilizației umane, pentru a-și atinge țelul lor secular, realizarea Noii Ordini Mondiale.
Și ce este și mai grav este faptul că globaliștii chiar au trecut de câteva decenii la aplicarea în practică a distrugerii popoarelor și națiunilor, a înjumătățirii populației lumii, acesta fiind cel mai mare genocid din istoria umanității.  Exemplu cel mai limpede este „plandemia de Covid” însoțită de vaccinarea care a îmbolnăvit și a ucis milioane de oameni. Un atac mizerabil și cinic la adresa popoarelor și națiunilor, a speciei și civilizației umane declanșat pe toate planurile, la toate nivelele societății mondiale.
Și ce este și mai rău este faptul că popoarele nu încearcă nici măcar să se apere, dar să se mai ridice împotriva lor. Că oamenii de știință, academiile naționale, Institutele de cercetări, artiștii, scriitorii, profesorii universitari, intelectualitatea popoarelor, categorii socio-profesionale formate din oameni inteligenți și instruiți, din păcate nu  fac nimic  împotriva globaliștior. Dacă nu ne ridică noi, care suntem oameni instruiți, educați cine să se ridice ? 

Războiul din Ucraina nu este războiul Ucrainei, al poporului ucrainean
În urma cercetărilor și studiilor realizate am ajuns demult la concluzia, la adevărul că războiul oribil care se duce în Ucraina nu este războiul Ucrainei, al poporului ucrainean împotriva Federației Ruse. Cine crede așa ceva  se înșeală amarnic.
Nu este nici războiul S.U.A.  (al poporului american) sau al Uniunii Europene (al popoarelor din Uniunea Europeană) care au sărit, chipurile, în ajutorul sărmanei Ucraine, cotropită de Rusia. Este războiul vârfului globalist, al marii finanțe mondiale, care este proprietara Federal Rezerve, a Complexului Industrialo-militar american, aflată  atât la conducerea S.U.A., cât și la conducerea U.E. declanșat împotriva Federației Ruse.
Pentru a îngenunchea Rusia, pentru a o împărți, și pentru a-i lua resursele economice.  
Așadar, globaliștii sunt cei care  au provocat războiul din Ucraina prin nerespectarea Tratelor „Minsk 3” și „Minsk 4”.  Ei sunt cei care au provocat Rusia, deși Putin îi avertizase să nu se apropie de granița Federației Ruse.  Ei se folosesc de S.U.A. și de Uniunea Europeană fiind stăpânii lor mascați, ca de niște armate pe care le-au asmuțit asupra Rusiei, prevalându-se de faptul că Rusia a atacat Ucraina. Dacă S.U.A., Germania și Franța, pionii globaliștilor, ar fi respectat Tratatele „Minsk 3” și „Minsk 4”, acest război, care vorbește atât de urât (demascându-i) de cinismul bolnav al Globaliștilor, cât și de slăbiciunea popoarelor care se lasă prostite și manipulate ca niște turme de oi, nu ar fi existat.

Teoria celui de-Al treilea Război mascat invizibil dus de globaliști împotriva popoarelor pentru realizarea „Noii Ordini Mondiale”
Războiul mascat invizibil înseamnă un război care nu se vede pentru că Agresorul este ascuns, invizibil și pentru că folosește mijloace, metode și strategii de distrugere mascate, astfel că Agresatul neștiind că este agresat, distrus, nici cine este agresorul, se trezește distrus și învins, jefuit de tot fără a putea riposta. Mai ales că agresorul, care este perfid, inteligent și cinic a avut timp și a cumpărat conductorii statelor naționale pe care îi folosește ca unelte împotriva  propriilor popoare. Este cazul României, al tuturor țărilor din zona Americii și a Europei, a imperiului atlantist, pentru că ei sunt într-adevăr un imperiu.
Cel care a declanșat acest război mondial mascat și invizibil împotriva popoarelor și a națiunilor, creierul și stăpânul acestui război foarte complex și savant este guvernul corporatist mondial, sau Oculta, sau guvernul globalist, cum se mai numește. El conduce un Imperiu, un imperiu în adevăratul cuvânt, pe care a început să îl construiască pas cu pas încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Este un imperiu financiar (sistemul financiar mondial) de aceea el este invizibil, și operează în mod mascat în spatele acestei măști. Creierul acestui Imperiu, cele 13 sau 300 de familii (ele dețin 90 la sută din capitalul mondial, din bogăția lumii) care conduc acest imperiu (și prin intermediul imperiului financiar conduc lumea) prin intermediul unui mare instrument ascuns și savant care se numește Piramida Puterii, care își are rădăcinile înfipte la toate nivelele societății umane, în toate guvernele, în toate instituțiile internaționale și mondiale,  în toate băncile (care sunt ale lor). În toată presa, mass-media mondială care este proprietatea lor. 
Acest Creier mondial, satanic și canceros numește președinții Statelor Unite, pentru că S.U.A. chiar sunt colonia lor, numește toți președinții și prim-miniștri din Uniunea Europeană, care este colonia lor, împreună cu toate țările din  U.E. Uniune Europeană care este experimentul  negativ creat de ei, (așa cum a fost  experimentul comunist mondial creat tot de ei) prin care jefuiesc țările europene.   
La momentul potrivit globaliștii vor dărâma Uniunea Europeană, devenită toxică, așa cum au distrus Uniunea Sovietică, la momentul hotărât de ei, favorabil lor.
Așadar Uniunea Europeana este colonia lor și țările europene sunt coloniile mai mici ale lor, în care ei sunt stăpânii absoluți. Pentru că ei dețin băncile, dețin mass media, dețin serviciile secrete, dețin prin multinaționalele lor economia țărilor pe care le jefuiesc. În această situația  se găsește România care este distrusă în proporție de 80%. Care nu mai are armată, servicii secrete, învățământ agricultură, nu mai are nimic, pentru că nu mai produce nimic.

Românii vor PACE

Prin cine conduc globaliștii România?
Prin partidele politice care s-au perindat la putere din 1989 încoace, concret prin P.S.D., P.N.L., U.D.M.R., U.S.R., aceștia fiind slugile lui Söröș,  prim președinții, primii miniștri, miniștri din guvernele din România, prin Parlamentul României, unde au avut grijă să intre prostănacii și corupții cu dosare penale ca să fie șantajați și să execute ordinele care vin de la Bruxelles.
Prin Armata care nu a făcut nimic să-și apere Patria (acesta este rolul armatei când o tară este în război), prin serviciile secrete care s-au vândut globaliștilor,  prin Justiția care a  cultivat nedreptatea, corupția, lucrând împotriva poporului român. 
Așadar, România și poporul român (ca toate țările din U.E.). este obiectul și victima acestui război  invizibil care ne-a distrus aproape total.  Din decembrie 1989 suntem deci în război, un război așa cum am văzut mascat, dus de globaliști împotriva popoarelor.  Globaliștii ne-au luat economia, ne-a luat resursele, ne-a luat majoritatea forței de muncă bine calificată care muncește acum în corporațiile și multinaționalele lor. Aceste tancuri rapace care devalizează economiile naționale. Fără să știm, noi ne-am găsit și ne găsim din 1989 încoace în cel mai mare și distructiv război din istoria noastră, de la daci până azi…  
Acest război ne-a distrus cum nu ne-a distrus nimeni în istorie care ne-a luat totul, care ne-a transformat țara în colonie și pe noi, români, în sclavii lor.  Și muncim ca proștii pentru ei, îi lăsăm să ne jefuiască, îi lăsăm să ne îmbolnăvească, să ne distrugă sănătatea cu  pandemia, cu vaccinuri letale, cu chimicale, cu ideologia L.G.B.T., cu susținerea imoralității, cu drogurile.  

De ce ? Pentru că  ție popor român nu-ți pasă de țara ta, de bogățiile ei, de fabrici și uzine, de școală, de sistemul de sănătate. N-ai pic de demnitate ! I-ai lăsat pe globaliști și pe slugile lor, pe trădătorii neamului din fruntea Țării  să facă tot ce vor cu tine. Ți-a dat șut în  spate să-ți părăsești țara, asta tot cu ajutorul slugilor lor și trădătorilor de la conducerea Țării.  
Și ce este mai rău, i-ai votat de fiecare dată. Dar mult mai vinovați decât poporul român sunt academicienii, profesorii universitari, mințile învățate ale României, generalii din armată, din serviciile secrete, de la interne, cercetătorii științifici din domniile Științelor socio-umane, artiștii, scriitorii care sunt  interesați numai să le fie lor bine, din lașitate și lipsă de conștiință și patriotism. Ei, nivelul de sus a piramidei sociale  românești este mult mai vinovat de distrugerea României, la care au participat prin neimplicare, decât nivelele de jos ale piramidei sociale.   
Acești indivizi axiofagi  (distrugători, mâncători de valori ) odată instalați în scaunele lor academice, universitare, ministeriale în loc să creeze și să promoveze valori au devenit cei mai mari dușmani ai valorilor românești, ai creațiilor științifice și culturale, promovându-se cu un egoism feroce numai pe ei.
Când România ar fi avut nevoie de mari personalități politice, ca Nicole Bălcescu de pildă, de mari minți, ca Eminescu, de exemplu,  care să lucreze pentru  Țara loc, intelectualii din nivelul de sus al piramidei sociale au devenit cei mai mari sabotori  ai valorilor naționale. Fie că sunt personalități creatoare, sau creații științifice. Nivelul de sus al intelectualității românești și-a trădat țara, nu-i mai pasă de tragedia și scufundarea poporului român. La fel ca politicienii aceștia nenorociți care ne-au distrus,  își văd numai de interesele lor egoiste. 

Ieșirea României din cel mai mare și distructiv război din istoria noastră, războiul globalisto-român care durează de 34 de ani
Ne găsim în cel mai mare și distructiv război din istoria noastră. Am suferit cea mai mare catastrofă din istorie. Suntem deci înlăuntrul celui mai mare  război din istoria noastră, înlăuntrul celei mai mare catastrofe din istorie, creată de planul de subjugare al lumii de către globaliști. Suntem obiectul și victima acestui mare război care urmărește jefuirea și distrugerea noastră.  
Când o țară se află în război, este agresată, așa cum este România  de 34 de ani neîncetat, este de datoria Armatei Române și a instituțiilor de forță să apere Țara. Din păcate Armata Română și Serviciile secrete, cu generalii lor în frunte au trădat. Oamenii aceștia care au fost formați și plătiți pentru a apăra țara, a căror misiune este să își apere patria și-au trădat țara. Au trădat poporul român și pământul strămoșesc.

Iată ce propunem  în prima etapă, pentru ieșirea  României din starea de război, din starea de victimă și obiect al celui mai mare război din istorie noastră:
Conștientizarea catastrofei istorice în care se găsește România, situație în care este victima unei agresiuni mascate din partea elitei globaliste. Pentru că lupta va fi grea și îndelungată va trebui să gândim foarte bine această luptă.
Dușmanul nostru nu este Rusia și nici Putin, nici războiul în care vor să ne bage globaliștii și trădătorii aflați la conducerea României, ci globaliștii.
Vârful imperiului globalist, păpușarii, prin reprezentanții lor, multinaționalele care ne jefuiesc și ne distrug economia, conductorii aflați la  cârma României (Președinție, Guvern, Parlament, și instituțiile naționale cum ar fi Justiția, Serviciile externe). Și chiar Armata a cărei misiune este să apere patria, iar ea nu a făcut și nu face nimic.
Ba mai mult, execută ordinele guvernului globalist de la București. Adică ordinele agresorului prin care vrea să ne bage în războiul din Ucraina.   Când o țară se află în război societatea acelei țări se împarte automat în două categorii umane:   – cei care luptă pentru apărarea țării; – cei care profitând  au trecut de partea agresorului, pentru a beneficie de pe urma trădării.
Desigur ar mai exista a treia categorie socială, cei care nu se implică și își văd de interesele lor.  Prin pasivitatea și indiferența lor față de situația în care se găsește țara aceștia, de fapt,  acceptă agresiunea dușmanului și devin indirect complici lui.  Prin pasivitatea ei față de dezastrul  Țării și situația de  popor agresat în care ne aflăm, societatea românească, marea majoritate a românilor favorizează agresorul, îl ajută să ne distrugă și mai mult. Prin aceasta participăm chiar noi la distrugerea noastră. Din această cauză am ajuns în situația dramatică în care ne găsim ca națiune.
Această conștientizare a poporului român privind situația gravă, foarte periculoasă în care ne găsim ca națiune, care începe cu acest Apel, trebuie să ajungă prin toate mijloacele posibile și imposibile la urechile, la ochii și la inima românului pentru a-l face să înțeleagă adevărata situație în care ne găsim. Sperând că o dată fiind luminați,  știind în ce situație ne găsim, vom încerca să întreprindem ceva pentru a ieși din situația de țară agresată prin războiul mascat invizibil al globaliștilor. 
Bineînțeles că nu numai noi trebuie să ieșim din această situația, ci toate Țările care sunt victima acestui mare  război mascat invizibil declanșat de vârful globalist care fac parte din Imperiul globalist, din imperiul  nevăzut (dar cunoscut) al Marii Finanțe.  Și aici ne referim la țările Europei, la S.U.A.,  la Canada, la Țările din America de Sud. 
Lucrul acesta va fi posibil abia atunci când la conducerea țărilor care sunt victimele imperiului atlantist vot veni, subliniem, în mod democratic și pașnic (nu prin violență)  guverne patriotice.  Guverne care nu vor mai accepta ca țara lor să  fie jecmănită de  guvernul satanist corporatist.
O șansă am avea ca la alegerile din  decembrie din România. Partidele care își zic suveraniste și patriotice  ar trebui să câștige peste 50% din locurile în parlament. Cum din păcate noi, românii, avem în noi vocația dezbinării, și vedem halul în care se distrug între ele aceste partide,  sunt șanse minime.
Dacă vor câștiga tot P.S.D., P.N.L., U.S.R., U.D.M.R., slugile globaliștilor sataniști va fi o mare tragedie. S-ar putea să nu mai avem nici o șansă să ne salvăm.  
Până când vor veni la putere în România patrioții, este important să creăm un curent puternic de opinie pentru pace și împotriva războiului.  Desigur este bine să luptăm ca Guvernul să nu ne bage în război cu Rusia.
Important este însă să mergem mai departe decât a mers doamna avocat Elena Radu, autoarea Apelului „Noi, cetățenii României vrem pace!” și să luptăm împotriva  Marelui Războiul prin care  Vârful Globalist ne-a agresat și ne agresează folosind metodele și mijloacele  perfide ale Războiului mascat invizibil. Pentru aceasta le propunem patrioților și pacifiștilor înființarea  „Comitetului Național de Luptă pentru pace și împotriva războiului de orice fel” cu filiale în  toate județe României.

Obiectivul principal al Comitetului național de luptă pentru pace și împotriva războiului va fii informarea complexă și detaliată a tuturor românilor din țară și de pretutindeni despre situația în care se află poporul român și România, victime a celui mai mare și distructiv război din istoria noastră.
Despre ce este acest Război mascat invizibil, cine sunt Agresorii, care este filozofia și ideologie lor, care este structura lui, ce mijloace, metode, procedee, strategii folosește Agresorul globalist în acest război. Despre modalitățile prin care putem combate acțiunile mascate ale  acestui război care ne-a distrus în proporție de peste 80 la sută.
Ca președinte al acestui comitet Biroul de viitorologie de la București o  propune pe doamna avocat Elena Radu, autoarea apelului de mai sus intitulat „Noi, cetățenii României vrem pace!”
Invităm toate marile personalități  din domeniul științei, artei și culturii să se înscrie în acest comitet, urmând ca după înființarea lui să  alcătuim Statutul, obiectivele, organizarea, principiile și modalitățile de acțiune ale Comitetului.
Până la înființarea „Comitetului național de luptă pentru pace și împotriva războiului” propunem românilor, oriunde  s-ar afla ei, afișarea unui steag alb, a unui ștergar alb, Steag al Păcii, la Porți, la balcoane, la ferestre,  la intrarea în instituții, la intrarea în magazine, pe acoperișuri etc. Acest lucru demonstrând că  poporul român dorește pace, nu dorește să fie băgat în nici un război. 
La final îl rugăm pe bunul Dumnezeu ca El să să ne ajute în lupta noastră pentru pace și pentru România. Să ajute lupta tuturor popoarelor pentru pace, suveranitate și buna înțelegere între popoare.

Autor: Ştefan Dumitrescu, Scriitor
Sursa: art-emis.ro

NOTA
Apelul lansat de doamna avocat Elena Radu aici: Noi, cetățenii României, vrem PACE !

4 380

Lac sa fie, că broaşte se găsesc! Aşa şi cu candidaţii la preşedenţie, cărora cei 10 ani de domnie somnoroasă a Mutălăului, le-a dat impresia că ar putea fi mai buni ca el. Numai că acum, cu funia ajunsă la par, numai un om excepţional mai poate scoate piatra aruncată de un prost, tocmai în mijlocul lacului.
Să-i luăm deci la puricat pe câţiva dintre ei, care cred că le-ar şade bine la Cotroceni.
Laurenţiu Primo, un visător care pretinde că are un program de reformare al României. De fapt e mai mult o colecţie de vise, precum:
– Reforma totală a sistemului juridic, legi puține și simple care să nu mai necesite armate de avocați și interpretări ale legii. Legea talionului va fi principiul de bază de la temelia noului sistem juridic.
– Un nou Cod Penal cu pedepse deosebit de aspre astfel încât răufăcătorii să fie descurajați, iar omul bun protejat.
Vreau să vă spun că acum zece ani am scris o carte, „De la inimă spre cer”, în care propuneam pedeapsa cu moartea pentru pedofili, dealeri de droguri, tradatori, criminali şi violatori. Iar pentru reformarea justiţiei, am propus ca judecătorii, în funcţie de procesele pierdute sau câştigate, să primească sau sa li se scadă puncte din cont. În acest fel nici un judecător nu va mai judeca la comanda unora, pentru că, în caz că pierde procesul la o instanţă superioară, i se va diminua punctajul, care va conta la salarizare şi la promovare. Eu cred că ce am propus eu pentru reformarea justiţiei e mai mult decât un vis.
Florin Călinescu, un alt pretendent la preşedenţie este veşnic tânăr şi fericele . Crezându-se în juriul unui concurs de doi lei, Florinel povestea cu gura plină la Hanul Ancuţei (Alexandrescu), cum va seduce el populaţia Romăniei ca să-l voteze. Devreme ce partidul lui avea în titlu Diaspora, era de la sine înţeles pentru Florinel că Diaspora îl va vota în corpore. Iar fiecare membru al Diasporei, are acasă încă câţiva prieteni şi rude, pe care îi va convinge, nu-i aşa, ca cu mic cu mare, să-l voteze. Socoteala a fost proastă, că nu s-a confirmat la 9 iunie.
Călin Georgescu, alt pretendent, dar de alt calibru. Acesta este un teoretician desăvârşit, cu viziune şi cu un program bine închegat, numit Hrană, Apă, Energie. Când însă face pasul spre practică (spre drumul către Cotroceni, n.r.), Călin Georgescu se cam poticneşte. Asttfel, după ce au fost discuţii ca să devină candidatul AUR la preşedenţia României, el s-a retras din această combinaţie unilateral, după ce a spus într-o emisiune televizată, că eroii lui sunt Antonescu şi Zelea Codreanu. El trebuia să aştepte ca AUR să se dezică de el şi nu invers. Astfel că a lăsat impresia că regretă ce a spus.
La fel s-a petrecut cu asociaţia Pământul Strămoşesc, pe care nu a dus-o până la capăt, ci s-a retras, ca să se dedice unui program politic neprecizat. Asociaţia a lăsat-o pe mâna unei conduceri incompetente, care a ruinat-o.
Dar, cea mai mare greşeală a făcut-o C.G. când a acceptat să fie preşedintele unui partid nou înfiinţat, un fel de sindicat al agricultorilor şi antreprenorilor, care avea menirea să apere aceste categorii sociale de „intemperii”. Ce să cauţi în fruntea acestui partid, când nu eşti de-al lor şi nu le ştii durerile? Evident că fermierii l-au izolat şi şi-au ales un preşedinte onorific competent. Acest om cu adevărat providenţial, se numeşte Dimitrie Muscă, şeful unei ferme de mare succes de la Curtici, care a dovedit că ştie să facă agricultură. Ultima lui ispravă este aceea că a repatriat români din diaspora, ca să le dea 15.000 de lei salariu (adică 3.000 euro), ca să fie mecanizatori pe combine. (Sărmanii, trudeau pentru alţii pentru jumătate din banii oferiţi de dl. Muscă). Iar la cultura de grâu ferma lui a obţinut aproape 10.000 de kg de boabe la hectar.
Ca să nu ziceţi că fac pe deşteptul post factum, am făcut parte dintr-un grup pro Călin Georgescu, din care făcea parte şi Ovidiu Hurduzeu. Când s-a postat pe grup că C.G. a devenit presedintele Asociaţiei AA, am scris imediat că e o mare greşeală. Am fost singurul care s-a pus contra vântului, aşa că m-am exclus din grup. Dreptate aveam să am după o lună, când CG a anunţat că se retrage de la conducerea partidului.
Nicolae Ciucă. Să trecem acum la artileria grea, formată dintr-un prost sadea, ajuns general, care nici în limba macii lui nu se ştie exprima. Cristoiu îi spunea bolovanul transpirat. Este singurul care n-a plagiat din puturoşenie, ci din incapacitate funciară de a lega o frază de alta. Acest Moş Teacă, despre care un băiat la fel de puţintel la minte îmi spunea că e mare general fiindcă, nu-i aşa, a fost decorat de americani pentru fapte de vitejie în Afganistan.
Adică i-au lipit o tinichea de piept, care în curând o să-i atârne de coadă, fiindcâ americanii îşi decorează doar slugile. Şi ce mare brânză au făcut generalii americani în Afganistan?
Nişte învinşi, care s-au retras plini de umilinţă, din faţa unor mujahedini amărâţi care le-au băgat spaima în oase!
Nişte incompetenţi şi-au decorat sluga tot incompetentă, pentru că a luat mereu poziţia de drepţi şi a strigat întotdeauna, „Yes, Sir!”. Adică acest neterminat, care e coleg de tinichea cu Coldea, alt decorat de americani pentru slugarnicie, e al doilea om în stat şi e fala liberalilor? Eu cred că liberalii nu mai sunt atât de reduşi mintal, ca să nu-şi dea seama că prostul lor nu merită să fie nici măcar portar la CAP.
Marcel Ciolacu. La PSD situaţia e alta, dar aceeaşi. Tot un neisprăvit, Marcelică covrigarul, tot fără şcoală, dar vulpenos din fire, pe când înşira covrigii pe sfoară, a descoperit arta sforăriei, adică cum să-şi tragă pe sfoară competitorii. Aşa a ajuns analfabetul să se cocoaţe în fruntea PSD.
George Simion. Mai avem pe tapet cazul Simion, care nu e copt pentru a fi preşedinte. Este prea sensibil la laude şi a început prea devreme să-i placă puterea. Nu respectă statutul propriului partid, substituindu-se juriului etic şi judecând cu de la el putere conflictele din partid.
A luat multe decizii greşite, ceea ce a dus la îndepărtarea multor oameni valaroşi din partid. De asta AUR n-a luat decât cu 4% mai mult decăt acum 4 ani. O creştere de doar 1% pe an este egală cu o înfrângere. S-ar putea ca Simion, după prestaţia pe care o va avea în PE, să scadă brusc în preferinţele alegătorilor.
Elena Lasconi. O mai am în vedere pe Doamna Lasconi, care cred eu că a condus bine oraşul ca primăriţă, fiindcă altfel nu o realegeau cetăţenii. A dovedit şi verticalitate şi caracter, când nu s-a frânt, atunci când au atacat-o cei din conducerea USR, dar şi prorpria ei fică. Şi fiindcă a avut tărie morală, a reuşit să învingă fosta conducere incompetentă şi să devină preşedinta partidului. Are calităţi dar şi ghinion, fiindcă va fi comparată mereu cu Diana Şoşoacă.

Să analizăm acum scena internaţională, unde extremismul este deja un cuvânt uzat. Extremist e partidul lui Le Pen, care o voteaza pe Ursulica, extremsit este AFD-ul, care are în frunte o lesbiană, extremistă este Meloni si Metzola, care susţin înarmarea Ucrainei. Acum la lumină au ieşit alţii, numiţi ultraextremişti, cei care luptă contra sataniştilor globalişti, invocând numele lui Dumnezeu.
Pe primul loc se află Vladimir Putin, cel care distruge cu mult succes sistemul satanist mondial, care şi-a făcut cuib îîn Ucraina, unde se dădeau la cele mai cumplite crime contra umanităţii.
Putin pe o parte şi Xi al Chinei pe de alta, sunt cei mai mari ultraextremişti, care demoleaza încet, dar sigur, imperiul sataniştilor. Acestora li s-a alăturat Iranul, care ţine-n şah Israelul şi-i produce pierderi militare şi de imagine ireparabile. Se prăbuşeşte cu troznet şi Franţa, după ce bastardul Macron a luat-o în bot în Africa, când Nigeria a ieşit de sub tutela franceză. Germania la rândul ei, condusă dezastruos de cârnatul opărit al Maestrului Cristoiu (Scholz), a reuşit să ducă Germania în prăpastie. Centrul de putere al lumii se mută de la vest spre est, trecând prin Ungaria.
Pentru că Viktor Orban, tot un ultraextremist, are uşi deschise la confraţii lui mai mari, Putin, Xi şi Trump. Dacă nu-l vor lichida, Trump va face pace în Ucraina şi peste tot în lume. Şi acesta va fi sfârşitul UE, NATO, supremaţia BigFarma şi a compexului militar mondial. Iar planul lui Orban este acela de a deveni membru al BRICS, fără ca să iasă din UE. Şi va inunda Europa cu produse chinezeşti produse în Ungaria, de va face praf şi resturile industriei germane.

Diana Șoșoacă. Pe frontul luptei contra sataniştilor avem şi noi o Amazoană, pre numele ei Diana. Ea a luat un târncop, şi sapă harnic la temelia Uniunii Europene, producând deja nişte cutremure, prin devoalarea mizeriilor care se petrec în parlamentul european. Pierderea imaginii PE în faţa cetăţenilor europeni va fi dezastruoasă. Nu cred că Ursulica va mai guverna PE mult timp.
Deci, în ciuda cretinilor din presa româneascâ, Diana face parte deja din elita mondială a ultraextremiştilor. Ea e cea mai mediatizată europarlamentară din PE şi i se iau interviuri de toată presa mondială. Aşa au ajuns occidenntalii să afle de icoanele româneşti, de Sfânta Paraschieva, când unii nici de Maica Domnului nu mai ştiau. Le-a adus aminte Diana cu icoana sa devenită celebră. Datorită acestei atitudini ultraextremiste, Diana Şoşoacă a devenit singura politiciană din România, care va avea acces la Putin, la Xi şi la Trump. Asta o califică pentru funcţia de preşedintă a ţării şi va fi cu adevărat a tuturor românilor.
Să examinăm acum și situaţia internă. Ce probleme are România la ora actualâ?
Cea mai stringentă este reforma justiţiei. Aici Diana Şoşoacă, prin energia, cunoştinţele în domeniu şi energia ei, va impune un ministru al justiţiei cu care va schimba faţa justiţiei române.
Despre Diana Şoşoacă, analistul Hartmann spunea că provinde dintr-o familie educată, este extrem de cultă şi are diplomaţia în sânge. Ştie să vorbească cursiv ore în şir, când ţine live-uri pe Youtube şi nu-i tace guriţa nici o secundă. Şi are o dârzenie în atingrea scopurilor sale, precum o urosoaică proaspăt fătată.
Ea va face reforma învăţământului cu ajutorul domnului Colceag, alungând din şcoli pseudoistoria jidanilor, pentru că aceste lucruri se fac prin reciprocitate. Când vor învăţa copiii din Israel istoria românilor, o vom învăţa şi noi pe a lor. Iar haimanalele de la Institutul Wisel vor pleca de bună voie înainte ca ea să devină preşedintă, pentru că îi vor paşte nişte dosare pentru antiromânism, de-i va pomeni istoria (Vorba lui Antonescu)
Ea este singura în stare să modifice coerent legislaţia, pentru a elimina legal pensiile speciale. Şi tot ea va asigura suveranitatea României, prin ieşirea din UE şi NATO şi afilierea la BRICS, noul pol de putere al lumii.
Diana nu a facut decât să arate o icoană în casa dracilor şi le-a adus aminte satanelor cu botniţa şi sacul negru, de crimele făcute în pandemie. Sunt realizări ultragigantice, ale căror urmări se vor vedea curând. Ăsta nu e circ, ci o treabă mult mai serioasă, care se numeşte demolare.

Autor: CĂLIN KASPER
Sursa: IonCoja.ro

3 403

Către,
Ion-Marcel CIOLACU, prim-ministru, adresa email: pm@gov.ro
Marian NEACȘU, viceprim-ministru,
Marian-Cătălin PREDOIU, viceprim-ministru, ministrul afacerilor interne,
Marcel-Ioan BOLOȘ, ministrul finanțelor,
Alina-Ștefania GORGHIU, ministrul justiției,
și spre știință fiecărui Ministru al Cabinetului de Miniștrii
GUVERNUL ROMÂNIEI
Palatul Victoria, Piaţa Victoriei nr. 1, Sector 1, Bucureşti, cod postal 011791
Telefon centrală:40-21-314 34 00 / 40-21-319 15 64
Adresa de e-mail: drp@gov.ro

și

Către,
Angel TÎLVĂR, Ministrul Apărării Naţionale,
General Gheorghiță VLAD, Șeful Statului Major al Apărării,
Simona COJOCARU, Secretar De Stat și Şef al Departamentului pentru Politica de Apărare, Planificare și Relații Internaționale,
Eduard BACHIDE, Secretar de Stat și Şef al Departamentului pentru Relaţia cu Parlamentul și Calitatea Vieţii Personalului,

MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE
Bucureşti, Str. Izvor, nr. 110, sector 5, cod 050564
Tel.: 004021 410.40.40; 004021 402.34.00;
interior 1011.422
Fax: 004021.319.56.98;
Adresa web: www.mapn.ro
Email: transparenta.decizionala@mapn.ro ; secretariat_general@mapn.ro ; srp@mapn.ro

Noi:
– Asociaţia Juriștilor pentru Apărarea Drepturilor și Libertăţilor (JADL), organizație de drept privat fără scop patrimonial, cu caracter autonom, neguvernamental și apolitic, cu sediul în București, sector 2, strada Dimitrie Marinescu nr.1, înregistrată în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor de la Judecatoria Sector 1 București la nr.33/16.03.2016, având CIF45823040, email: asociatia.jadl@gmail.com, telefon 0744369973, prin reprezentantul său legal, Președinte – Avocat Marina-Ioana Alexandru,

– Asociația Alianța Părinților (AP), organizație de drept privat fără scop patrimonial, cu caracter autonom, neguvernamental și apolitic, cu sediul în București, sector 1, str. Liniștei nr. 80-82, et. 1, apt. 9, înregistrată în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor de la Judecatoria Sector 1 București la nr.139/25.10.2016, având CIF36718541/2016 email: contact@aliantaparintilor.ro, tel. 0744369973, prin Președinte interimar dl.Ionel Rusei și Secretar General – Avocat Marina-Ioana Alexandru,

referitor la proiectul de:
– Ordonanță de urgență a Guvernului privind finanțarea de către România a instruirii personalului ucrainean în cadrul facilității de instruire pentru personalul care operează aeronave F-16 din Baza Aeriană-Fetești;
– Legea apărării naționale a României și
– Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză, puse pe site-ul ministerului, în regim de transparență decizională, în data de 01 aprilie 2024,
în temeiul dispozițiilor dreptului la petiționare, a transparenței decizionale și a dreptului la informare, vă notificăm și vă somăm următoarele:

1.Organizarea unei dezbateri publice reale cu participarea necondiționată, directă și online a tuturor reprezentanților societății civice care doresc acest lucru, motivat de faptul că aceste proiecte de ordonanță și de lege cuprind dispoziții care sunt în primul rând neconstituționale, apoi necesită discuții complexe, deoarece vizează în mod direct securitatea națională și a vieții, a integrității și demnității oamenilor și persoanelor ce formează poporul român.
În acest sens, veți desfășura o amplă și intensă campanie de informare în masă, prin mass-media națională și mainstream, video și audio, precum și în presa scrisă letric și online, conform Art.31(1,2,3,4) – Dreptul la informație din Constituția României, a Legii Nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public și a Legii audio-vizualului nr. 504/2002 cu modificările și completările ulterioare.

2.Înscrierea noastră, a celor două asociații, la dezbaterea publică pe care o veți organiza în condiții de legalitate.
În acest sens vă notificăm să ne înștiințați de îndată, la datele de contact menționate în preambul, data, ora și locul exact unde va avea loc dezbaterea necesară.
Referitor la interdicția pe care ne-ați aplicat-o în data de 16 mai 2024 cu privire la telefoanele mobile și aparatura de înregistrare, vă informăm că nu puteți să ne mai interziceți acest lucru, având în vedere că armata este subordonată exclusiv voinței noastre – poporul român, implicit și dumneavoastră. Orice participare la o dezbatere publică implică accesul liber la informațiile de un asemenea interes național.
Astfel de interdicții nu pot fi aplicate oamenilor-ființe umane vii, libere și suverane, deoarece aceasta înseamnă îngrădirea drepturilor naturale și constituționale ale fiecăruia, ceea ce vă este interzis, pentru că ar însemna să ne negați existența cu tot ceea ce cuprinde ea.
Obligația dumneavoastră este de a ne asigura protecția și accesul neîngrădit la orice dezbatere este necesar a fi făcută.

Menționăm că participarea noastră va fi directă și/sau online și cu luare de cuvânt referitor la proiectul de Ordonanță de urgență a Guvernului privind finanțarea de către România a instruirii personalului ucrainean în cadrul facilității de instruire pentru personalul care operează aeronave F-16 din Baza Aeriană-Fetești, care este intrinsec legat de cele două proiecte de Lege a apărării naționale a României și la proiectul de Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză, fața de care doar ați mimat o așa-zisă dezbatere care nu s-a mai tinut, deoarece noi nu v-am legitimat nelegalitatea organizării și sfidarea de care ați dat dovadă, motiv pentru care am plecat în bloc.
Notificarea pe care v-o adresăm cu privire la organizarea și derularea acestei dezbateri publice reale este justificată atât de interesul, preocuparea și implicarea organizațiilor noastre în problemele ce vizează drepturile și libertățile fundamentale ale omului, securitatea națională, siguranța socială și a vieții fiecărui membru al societății românești, precum și de formularea de politici publice și de monitorizarea activităţii autorităţilor publice, acordarea suportului pentru respectarea drepturilor și libertăților omului-ființă vie și respectarea principiilor suverane ale dreptului la viață, la integritate fizică și psihică și la exprimarea consimțământului liber, informat corect și complet, neviciat și în condiții de etică și moralitate. Acestea făcând parte din obiectivele noastre principale.
Orice chestiune din domeniul apărării naționale este de interes național, motiv pentru care implicarea și participarea la dezbateri ample și necondiționate a membrilor societății civile este imperios necesară.

3.Vă notificăm să luați act că atât prin intermediul proiectului de ordonanță, cât si prin intermediul celor două proiecte de lege se încalcă flagrant atât Constituția României cât și ordinea de drept.
Având în vedere că „Armata este subordonată exclusiv voinței Poporului Român” (art. 118, pct. (1) din Constituția României), Adunarea Constituantă a circumscris cu exactitate scopul Armatei, ceea ce arată foarte clar că factorii de conducere politică și militară nu au dreptul să stabilească Armatei Române alte scopuri decât cele ce i s-au prescris limitativ în textul de Constituție (Tratat de Constituție comentată și adnotată).

„Subordonarea armatei voinței suverane a poporului și constituționalizarea acestei legături arată foarte clar că forțele armate ale statului român NU pot fi instrumente aflate la dispoziția autorităților publice (sau a intereselor de grup ale partidelor politice și/sau interese străine de țara noastră – n.p.), care ar avea astfel vocația și latitudinea să se folosească de armată împotriva poporului sau pentru a-și satisface interese politice, fără legătură cu cele împărtășite de popor.
Dispoziția constituțională potrivit căreia armata este subordonată exclusiv voinței poporului român reprezintă temeiul constituțional al controlului civil asupra forțelor armate.
Orice dispoziție (pretins-n.p) legală care ar scoate armata din sfera de control civil nu are caracter constituțional.” (Tratat de Constituție comentată și adnotată).

– Este exclus ca pe teritoriul României să fie instruite orice trupe străine și mai ales dintre acelea care nu sunt membre NATO.
– Deciziile majore, cu implicații deosebite asupra democrației, a securității naționale, a securității vieții cetățenilor români, a drepturilor și libertăților cetățenești, etc. se pot lua numai de către poporul român, prin Referendum.
– Nu se pot institui noi abordări conceptuale folosite cu privire la Armata României, fără acordul Poporului Român. Nimeni altcineva nu poate schimba, după bunul plac și/sau după interese personale, de grup și/sau politice venite la comandă dinafara țării, ordinea corectă a lucrurilor, naturală, legală și constituțională.
– Nota de fundamentare pentru Ordonanța de urgență a Guvernului privind finanțarea de către România a instruirii personalului ucrainean în cadrul facilității de instruire pentru personalul care operează aeronave F-16 din Baza Aeriană-Fetești, nu are nici un temei de drept și nu are nici o argumentare îndreptățită, motivele invocate fiind absolut puerile și denotă căutarea doar a unui pretext care să justifice acțiuni ulterioare efectuate în numele poporului român si al României, la ordine străine de noi și de interesele noastre.
Acest fapt ne pune într-un pericol iminent.
– Nicio țară normală nu conferă armatei atribuții abuzive, nu face transfer de autoritate către entități străine de țară, nu cedează comanda sau controlul operațional altui comandant „aliat”, etc., nu angajează și nu efectuează cheltuieli prin bugetul Ministerului Apărării Naționale care produc prejudicii iremediabile poporului român, sub toate aspectele.

Referitor la ivocarea declarațiilor pe care atât Președintele României, cât și Ministrul Apărării le-au făcut în ambianța unor întâlniri oficiale, ca și justificare de necesitate pentru crearea unui cadru „juridic” general aplicabil privind finanțarea de către România a instruirii personalului militar ucrainiean, vă notificăm următoarele:
1. Din punct de vedere juridic, nimeni nu poate declara ceva pe răspunderea altcuiva, mai cu seamă când este vorba despre securitatea vieții individuale a fiecărui om-ființă vie, liberă și suverană, membru cu puteri depline al poporului român.
2. Aceste „declarații” făcute de dumneavoastră oficialii României, prin care afirmați că „țara noastră și-a asumat, la cel mai înalt nivel, implicarea în procesul de instruire a personalului ucrainian”, culmea, și pe cheltuiala care se vrea a fi făcută din bugetul de stat (adică din banii poporului român) sunt fals în declarații.
De ce??? Pentru că nu ați informat corect și complet, nu ați comunicat public intenția ce o aveți și nu ați cerut voie poporului român pentru asta.
Nu ați avut mandat pentru astfel de declarații și nu aveți mandat să luați astfel de măsuri de o asemenea importanță națională.
Mandatul cu care orice oficial al României poate opera în numele poporului român, este exclusiv acela care împlinește numai interesele noastre ca țară și neam românesc și prin care se asigură pacea, bunăstarea și prosperitatea noastră ca națiune română, în România.
Atât prin drept natural, cât și prin drept constituțional, acești mandatari care vremelnic se numesc „oficiali” sau „demnitari” ai României se află exclusiv în slujba poporului român. Adică în slujba noastră și sunt plătiți de către noi, nu ca să ne vândă puterilor străine, ci ca să ne apere.
3. Declarațiile făcute de dumneavoastră, oficialii României în sensul exprimat în acest proiect de ordonanță și nu numai, au efecte exclusiv asupra dumneavoastră înșivă și a acelora care au declarat astfel de chestiuni. Asumarea nu este în numele „țării noastre” ci în numele propriu al dumneavoastră și pe cheltuiala dumneavoastră proprie și a acelora care fac astfel de afirmații fără să ne ceară voie și fără ca noi, poporul român să ne fi dat consimțământul.
4. Referitor la definiția pe care ne-ați dat-o în mod repetat în textele de acte normative și așa-zise legi, aceea de „resursă umană”, vă învederăm următoarele:
-resursa, conform dicționarului explicativ al limbii române, înseamnă „sursă de mijloace susceptibile de a fi valorificate într-o împrejurare dată”;
-în acest context vă notificăm să retineți și pe această cale faptul că noi nu suntem resurse umane. Noi suntem oameni-ființe vii, libere și suverane.
Comentariile de specialitate în doctrina juridică din toate timpurile arată fără echivoc că om-ul-ființă vie, liberă și suverană este sursa de la care emană autoritatea și suveranitatea unei societăți, este nucleul de putere al statului-națiune.
-dumneavoastră, „oficialii” României, nu aveți nici un titlu care să vă confere vreun drept asupra noastră ca oameni-ființe vii, libere și suverane, astfel încât să puteți hotărâ în numele nostru al fiecăruia și în numele nostru ca neam românesc și popor român și pe viețile noastre și ale copiilor noștri. Noi hotărâm.
5. Referitor la noțiunea de „stat”, vă notificăm faptul că atât din punct de vedere juridic, cât și în fapt, „statul” nu este o ființă vie, nu este o persoană în sine, statul este o ficțiune căreia i s-a conferit statutul de „persoană juridică” și care a preluat fictiv atributele și prerogativele persoanei fizice, care la rândul ei în realitate este om-ul ființă vie, liberă și suverană (citiți tratatele de drept și istoria dreptului de unde veți afla aceste informații).
„Staul”, el însuși, nu are capacitate procesuală în fața instanțelor de judecată. Statul apare în instanță „reprezentat” de Ministerul de Finanțe, ca regulă generală.
Statul, în realitate este o formă de organizare socială hotărâtă a fi așa, de către oameni, la un anumit moment istoric.
De aceea toate exprimările prin care se vorbește despre „stat” ca despre o persoană sunt false. Ex.: statul vine, statul face, aparține statului…etc.

Statul există pentru că noi, oamenii-ființe vii, existăm.
Un stat are putere pentru că neamul care l-a format are putere. Iar asta nu ați hotărât dumneavoastră sau vreo altă persoana sau ființă, a hotărât Însuși Dumnezeu.
Așa că nu persistați în iluzia că vreunul dintre dumneavoastră sau toți la un loc, sunteți statul. Nu. Dumneavoastră sunteți doar niște salariați pe care noi îi plătim đin ceea ce dumneavoastră numiți „bugetul de stat” care nu vă aparține și asupra căruia nu aveți nici un drept, pentru că nu dețineți nici un titlu valabil nici în acest sens.
Avuția statului român, este exclusiv avuția neamului românesc datorită căruia statul român există. Adică este avuția noastră în devălmășie. Adică noi, oamenii-ființele vii libere și suverane, care alcătuim neamul românesc, suntem co-proprietari pe tot ceea ce există ca și „avuție sau bun al statului”.
– Considerăm că prin prevederile cuprinse în proiectele de ordonanță și de lege se încearcă un nou experiment asupra poporului român, implementând legi, care pe de o parte sunt neconstituționale, iar pe de altă parte nu se regăsesc nicăieri în legislațiile țărilor lumii preocupate de păstrarea interesului național nealterat.
Astfel de prevederi reprezintă o încălcare flagrantă a drepturilor și libertăților fundamentale, garantate de Constituția României.
Mai mult decât atât, umiliți poporul român și armata română pe care o transformați în trupă colonială aservită puterilor străine, ceea ce reprezintă uzurpare, distrugere și înaltă trădare de neam și țară.
– Se încalcă tratate internaționale în domeniul atribuțiilor armatei în raport cu societatea civilă.
– Prin aceste proiecte se ignoră flagrant apărarea națională, în favoarea apărării colective în cadrul NATO, al UE și al ”unor coaliții”, astfel încât transpare fără echivoc faptul că deciziile ce urmează a fi luate, vor veni în plic dinafara României, de la decidenții străini de interesul nostru național.
– Practic, prin aceste proiecte de acte normative și legislative ce fac obiectul prezentei notificări, dumneavoastră creați o așa-zisă bază legală, cu intenția vădită de a avea un suport pentru viitor, prin care la ordine stabilite de UE, NATO sau orice alte organisme internaționale, să se poată decreta orice tip de stare cerută de puterile străine cărora urmează să le cedați autoritatea armată, inclusiv aruncarea României si a poporului român în război.
– Atât definițiile, cât și textele concepute sunt ambigue adesea și neclare, lăsând loc atât pentru interpretări multiple, cât și pentru „manevre” de moment, în funcție de situația impusă de anumite interese.
Acestea sunt doar câteva aspecte arătate, ca un preambul la dezbaterea amplă pe care o veți organiza în vederea stabilirii clare a elementelor și aspectelor ce vizează atât proiectul de Ordonanță de urgență a Guvernului privind finanțarea de către România a instruirii personalului ucrainean în cadrul facilității de instruire pentru personalul care operează aeronave F-16 din Baza Aeriană-Fetești, cât și proiectele de Lege al apărării naționale și de Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză, raportat la faptul ca armata română este subordonată exclusiv poporului român.

În calitate de cetățeni liberi și suverani ai României – titulari naturali și de drept ai puterii politice, conform art.2 pct.1 teza I din Constituția României, vă NOTIFICĂM și următoarele:

  • Democrația nu se poate mima, iar instigarea la nerespectarea Constituției României la comanda NATO, UE, etc și a celor care le controlează, în așa fel încât poporul român să nu mai aibă nicio putere și să nu mai incomodeze planurile împotriva intereselor României și împotriva cetățenilor săi, înseamnă încălcarea interesului național, al legalității și al bunei credințe, principiul transparenței și principiul fidelității faţă de România şi al respectului faţă de oameni.
    -În aceest moment, prin aceste proiecte de ordonanță și de Legi, puneți în pericol siguranța și securitatea națională a României, iar abuzul de putere pe care îl exercitați reprezintă un atac fără precedent la însăși securitatea vieții individuale și colective a noastră, oamenii-ființe vii, libere și suverane care formăm poporul român.
  • Prin Constituția României demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor sunt garantate.
  • Constituția României, suveranitatea și libertatea omului român-ființă vie, liberă și suverană, implicit a poporului român nu se negociază, nu se comercializează și nu se contestă, acestea sunt sacre și nu reprezintă favoruri care să fie acordate după bunul plac al unei instituții sau al unui funcționar public – salariat al poporului român.
    Suveranitatea și libertatea sunt inalienabile și inamovibile. Ele nu este necesar a fi dovedite, ele există pur și simplu.
  • În calitate de reprezentanți ai României și funcționari publici – salariați ai poporului român (conform Constituției României), ocupanți ai unor funcții de înaltă demnitate în Statul Român, aveți obligația sacră să fiți fideli României și poporului ei, să puneți țara și poporul ei înainte și mai presus de propria persoană și propriile interese sau interese străine de țară și directive politice, să apărați drepturile, libertățile și interesele țării și ale poporului român, respectând și aplicând fără echivoc dispozițiile imperative ale Legilor divine, naturale, ale Legii Fundamentale și Suverane a Statului român – Constituția României.

Pentru toate notificările mai sus învederate și pentru nealterarea eticii și moralității, raportat la o justă cauză, în condiții de legalitate, vă cerem să dați dovadă de responsabilitate respect și considerație față de noi, oamenii români-ființe vii, libere si suverane care alcătuim neamul românesc și poporul român și față de toți cetățenii României în slujba cărora vă aflați, conform Constituției României .
În cazul în care veți ignora această notificare, vom considera atitudinea dumneavoastră un act de rea-credință, precum și dovada indubitabilă a faptului că ați avut și aveți intenția de a încălca, în mod flagrant Legea suverană și fundamentală a țării – Constituția României.
Astfel ne veți determina să intrăm în stare de legitimă apărare și să activăm dispozițiile imperative ale Constituției României și să facem aplicarea art. 55(1)-„Cetățenii au dreptul și obligația sa apere România”, coroborat cu dispozițiile Legii Siguranței naționale nr.51/1991 “Art. 2 (1)Securitatea naţională se realizează prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1.
(2)Cetăţenii români, ca expresie a fidelităţii lor faţă de ţară, au îndatorirea morală de a contribui la realizarea securităţii naţionale.
Art. 3 Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele:
a) planurile şi acţiunile care vizează suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii, independenţei sau indivizibilităţii statului român;
b) acţiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra ţării sau de război civil, înlesnirea ocupaţiei militare străine, aservirea faţă de o putere străină ori ajutarea unei puteri sau organizaţii străine de a săvârşi oricare din aceste fapte;
c) trădarea prin ajutarea inamicului;…..”

Contrar voinței noastre vom face uz de toate procedurile legale împotriva oricărei ființe vii, persoane și/sau instituții de stat sau private care se fac vinovate de această împrejurare.
Nu putem sa nu ținem cont de faptul că toate acțiunile clasei politice, implicit a „guvernaților” din ultimii 34 de ani, au dovedit fără putință de tăgadă că dacă noi, mădularele neamului românesc, ale poporului român nu am controlat riguros pe Guvernant și am avut încredere, acesta și-a exercitat atributele de putere cu viclenie și împotriva noastră.
Aceste proiecte ce fac obiectul prezentei notificări, reprezintă una dintre multiplele dovezi de netăgăduit în acest sens.

Prezenta notificare este înștiințarea dumneavoastră și punerea în întârziere cu privire la situația de drept și de fapt creată prin emiterea unor asemenea proiecte de ordonanță și legi ce se vor a fi adoptate, prin atacul fără precedent la drepturile noastre naturale și constituționale, la Constituția României, precum și la prejudiciul iminent ce se generează asupra societății, a siguranței naționale și a securității vieții noastre, oameni-ființe vii libere și suverane, asupra cetățenilor români, etc. astfel încât să nu puteți spune că nu aveți cunoștință de situația menționată.
Pe cale de consecință, pentru toate motivele mai sus învederate și pentru nealterarea eticii și moralității, raportat la o justă cauză, în condiții de legalitate, vă solicităm organizarea unei dezbateri ample și autentice, nu o simulare prin care să se bifeze că s-a „dezbătut”.
Scopul dezbaterii este retragerea irevocabilă a proiectelor de ordonanța și de legi ce fac obiectul prezentei notificări.
Noi nu ne dăm consimțământul pentru aprobarea și adoptarea acestora, indiferent sub ce formă ne-ar fi prezentate.
A venit vremea să tineți cont numai de voința noastră, a poporului român care vrea pace cu toata lumea, nu război.

* Asociaţia Juriștilor pentru Apărarea Drepturilor și Libertăţilor (JADL) și
* Asociația Alianța Părinților, vor fi reprezentate de Președinte și respectiv Secretar General – Avocat Marina-Ioana Alexandru (tel. 0744 369 973 );
email: asociatia.jadl@gmail.com ; marinaioanaalexandru@gmail.com

Vă solicităm să ne confirmați de îndată, direct la registratură sau prin mesaj scris în email, la datele de contact menționate mai sus, numărul de înregistrare acordat acestei notificări, precum și accesul în dezbatere și totodată să ne facilitați luarea cuvântului.

Asociația Juriştilor pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților
prin Președinte – Avocat Marina-Ioana Alexandru
și
Asociația Alianța Părinților
prin
Președinte interimar dl.Ionel Rusei
Secretar General – Avocat Marina-Ioana Alexandru

0 236
Presedintele Klaus Iohannis participa la conferinta 'Romania Educata - politici publice si coordonarea surselor de finantare', organizata de Administratia Prezidentiala, miercuri, 29 ianuarie 2020. Inquam Photos / Ilona Andrei

Necunoașterea nu are doar efectul banal al nepriceperii. Îl are adesea și pe cel al opunerii la adevăruri ale vieții și la fapte. Perseverența în erori de orientare își are aici o sursă. De aici și întârzieri în dezvoltarea propriei comunități.
Se pot da multe exemple de rătăciri rezultate din necunoaștere și soldate cu costuri mari. Mă opresc doar la câteva din viața actuală.
Mulți se reped deja din reflex în „globalism”. Altădată se credea că doar capitalismul este vinovat de neajunsuri, nu și subdezvoltarea economică, instituțională, culturală. Acum se crede că vinovat este globalismul și tot ceea ce are de a face cu globalizarea.
Nu apăr globalismul. Dar nu ezit să spun că împărtășesc distincția între „globalitate”, „globalizare” și „globalism”, pe care am și folosit-o pentru a contura „postglobalizarea” (detalii, în După globalizare, 2018). Globalitatea este starea de fapt că depindem azi pe glob tot mai mult, economic și tehnologic, unii de alții. Globalizarea este politica, inițiată de SUA în anii nouăzeci, de reducere, chiar lichidare a tarifelor vamale, spre a stimula circulația capitalurilor și competiția, preluată apoi de alții. Globalismul este ideologia potrivit căreia dificultățile lumii s-ar rezolva prin decizii dintr-un centru anume.
Fără îndoială, globalismul a modelat în felul său lumea. Dar a antrenat sărăcirea de populații (Stieglitz), slăbirea democrației (Mannent), amestecul în treburile interne (Streek), cu consecințe de rigoare. Globalitatea și globalizarea sunt însă altceva. Să le faci față nu e ușor, dar nu există o altă cale decât aceea de a concura în cadrul lor.
Viitorul este însă al suveranității naționale. Numai că globalismul este deja o rețea de dependențe mondiale, încât pentru înlocuirea lui este de lucrat cu pricepere și cultură. Nu se rezolvă mai nimic doar cu proclamarea „suveranismului” și refugiul apoi în „liber schimbism”, „conservatorism” ori „paseism”! O bună cunoaștere a societății de azi și o acțiune solidară sunt indispensabile.
Ca oameni, ne asumăm, fie și tacit, în cea mai simplă exprimare, o idee privind sensul istoriei actuale. Destui nepreveniți o iau însă naiv din propaganda zilei, ca trecere de la „state autoritare”, la „democrații” și la „societăți deschise”. Lansată de Karl Popper, ideea a generat clișee pe care aceștia le repetă. Dubla eroare este azi evidentă.
Pe de o parte, trecerea este proclamată de politicieni care fac evaluări în interese de menținere a puterii. Adevărul nu este prima lor preocupare. Evaluările lor sunt uneori adevărate, dar adesea nu.
Pe de altă parte, este dovedit că în societatea popperiană „deschiderea” nu este asigurată ‒ unele „democrații” din zilele noastre atestă clar acest fapt. Ele întrec în autoritarism alte regimuri. De aceea se și extinde critica democratică a funcționării democrațiilor (Boudon, Romano, Mounk, Hofstetter etc.).
De altfel, popperismul a rămas simetric cu marxismul dogmatic: acela vorbea de „trecerea ineluctabilă de la capitalism, la socialism”, în propaganda popperiană se perorează pe „trecerea obligatorie de la autoritarism, la democrație”. Cum bine s-a spus, Karl Popper nu cunoștea istoria (Ottmann) și-și imagina că din piața liberă rezultă oarecum automat democrația.

Realități ieșite din opțiunile popperiene aduc în actualitate diagnoze precum „democrația autoritară” sau „despotismul democratic” ale lui Tocqueville (Renzo Giorgetti, Il Nuovissimo ordine mondiale – Noua Ordine Mondială, 2022), ce păreau trimise la muzeu. Marxismul dogmatic a eșuat în dictaturile comuniste și sub asaltul tehnocrației, iar popperismul eșuează în „democrații cu autoritarism” și în stupidocrație, tocmai în era revoluționării continue a cunoașterii. Sărăcia de idei și clișeele, fie ele și cultivate de respectabile instituții, duc la închidere, pe când este nevoie de conștiințe deschise.
Există, însă, destule abordări postbelice mai favorabile „societății deschise” decât popperismul. John Dewey, de pildă, apăra constatarea că democrația nu se reduce la alegeri, ci se cuvine să fie „formă de viață”, că nu-i destul ca societatea să aibă stat de drept, căci stat de drept au avut și dictaturile. Opțiunea sănătoasă a fost pentru „state de drept democratice”, care să împiedice refacerea autoritarismelor sau noi dictaturi. Constituțiile vechilor și noilor democrații le și prevăd, de altfel.
Prevederea s-a dovedit premonitorie, căci, spre exemplu, așa cum se observă ușor, „sistemul prezidențial”, pe care popperismul nu-l mai chestionează, a alunecat în Europa într-un fel de monarhie păguboasă, iar „sistemul semiprezidențial” este pe urmele lui. Constituția și „deschiderea” societății le sunt indiferente. Aceasta pentru că însăși legislația prevede prea puține mecanisme de control și de intervenție din partea cetățenilor (detaliat în Statul actual, 2020) sau, dacă sunt, ele sunt ignorate. Efectele se văd: exercitarea funcției prezidențiale ca proprietate; abuzul de desemnări personale; luarea fidelității drept criteriu, în locul valorii cetățenilor; implicarea serviciilor secrete în politică; scăderea nivelului decidenților și altele.

Continuu joacă feste rătăcirea indusă de ignorarea istoriei.
Ca fapt, concurența de acum dintre inși și partide la a revendica merite de intrare în UE și NATO este contrazisă de datele istorice. Se profită de întârzierea scrierii istoriei României ultimului secol și se bat câmpii în pofida arhivelor. De pildă, se trece sub tăcere faptul că România a intrat în cursa europenizării prin declarația de la Snagov (1995), că a fost invitată să adere la UE în decembrie 1999, că primul capitol de negociere închis cu succes a fost „Educația și formarea profesională” (mai 2000), că guvernul din 2000 a închis șase capitole de negociere, că intrarea României în Alianța Nord-Atlantică s-a decis de către alianță în 1996-2000 și s-a formalizat ulterior. Se jonglează cu date pentru că intervine frecvent falsificarea organizată.

L. Caragiale a eternizat literar profilul decidentului demagog. Mai nou, D.R. Popescu pe cel al farsorului ce se dă plin de merite.
Una dintre ideile cele mai responsabile în cultura română a fost sincronizarea. Ea a fost cerută de oameni bine informați asupra epocii lor, precum Eugen Lovinescu și Virgil Bărbat. Nu s-a putut contesta nici ulterior actualitatea devizei și nevoia unei angajări competitive a țării în lume. Firește, nu este sincronizare să distrugi tradiții viabile, dar este sincronizare să aduci soluții mai bune. Nu-ți servești țara aliniindu-te la obiceiuri prăfuite, dogme sau aventuri, ci gândind și reformând, la nevoie, domenii întregi pentru a putea concura pe piețele lumii.
Sincronizarea este însă altceva decât se înțelege azi. Ea nu are de a face cu vechea „corectitudine politică” a marxism-leninismului, ce revine azi surprinzător chiar la oponenți ai acestuia. Stupefiantă, dacă nu ar fi tristă, este împrejurarea că aceștia apelează și ei la controlul informaților publice, adevăr unic și caricaturizarea rivalului. Sincronizarea nu are de a face nici cu „noua corectitudine politică”, a neoliberalismului de azi, ce pretinde disciplinarea conștiințelor, înainte de orice.
Spus simplu, alergia de azi la gândire cu capul propriu duce societățile în impas. În definitiv, vederile, inclusiv cele politice, sunt treaba cetățeanului, nicidecum a noilor păzitori de „corectitudine” ce se răspândesc în media și în viața publică. Nu faptul că oamenii folosesc libertățile, că vor democrație, suveranitate națională, cooperare și transformare ar fi cazul să sperie. Ar fi necesar să îngrijoreze etichetele care vin din mărginirea profesională, civică și etică, cum sunt acum „antieuropenism”, „extremism”, „asiatism”, „rusism”, „naționalism”! Dacă cei care le utilizează s-ar uita onest în oglindă, ar constata că sunt sub nivelul celor pe care vor să-i izoleze.
Se observă cu ochiul liber și în cazul țării noastre unde duce nepregătirea decidenților și mimetismul. Printre efecte sunt imposibilitatea țării de a-și valorifica resursele, de a avea bugete viabile, precaritatea instituțională, pierderile de piețe, corupția și falsa ierarhie a valorilor, nepriceperea valorificării democrației, cultura de imitație și politica externă de excursii. Iar cea mai mare emigrație în timp de pace și rămânerea continuă în urmă sunt rezultate implacabile.
Mulți acuză faptul incontestabil al scindării opiniilor din societatea României actuale. Una dintre surse este, desigur, slaba cunoaștere a istoriei. Ei au dreptate, căci nu s-a scris, pe baze arhivistice, în mod concludent, istoria ultimului secol, nici măcar la Centenar. În orice țară care-și respectă cetățenii, istoria s-a lămurit. La noi, faptele petrecute nu sunt reconstituite precis, iar interpretările sunt în bătaia vântului. Se controversează sterp pe ceea ce ar fi fost necesar să fi fost lămurit și se apelează continuu la „istorie” după ureche sau incitări.
Noțiuni legate de istorie stârnesc alergie, căci nu sunt înțelese. Un exemplu este alergia la manualele alternative, care sunt astăzi din nou punct în programe. Din discutarea lor, atunci când au fost decise și în România (1998), s-a învățat puțin, încât reiau câteva argumente.
Orice țară civilizată, democratică, operează în educație cu manuale alternative. De aceea, printre multe măsuri de sincronizare, pe care reforma educației anilor 1997-2000 le-a introdus, a fost și Noul Curriculum Național. Acesta a și rămas, la orice comparație calificată, cel mai metodic elaborat curriculum din istoria României.
Noul Curriculum Național (1998) conținea multe înnoiri benefice, inclusiv autorizarea manualelor alternative. El a și fost sursă de inspirație pentru diferite țări. Aceste manuale se bazau pe un plan de învățământ și pe o programă analitică pentru întreaga țară, dar luau în seamă faptul, profesional și pedagogic, că transmiterea cunoștințelor dintr-o disciplină sau alta este în mod normal diversă. De aceea, manualele alternative sunt un semn de pluralitate a vederilor, nu de relativism, cum se crede greșit. Alegerea unui manual sau altul dintre cele avizate de minister era încredințată dascălilor, care cunosc cel mai bine nevoile concrete ale educării elevilor lor.
Nu mai insist asupra faptului că unii istorici, care, din păcate, înțeleg mai departe istoria ca istorie propagandistică, spre deosebire de istoria istorie, ignoră și azi că manualele alternative în Istorie le-au introdus în România deja Nicolae Iorga și C.G. Giurescu ‒ din motive, e drept, personale. Nu insist nici asupra faptului că în 1998, la disciplina Istorie, s-au opus manualelor alternative dascăli de mai slabă condiție profesională, preocupați să rămână la a recita la clasă un manual.
Profesorii bine pregătiți au salutat recursul la alternative ca un pas înainte modernizator. Am avut la Istorie, de pildă, ca alternativă, manualul de liceu al lui Florin Constantiniu, care a fost excelent, buna cooperare cu foarte cultivatul istoric fiind explicația. A fost, desigur, și manualul coordonat de un alt istoric cultivat, Sorin Mitu, care a apelat însă la un colaborator ce confunda manualul cu foiletonul și a atras reacții. Nimeni nu a obligat însă pe nimeni să adopte un manual sau altul. Permanent au decis profesorii de Istorie. De mirare că manualul incriminat s-a folosit până de curând. De ce nu a fost ocolit, dacă existau alternative?

Împrejurarea că după 2001 s-a făcut o afacere din manualele alternative nu atinge validitatea ideii. Afacerea ține de un mercantilism ieftin. Dovedesc necunoaștere, însă, cei care acuză alternativitatea cu motivul hilar că „unii fac comerț”. Sistemul inteligent al manualelor alternative a putut fi trădat de corupți, dar nu este nicidecum pus în cauză. Instituit în 1998, sistemul a rezistat, desigur sfârtecat de amatorisme și coruperi ulterioare.
Astăzi se discută despre deteriorarea educației. Într-adevăr, din exemplu de țară în față, reformatoare în educație, în 1997-2000, evidențiată la cele mai profesionale examinări internaționale ale timpului, de la Washington, Paris, Berlin, Beijing, Tokyo, România a ajuns în ultimele două decenii la coada Europei. Așa cum au constatat analizele naționale și internaționale, prin reforma din 1997-2000, educația din România a fost adusă la nivelul Poloniei, Ungariei, Cehiei de atunci, iar aceasta se poate verifica punct cu punct! Că România a rămas apoi în urma acestor țări și s-a afundat într-o criză specifică și gravă a educației este de discutat cu cei cărora i se datorează. Destul să se examineze măsurile de după 2001 și Legea educației din 2011 pentru a observa precis rădăcinile deteriorării educației din țară.
Unii mai cred că educația depinde doar de predarea Istoriei. Depinde și de aceasta. Dar dacă responsabilii știu, de ce nu fac să se scrie istoria așa cum a fost? Când deja elevul vede cum se scrie istoria în alte țări, cum să mai creadă istorie liricoidă sau propagandistică?
Pe de altă parte, educația nu poate fi altfel decât societatea și cei care o controlează. Când tinerii văd cum se fac cariere, cât și cum se fură și se corupe în România actuală, educația nu mai face față.
Rătăcirea din necunoaștere ia mai nou și forma susținerii că „în România nu s-a făcut nimic în treizeci de ani”. Radicalismul dă ceva rezultate electorale, dar azi sunt radicali unii care nu pot proba că știu face ceva pentru această țară. Or, România a progresat în multe privințe după 1989, tocmai prin deschiderea spre lume și cultura ei. Ea s-a integrat în uniuni și alianțe la care a aspirat.
Este adevărat că extinderea minciunii și a coruperii rămân redutabile. Ele au chiar crescut, ajungând din nou la vârful statului. Ceea ce spunea Vlahuță despre minciuna la acest nivel a redevenit actual. Se drapează, desigur, cu „pro-Europa” sau „pro-NATO” inși care au comercializat și distrus bunuri ale statului, nu au fost în stare să modernizeze domenii de care au răspuns, au încălcat legi și au fraudat. În felul acesta, ei compromit și ceea ce s-a realizat.
O zicere în campanii de azi cere nici mai mult nici mai puțin decât „întoarcerea învățământului la Spiru Haret”. Să fim lucizi! Cei care i-au citit scrierile, știu că, dacă eminentul reformator s-ar întoarce, ar spune: „Luați aminte la timpul în care trăiți, căci trecutul nu rezolvă orice”.
Desigur, legile haretiene, adoptate în trei mandate de ministru, în zece ani, erau un sistem de educație sincronizat. Dar sistemul a fost necesar să fie devreme completat. De pildă, Constantin Angelescu a considerat să-i adauge bacalaureatul, alții i-au adăugat alte componente.

Oricum, „întoarcerea la Spiru Haret” ar avea justificare dacă ar mai exista economia micilor și mijlociilor producători sau începuturile democrației ‒ ceea ce este imposibil. Revenind la timpurile noastre, legea din 1995 era la fel de bună, mai ales că se învățase din legile lui Spiru Haret. O spun ca unul care nu a avut decât o contribuție restrânsă la această lege. Numai că legea din 1995 era bine să fie aplicată și văzut exact unde e nevoie de noi soluții. Or, de pildă, renunțarea de după 2001 la cele două examene republicane, „capacitate” și „bacalaureat”, a distrus coerența educației școlare!
Reforma cuprinzătoare a educației din 1997-2000 însemna aducerea la zi și aplicarea haretismului, în condițiile societăților pe cale de democratizare ale timpului și intrării în competițiile erei globalizării. În definitiv, nu s-a putut formula până azi nicio obiecție competentă la vreo măsură a reformei ‒ toate măsurile fiind listate, publice și putând fi examinate de oricine interesat (vezi Anii reformei 1997-2000, 2006). Reforma cuprinzătoare era necesar doar să fie dusă mai departe ‒ precum au făcut-o celelalte țări care au întreprins atunci același tip de reformă.
Faptul că veleitarismul și amatorismul care au urmat, culminând cu legea din 2011, au dus educația în starea de degradare de azi dovedește o învățătură. Anume că incapacitatea de a concepe la propriu și de a implementa reforme chibzuite antrenează distrugerea și a ceea ce s-a agonisit în materie de sincronizare.

Autor: Andrei Marga

0 455

La aproape 50 de ani…
Documentul american desecretizat pe care vi-l prezentăm este important nu doar ca sursă istorică. Printre altele, faptul că Nicolae Ceauşescu, primul Preşedinte al României – atunci în funcţie – era acceptat ca un apropiat al S.U.A., ca o punte de legătură între Israel şi ţările arabe, între Washington, Moscova şi Beijing.
Personal, a fost apreciat de Preşedinţii S.U.A., Richard Nixon (primul preşedinte american care a vizitat România 1967 – în timpul mandatului său) şi Gerald Ford.
„România este, probabil, singura ţară din lume care menţine relaţii prieteneşti cu toate marile puteri antagoniste, cu Israelul şi cu statele arabe, cu Germania de Est si cu Germania de Vest, cu U.R.S.S. şi cu Albania şi China, cu Hanoiul şi cu S.U.A.„, scria, atunci cotidianul Glasgow Herald.
România avea o conducere competentă şi un corp diplomatic ce şi-a dovedit din plin, nu doar competenţa şi şi excelenţa. Nicolae Ceauşescu a ştiut să menţină relaţii utile statului roman şi intereselor acestuia. Fapt confirmat Henry Kissinger, care, în anii ’70 ai secolului al XX-lea diplomat de înalt nivel internaţional l-a recunoscut şi aceptat pe şeful statului român, ca partener interesant de discuţie, derulată într-o atmosferă favorabilă ambelor ţări şi cu abordări de mare complexitate.
Astăzi, oficialii statului roman sunt trataţi de marile puteri dar şi de state mici – ca arendaşi lipsiţi de demnitate şi patriotism. Vremelnici şi nevrednici conducători ai ţării.
Vă rugăm să citiţi cu atenţie documentul, să extrageţi singuri esenţialele aspecte, concluziile aparţinându-vă în totalitate. (Ion Măldărescu).

Strict secret de importanță deosebită
Notă de convorbire

La 3 noiembrie 1974, Nicolae Ceaușescu, președintele Republicii Socialiste România, l-a primit pe Henry Kissinger, secretarul de Stat al Statelor Unite ale Americii. La convorbire au fost prezenți George Macovescu, ministrul Afacerilor Extern, Harry Barnes jr., ambasadorul S.U.A. la București şi Sergiu Celac, interpret.
Nicolae Ceaușescu: Este cam scurtă șederea dumneavoastră; data viitoare ar trebui să stați mai mult, să vizitați câte ceva în România.
Henry Kissinger: Aș dori foarte mult.
Nicolae Ceaușescu: Poate după încheierea păcii în Orientul Mijlociu.
Henry Kissinger: Poate n-ar trebui să aștept atât de mult.
Nicolae Ceaușescu: În orice caz, doresc să vă urez bun venit în România și să exprim satisfacția mea, a conducerii României pentru bunele relații existente între România și Statele Unite, precum și față de vizita dumneavoastră. Deși scurtă, sper că va fi o vizită utilă.
Henry Kissinger: Doresc să vă spun, domnule Președinte, că bunele relații inițiate prin vizita președintelui Nixon în România reprezintă un principiu stabil al politicii noastre externe. Faptul că la noi a avut loc o schimbare a administrației nu afectează linia stabilită de dumneavoastră împreună cu președintele Nixon.
Președintele Ford este gata, ca și mine, să continue acest curs și să-l intensifice. Apreciem faptul că ați trimis la Washington emisari speciali pentru a ne ține la curent cu gândurile Dumneavoastră. Considerăm că aceste schimburi de păreri confidențiale la nivel înalt trebuie menținute.
Nicolae Ceaușescu: Eu apreciez mult atitudinea declarată și dorința exprimată de președintele Ford, cât și de dumneavoastră, în calitate de secretar de Stat al Statelor Unite, de a continua realizarea înțelegerilor stabilite cu președintele Nixon, la care dumneavoastră ați avut o participare foarte activă, și de a dezvolta în continuare, pe toate planurile, relațiile noastre.
În conformitate cu obiceiul nostru de a trata oaspeții cu toată atenția, las la alegerea dumneavoastră inițiativa de a spune cu ce să începem.
Henry Kissinger: Domnule președinte, ați fost deosebit de amabil să mă primiți într-un moment care putea fi considerat, pe drept cuvânt, neconvenabil. Cred, însă, că vom putea acoperi toate problemele și sunt gata să urmez ordinea pe care o preferați Dumneavoastră.
În ceea ce ne privește, vom urma practica noastră de a păstra note de convorbire la Casa Albă, iar nu la Departamentul de Stat, pentru a nu ne expune la nici un fel de indiscreții. Se întâmplă ca, atunci când citesc ziarul „New York Times”, să constat că cei de acolo aleg mai bine telegramele pe care le primesc decât colaboratorii mei.
Nicolae Ceaușescu: Se vede că au un bun serviciu de informații.
Henry Kissinger: Așa este. Totuși, informațiile cele mai importante le țin acolo unde nu pot să ajungă ei.
Nicolae Ceaușescu: Poate să începem, totuși, cu problemele relațiilor româno-americane. Aceasta cu atât mai mult cu cât prima vizită pe care ați făcut-o împreună cu președinte Nixon acum cinci ani și câteva luni a avut loc în preajma Congresului partidului nostru. Chiar l-am amânat cu o zi.
Henry Kissinger: Nu am uitat aceasta.
Nicolae Ceaușescu: Și acum vizita dumneavoastră are loc cu câteva săptămâni înainte de Congresul partidului.
Desigur, între timp situația s-a schimbat mult în lume. Atunci vizita a fost mult criticată de prietenii noștri. Azi se pare că noi suntem în situația de a-i critica.
Henry Kissinger: Pentru ce? Pentru că au relații prea bune cu Statele Unite?
Nicolae Ceaușescu: Nu pentru că au relații prea bune, ci pentru a evita să se înțeleagă cu Statele Unite pe seama altora.
Henry Kissinger: Am putea discuta despre aceasta mai în detaliu. Ce acorduri apreciați că s-au realizat pe seama altor țări?
Nicolae Ceaușescu: M-am referit la faptul că noi suntem în situația de a-i critica pentru a preveni realizarea unor înțelegeri pe seama altora.
Henry Kissinger: Înțeleg. Este o strategie bună.
Nicolae Ceaușescu: Pentru a reveni la relațiile României cu Statele Unite. În 1969, am anunțat în comun că Statele Unite vor acorda României clauza națiunii celei mai favorizate și că va avea loc o extindere a relațiilor dintre țările noastre. Până acum, s-a realizat o extindere a relațiilor, schimburile au sporit de câteva ori. Este drept că în trecut erau la un nivel scăzut. În ceea ce privește clauza suntem, însă, tot în domeniul declarațiilor. Poate că aș putea anunța – având în vedere că mai sunt doar câteva săptămâni până la Congres – că Statele Unite ne acordă clauza.
Henry Kissinger: În problema clauzei nu doresc să vă plictisesc cu explicații privind problemele noastre interne. Sper că proiectul de lege va trece prin Congres în următoarele două-trei săptămâni. De îndată ce avem legea, vom acorda cu siguranță clauza României.
Există, totuși, o mică problemă cu amendamentul Jackson, pe care o voi discuta cu ambasadorul dumneavoastră și cred că poate fi rezolvată destul de simplu. Va trebui, cred, să se acorde o anumită considerație față de amendamentul Jackson pentru a evita orice dificultăți care ar putea apare mai târziu. Personal, nu ridic această problemă; nici nu cred că este bine pentru că ar reprezenta un amestec. De altfel, la Dumneavoastră nici nu se pune problema ca în cazul Uniunii Sovietice. Noi considerăm orice gest din partea României ca fiind acoperitor în sensul acestui amendament.
Harry Barnes: La conferința sa de presă, senatorul Jackson s-a referit la cazurile de dublă cetățenie.
Henry Kissinger: Să știți că declarațiile senatorului Jackson nu reprezintă politica guvernului american.
Nicolae Ceaușescu: Am citit declarațiile senatorului Jackson. Mi se pare că va trebui să-și completeze amendamentul în privința României, în sensul că, pe lângă cererea de a acorda dreptul la emigrare – care, de altfel, este acordat de România – să se prevadă și o intervenție pe lângă guvernul român pentru a acorda dreptul de revenire în țară, pentru că acum începem să avem probleme de acest fel.
Henry Kissinger: Evrei sau alții?
Nicolae Ceaușescu: Îndeosebi evrei, dar aceste lucruri le tratăm direct cu guvernul Israelului, și într-un sens și în altul.
Henry Kissinger: Lui Jackson eu i-aș da libertatea de emigrare, fără drept de întoarcere.
În orice caz, nu cred că amendamentul Jackson reprezintă o problemă majoră. Dacă s-ar putea face ceva, de natură simbolică, privind cazurile de dublă cetățenie sau de reunire a familiilor, aceasta ar îndepărta orice obiecție.
La câteva săptămâni după adoptarea legii, noi vom acorda clauza României, înaintea oricărei alte țări din Europa răsăriteană. Gestul la care m-am referit l-ați putea face după aceea, în forma în care am putea să o stabilim de comun acord, la 1-2 luni după acordarea clauzei.
Nicolae Ceaușescu: Mie mi se pare, totuși, că problema nu este bine înțeleasă. Practic, la noi nu există o problemă a emigrării. Lunar, pleacă din țară un anumit număr, care este tot mai mic. Între cei de origine evreiască sau germană, cei mai mulți pleacă acum în RFG. În total, mai sunt în România circa 55-60.000 de cetățeni de origine evreiască, iar cei care doresc să emigreze sunt tot mai puțini. Deci, nu există nici o problemă din acest punct de vedere.
Henry Kissinger: Singura problemă care există privește familiile unor cetățeni americani și cazurile de dublă cetățenie. Este o problemă care poate fi rezolvată ușor, pentru că nici nu cauzează multă agitație.
Nicolae Ceaușescu: Există asemenea cereri?
Harry Barnes: Cam 175 de cazuri de dublă cetățenie și 3-400 de membri de familie.
Nicolae Ceaușescu: Să vedem ce trebuie făcut ca să rezolvăm. Practic, cu Statele Unite nu avem probleme. Cu emigrația română din SUA avem relații foarte bune. În fiecare an vin câțiva să se stabilească din nou în țară.
Henry Kissinger: Nici nu cred că există vreo problemă, am menționat-o doar în treacăt.
Ambasadorul îmi spune că mai este o prevedere în proiectul de lege, potrivit căreia pentru acordarea clauzei este necesar și un acord comercial de natură tehnică, referitor la facilitățile acordate oamenilor de afaceri. Aș sugera să se înceapă imediat negocierile pentru a fi gata cu acordul atunci când se va adopta legea. Pentru noi nu este nici o dificultate, așa că ambasadorul ar putea începe tratativele imediat, pentru a termina luna viitoare. Noi vom accelera procedurile la Washington, deși nu reușim întotdeauna să facem totul în câteva săptămâni. Acest acord nu reprezintă ceva deosebit, este o procedură standard. De altfel, avem unul și cu Uniunea Sovietică.
Nicolae Ceaușescu: În decembrie, noi am propus la Washington să încheiem un acord economic pe termen lung. Noi suntem gata să începem tratativele. M-am gândit și eu să propun realizarea unui asemenea acord. Desigur, sunt de acord să încheiem și o înțelegere referitoare la facilitățile de ordin tehnic.Dorim, însă, și un acord de colaborare economică și tehnico-științifică pe termen lung. Avem asemenea acorduri cu aproape toate statele din Europa Occidentală.

Henry Kissinger: Mi-aș permite să sugerez următorul program: întâi să încheiem acordul comercial tehnic; apoi se acordă clauza; după aceasta să începem negocierea acordului pe termen lung pentru colaborare economică și acea parte a colaborării științifice care nu va fi acoperită de acordul cultural care se negociază acum.34
Nicolae Ceaușescu: De acord.
Henry Kissinger: Dacă ne încadrăm în program, am putea începe negocierea acordului pe termen lung în primele luni ale anului viitor.
Nicolae Ceaușescu: Complet de acord.
În ce privește problema acelor cetățeni la care v-ați referit, cred că trebuie să vedem și să soluționăm toate problemele pentru a nu mai avea motive de discuții.
Henry Kissinger: Ambasadorul va urmări această chestiune. De fapt, nici nu știam că există acest aspect înainte de a citi notele respective, în avion.
Nicolae Ceaușescu: Noi considerăm că acestea sunt lucruri curente. Din acest punct de vedere nu cred că între România și Statele Unite se pot ivi asemenea probleme.
Am menționat că s-a realizat o extindere a schimburilor; am dori, însă, ca guvernul SUA să încurajeze și în continuare, poate mai mult ca până acum, realizarea unor investiții în România. Poate va găsi și căile de a acorda unele credite de investiții în România, în colaborare cu firme americane, dar în condiții mai avantajoase, ținând seama de faptul că România este o țară în curs de dezvoltare.
Henry Kissinger: Ce s-a făcut cu creditele Eximbank?
Harry Barnes: S-au acordat în ultimii doi ani, însă dobânzile au sporit, ca peste tot.
Nicolae Ceaușescu: Avem în vedere realizarea unor acțiuni foarte mari în România: irigații, care necesită cheltuieli uriașe, regularizarea unor cursuri de apă, acțiuni care să permită punerea în valoare a unor suprafețe mari pentru creșterea producției agricole. Statele Unite ar putea contribui la aceasta. În afară de aceasta, este industria care reprezintă un domeniu foarte important.
Henry Kissinger: Vom fi bucuroși să discutăm aceste probleme. L-am putea trimite pe ministrul Agriculturii. Privim cu simpatie dezvoltarea cooperării, atât în agricultură, cât și în industrie. Ca și în trecut, vom fi gata să folosim influența noastră, atât pe lângă băncile particulare, cât și în cadrul Eximbank, precum și în instituțiile financiare internaționale, cum este B.I.R.D.36
Cel mai bine este ca ambasadorul Dumneavoastră să discute concret aceste probleme cu colaboratorii noștri, la Washington, iar noi vom folosi influența noastră pe lângă instituțiile internaționale și cele din țară pentru a obține ce este posibil.
Nicolae Ceaușescu: Bine, de acord.
Henry Kissinger: Atitudinea noastră fundamentală este pozitivă. Politica noastră este ca România să fie menținută în fruntea listei țărilor din Europa răsăriteană în privința colaborării cu Statele Unite. Este un lucru de care ne este uneori extraordinar de greu să convingem agențiile noastre economice.
Nicolae Ceaușescu: În orice caz, atât în domeniul agriculturii, cât și al industriei, inclusiv în exploatarea materiilor prime, putem colabora bine. Avem minereuri cu un conținut mai sărac, dar în cantități mari pentru exploatarea cărora putem coopera în condiții corespunzătoare.
Henry Kissinger: În legătură cu problemele agriculturii, urmează să țin o cuvântare majoră pentru a prezenta punctul de vedere al Statelor Unite la Conferința mondială a alimentației de la Roma. Vom anunța o nouă poziție care reprezintă o cotitură, deoarece până acum căutam numai pe piața liberă. Este prima noastră încercare de a soluționa problema pe o bază guvernamentală. Cred că anumite aspecte vor interesa și România. După aceasta, dacă se vor discuta aceste lucruri la Washington, vă asigur că vom examina în modul cel mai serios demersurile României.
Nicolae Ceaușescu: De acord.
Henry Kissinger: Față de problemele concrete, la bumbac vom putea face ceva, la cerealele furajere va trebui să mă mai interesez.
Nicolae Ceaușescu: Avem în programul pe acest cincinal prevăzut să punem în valoare un zăcământ de cupru cu conținut nu prea bogat, dar exploatabil în carieră, ceea ce îl face rentabil. Dacă SUA sunt interesate, ar putea participa cu credite avantajoase în ceea ce privește dobânda, iar restituirea s-ar putea face în minereu.
Henry Kissinger: Aceasta cred că privește Eximbank. Ați avut deja contacte cu firme sau doriți să vă ajutăm noi?
Nicolae Ceaușescu: Avem contacte, dar ne interesează creditele cu o dobândă mai mică. Firmele ne sfătuiesc să insistăm pe lângă administrație.
Henry Kissinger: În ceea ce privește firmele americane, comportamentul lor dovedește că Marx și Lenin nu au avut dreptate, spunând că oricând capitaliștii înțeleg interesele țării lor. În politică acești capitaliști americani sunt niște idioți. Ei nu pricep că acordarea de credite nu depinde de o anumită insistență, ci de bazele politice pe care se stabilesc relațiile.

Nicolae Ceaușescu: Tocmai de aceea cred că trebuie apreciat că acești capitaliști americani au înțeles aspectul politic. Îmbinarea aspectului politic cu cel economic îi face adevărați marxiști.
Henry Kissinger: Adevărul este că sunt idioți. După decretarea embargoului petrolier arab, șeful unei firme petroliere americane din Arabia Saudită l-a felicitat pe regele Feysal, spunând că de mult trebuia făcut acest pas. Acum respectivul nu mai este în Arabia Saudită, vă asigur.
Nicolae Ceaușescu: Dar unde e libertatea?
Henry Kissinger: Pot spune ce vor în Europa, dar nu în Arabia Saudită, unde au nevoie de protecția noastră. Dacă vor să aibă această protecție, trebuie să urmeze linia sau cel puțin să nu se împotrivească politicii guvernului.
Nicolae Ceaușescu: În ce privește România, mi se pare că judecata lor este foarte bună. Ei văd că Statele Unite dau anual credite avantajoase în valoare de câteva miliarde de dolari și alte câteva miliarde sub formă de ajutor și nu au nici un folos. Dacă România primește credite avantajoase, acestea ar înlesni punerea în valoare a unor materii prime, cu avantaje și pentru România și pentru Statele Unite. Aceasta corespunde intereselor și ale guvernelor și ale firmelor americane.
Henry Kissinger: Cu aceasta sunt de acord. Calea de urmat este de a discuta proiectele cu companiile americane și de a le supune la Eximbank. Dacă proiectele sunt economicește fezabile, desigur că vom da acordul politic și chiar vom încuraja pe plan politic asemenea acțiuni.
Harry Barnes: Am impresia că domnul președinte are în vedere altceva, domnule secretar. Este vorba despre creditele Agenției pentru Dezvoltare.
Nicolae Ceaușescu: Un credit politic, ca să folosesc termenii dumneavoastră.
Henry Kissinger: Aceasta reclamă acțiune în Congres. În starea în care se află Congresul în momentul de față acest lucru este foarte dificil. Dacă privim în viitor, peste câțiva ani, când vom controla situația, cred că va fi posibil să ne gândim din nou la aceasta.
Nicolae Ceaușescu: În fine, când l-am trimis recent pe consilierul meu la Washington,37 care a avut convorbiri cu dumneavoastră și cu președintele Ford, am pus problema unei vizite a președintelui în România. Nu știu dacă am putea avea în vedere anul viitor pentru realizarea vizitei.
Henry Kissinger: Este foarte generos din partea dumneavoastră să-l invitați pe președinte. De fapt, am discutat cu dânsul această chestiune. Atitudinea lui este favorabilă. La un moment dat, el va trebui să meargă în Europa Occidentală. O posibilitate care trebuie avută în vedere, de asemenea, este legată de Conferința securității europene. Dacă se ține la nivelul cel mai înalt, atunci este posibilă o vizită în Europa răsăriteană, de fapt numai în România. Aș spune să luăm ca bază anul 1975.
Nicolae Ceaușescu: De acord.
Henry Kissinger: Îmi place mult casa de oaspeți, este foarte elegantă. Desigur, acesta nu este singurul motiv pentru care ar veni președintele. Oricum, este bine să ne propunem realizarea vizitei în 1975.
George Macovescu: Am putea trece aceasta în comunicat?
Henry Kissinger: Există întotdeauna o doză de nesiguranță în privința programului președintelui. Când se fixează o dată, iar apoi nu se respectă, pot apărea dificultăți. Mai bine să menționăm doar inițiativa și acceptarea ei, fără a spune 100 la sută că va avea loc în 1975.
Nicolae Ceaușescu: Am putea spune în comunicat că am convenit să începem negocierile pentru încheierea acordului comercial și, ulterior, a acordului economic de lungă durată. Să facem și o referire de principiu la încurajarea schimburilor între cetățenii celor două părți.
Henry Kissinger: Ar fi, cred, foarte bine. Nu insist, dar mă întreb dacă am putea spune ceva despre cazurile de dublă cetățenie.
Harry Barnes: Există o formulare bună în comunicatul vizitei din decembrie, care ar putea fi preluată. Este și mai generală.
Nicolae Ceaușescu: De acord.
Mai avem și unele probleme cu biserica română din S.U.A., care funcționează sub egida bisericii ortodoxe din România. Dar nu doresc să discut acum această problemă.
Putem spune în comunicat că s-a manifestat dorința comună de a dezvolta colaborarea și în viitor.
Cred că putem trece la problemele internaționale. Sunt gata să vă ascult.
Henry Kissinger: Poate doriți să alegeți dumneavoastră tema, iar eu îmi voi spune părerea.
Nicolae Ceaușescu: Ați călătorit mult, ați cules multe impresii. Poate că eu aș alege o temă mai puțin interesantă.
Henry Kissinger: Nu am venit aici pentru a vorbi despre probleme care nu prezintă interes pentru dumneavoastră. Altfel aș începe să vorbesc despre America Latină.
Nicolae Ceaușescu: Este foarte interesant; noi ne ocupăm foarte mult de dezvoltarea relațiilor cu țările latino-americane. Până acum am încheiat două tratate de prietenie în America Latină.
Henry Kissinger: Cu ce țări?
Nicolae Ceaușescu: Argentina și Costa Rica. Întreținem relații apropiate cu aproape toate țările din America latină.Dar, poate, într-adevăr, este mai bine să începem cu situația din Europa. Aici avem o problemă concretă, a Conferinței de securitate europeană38 și o problemă mai generală legată de existența unor stări de lucruri care pot duce la situații grave, cum este cea din Cipru. Părerea noastră este că asupra câtorva lucruri se trece uneori fără a se acorda o prea mare atenție, sau se consideră că ar fi ușor de soluționat.
Henry Kissinger: Probleme de acest fel nu am niciodată.
Nicolae Ceaușescu: Cu toate că s-a obținut o serie de rezultate în îmbunătățirea relațiilor dintre un șir de state, situația continuă să fie, după părerea noastră, destul de complicată. Să spun drept, este o situație care, în multe privințe, se aseamănă cu situația premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial.
Henry Kissinger: În Europa?
Nicolae Ceaușescu: Și în Europa și în lume.
Henry Kissinger: De ce în Europa?
Nicolae Ceaușescu: Trebuie să vedem lucrurile în strânsă legătură și cu criza energiei, a materiilor prime, cu criza financiară care, împreună, creează o situație destul de serioasă. Există, de asemenea, o puternică deplasare a mijloacelor financiare, care duce la o nouă situație economică și, până la urmă, și politică.
Henry Kissinger: De acord, aceste fenomene sunt foarte serioase.
Nicolae Ceaușescu: În definitiv, este greu de prevăzut cum vor acționa unele state, mai ales din Europa, pentru a soluționa aceste probleme. În trecut ele au ales calea militară.
Pe urmă, sunt probleme încă nesoluționate în Europa, cu toți pașii care s-au făcut spre înțelegere și cu toate acordurile deja realizate. Situația din Cipru este foarte elocventă în această privință.
Henry Kissinger: Ea demonstrează încă o dată că nu există leac pentru prostie. Împreună, militarii greci și turci au creat o porcărie de mari proporții.
Nicolae Ceaușescu: În altă ordine de idei, este vorba de concentrarea foarte mare de forțe militare în Europa, cea mai mare din lume, fără precedent în trecut. Cu toate că există diferite alte focare de încordare, Europa rămâne, după părerea noastră, problema numărul unu, care trebuie să ne preocupe în momentul de față.
Henry Kissinger: De acord că este problema numărul unu.
Nicolae Ceaușescu: Se pune acum problema cum trebuie acționat în această situație foarte complicată. Ca să fiu în concordanță cu spiritul deschis al discuțiilor noastre din trecut, aș dori să spun unele gânduri în această privință.
Henry Kissinger: De aceea v-am rugat să începeți Dumneavoastră. Eram convins că aveți ceva.
Nicolae Ceaușescu: Am impresia că, atât Statele Unite, cât și Uniunea Sovietică, consideră că problemele se pot soluționa numai printr-o înțelegere între ele. Aceasta nu ar face decât să repete situația dinainte de cel de-Al Doilea Război Mondial. Faptele demonstrează că asemenea soluții nu sunt stabile sau viabile.
Henry Kissinger: Cred că așa gândește Uniunea Sovietică. Gândirea noastră este mult mai complicată.
Nicolae Ceaușescu: În orice caz, pentru a putea soluționa problemele din Europa și pentru a realiza o adevărată securitate pe continent, sunt necesare concepții și acțiuni noi.Eu vă spun niște gânduri pe care le vom dezbate la Congres. Dar ați venit înainte și aș dori să vi le înfățișez.Prima problemă este de a se ajunge la o reală dezangajare militară și la o reducere a concentrării de forțe. Ce se discută la Viena, să spun cinstit, noi apreciem că nu are nici o valoare.
Henry Kissinger: De acord cu Dumneavoastră.
Nicolae Ceaușescu: Pentru informarea dumneavoastră, nu am luat încă o hotărâre, dar ne-am pus întrebarea dacă mai are rost să participăm, chiar în calitate de observatori.
Considerăm, deci, că realmente, este necesară o abordare într-o concepție nouă și într-un spirit de acțiune nou, a problemei privind concentrarea forțelor militare și armamentelor în Europa. Este un lucru anormal și aproape neîntâlnit în istorie – în orice caz în istoria modernă – ca la 30 de ani după război să nu se încheie un tratat de pace și nici să nu se aibă în vedere acest lucru. În fond, Europa trăiește în stare de armistițiu, dacă ar fi să luăm documentele de la Postdam. Deci, a doua problemă este de a pune cu fermitate problema lichidării acestui provizorat și de a se ajunge, realmente, la un acord de pace, cu toate consecințele ce decurg din aceasta privind lichidarea completă a oricăror urmări ale stării de război, ca și a oricăror drepturi asumate în virtutea acestui fapt. Aceasta presupune, de asemenea, retragerea trupelor străine de pe teritoriile altor state, precum și alte măsuri. În acest spirit judecăm noi și problema Conferinței general-europene pe care o considerăm nu ca un moment de încheiere, cum gândesc unii, ci ca un început pentru a merge în continuare spre soluționarea definitivă a problemelor.
Henry Kissinger: În privința atitudinii noastre față de Conferința europeană, nu noi am fost principalii promotori și nu noi suntem de vină că lucrurile merg destul de încet. Dorim să se ajungă la o încheiere rezonabilă și, personal, cred că Conferința se va putea încheia în primăvara anului viitor. Nu există încă un acord cu privire la nivelul fazei finale. Toată lumea spune că aceasta depinde de rezultatele Conferinței, dar acestea sunt deja perfect previzibile. Convingerea mea personală este că ultima fază va avea loc la nivelul cel mai înalt. Înainte de a se ajunge, însă, la această concluzie, dulapurile ministerelor de Externe se vor umple de rapoarte asupra unor discuții grandioase pe această temă. Dar îmi dau seama că nu aceasta este grija Dumneavoastră principală.
Nicolae Ceaușescu: Într-adevăr, grija principală nu este nivelul, ci cu ce vom veni la Conferință.
Henry Kissinger: După cât înțeleg, la primul coș a rămas problema modificării pașnice a frontierelor și cea a valabilității egale a principiilor sau a faptului că ele trebuie îndeplinite cu egală strictețe. Cred că problema este rezolvată, pentru că, oricum, nimeni nu înțelege despre ce este vorba. Nu mă mai refer la celelalte aspecte, pentru că am sta toată noaptea. Mai multe probleme par a fi la coșurile III și IV. Cred că, la sfârșit, vom veni cu ceva rezonabil. Oricum, nu cred că documentul va marca un punct de cotitură în istorie.
Nicolae Ceaușescu: Și eu cred că problemele principale sunt rezolvate sau în curs de rezolvare, chiar și cele de la coșul III, cele umanitare. După părerea mea, problemele principale rămân cele de ordin militar, pentru prevenirea unor noi situații de încordare și cele referitoare la crearea unui organism cu caracter consultativ, într-o formă care să nu pună probleme, dar care să asigure continuarea discuțiilor asupra unui șir de aspecte care rămân de soluționat.
Henry Kissinger: Am convenit cu domnul ministru de Externe ca ambasadorii noștri la Geneva să fie în contact asupra acestei probleme. Foarte sincer, doresc să vă spun că părerea noastră este exact opusă preocupării Dumneavoastră. Dumneavoastră doriți să preveniți, printr-un sistem general, ca o superputere să se amestece în afacerile interne ale statelor din Europa răsăriteană și pentru aceasta mecanismul amintit este foarte util. Noi am dori să prevenim situația în care aceeași superputere să intervină în Europa occidentală, iar în această privință mecanismul prezintă anumite pericole.
Nicolae Ceaușescu: Depinde cum este organizat.
Henry Kissinger: Aceasta am dori să discutăm la Geneva. Dorim realmente să examinăm ideile Dumneavoastră cu privire la mecanism înainte de a adopta o hotărâre.
Nicolae Ceaușescu: Noi înțelegem că Statele Unite, fiind prezente în Europa, participând la Conferință, semnând documentele Conferinței, își asumă anumite responsabilități și dorim ca aceasta să contribuie la realizarea unei politici noi, a securității în Europa.
Henry Kissinger: Înțeleg sensul observației Dumneavoastră. În ce privește problematica militară, și eu cred că discuțiile de la Viena nu duc în prezent la nimic util. Impresia noastră este că Uniunea Sovietică nu dorește să se facă progrese în această direcție în prezent.
Nicolae Ceaușescu: Noi considerăm că problemele din Europa sunt foarte complicate și ascund pericole mari. În orice moment s-ar putea ivi noi complicații, de genul celor din Cipru, cu implicații destul de largi și greu de prevăzut.
Henry Kissinger: Noi dorim să acționăm pentru stabilizarea situației, pentru o mai mare securitate.
Nicolae Ceaușescu: Îmi dau seama că acum nu este timpul să discutăm, dar ridic această problemă, cu dorința de a se reflecta asupra ei și de a se gândi la soluții care, realmente, să creeze altă situație.
Henry Kissinger: Ne interesează mult ideile Dumneavoastră cu privire la modalitățile concrete în care s-ar putea avansa spre o reglementare de pace și la conținutul acesteia.

Nicolae Ceaușescu: Ceea ce conțin toate tratatele de pace: lichidarea stărilor de lucruri determinate de război, cu toate consecințele ce decurg din aceasta. De altfel, în însăși Carta Națiunilor Unite sunt anumite aspecte determinate de starea de război, în legătură cu care vor trebui găsite soluții corespunzătoare. Nu mă refer la dreptul de veto, nu este o problemă actuală. Dar în Cartă sunt prevederi care mențin dreptul de intervenție în treburile altor state.
Henry Kissinger: Doriți să preveniți posibilitatea aplicării acestora?
Nicolae Ceaușescu: Cred că toată lumea dorește aceasta.
Henry Kissinger: Din punct de vedere tehnic-juridic, Dumneavoastră sunteți stat inamic pentru Uniunea Sovietică?
Nicolae Ceaușescu: Legal nu, avem tratat. Dar în legătură cu articolul 53 referitor la „fostele state inamice” se pot găsi oricând interpretări.
Henry Kissinger: Înțeleg ce aveți în vedere.
Nicolae Ceaușescu: Să știți că nu este vorba numai de România. Este, în fond, o situație unică în istorie când, la mult timp după un război, anumite țări mențin dreptul de a interveni oricând consideră că este cazul.
Henry Kissinger: Înțeleg foarte bine punctul Dumneavoastră de vedere. Personal, cred că dacă ar fi vorba de un tratat de pace cu Germania, acesta ar fi foarte greu de negociat în acest moment. Pe de altă parte, nu văd încă ce ar da un tratat de pace altor țări.
Nicolae Ceaușescu: Noi avem un tratat de pace, semnat la Paris în 1947. Cu toate acestea nu dorim să repetăm povestea cu mielul și lupul.
Henry Kissinger: Înțeleg ce aveți în vedere. Personal, cred că un tratat de pace cu Germania este acum foarte dificil, datorită condițiilor și mentalității din cele două părți ale Germaniei. I-am spus lui Brejnev că cel mai mare pericol pentru pace este ca R.D.G. să câștige campionatul mondial de fotbal. În mare măsură el a fost de acord. Încrederea lor în forțele proprii ar fi căpătat atunci proporții nemaipomenite și necontrolabile. Ei joacă fotbal după filozofia lui Kant, metodic.
Nicolae Ceaușescu: Îi cunoașteți mai bine pe germani.
Henry Kissinger: Este adevărat. Vreau să spun că noi dorim să ajungem la slăbirea confruntării militare în Europa Centrală și în alte regiuni.
Nicolae Ceaușescu: Problemele acestea merită să fie discutate o dată mai în amănunt pentru că, oricum, Statele Unite, asumându-și o anumită răspundere în Europa, trebuie să țină seama mai mult de interesele tuturor statelor de pe continent.
Henry Kissinger: Este un punct important, pe care cred că îl înțeleg acum foarte bine. Să spun cinstit, poate că până acum nu am privit lucrurile și sub acest aspect, pe care l-ați ridicat într-un mod atât de nuanțat.
Nicolae Ceaușescu: Aș relua o idee pe care am spus-o la început. Trebuie văzut, cred, că a merge pe ideea că problemele pot fi soluționate numai prin înțelegeri în doi este de natură să ducă la eșec. Noi apreciem rolul Uniunii Sovietice și al Statelor Unite. Am spus aceasta lui Brejnev și altor conducători sovietici. Dar apreciem, totodată, că, pornind de la acest rol, ele nu pot și nu vor putea niciodată să soluționeze totul în numele altora sau nesocotind pe alții.
Henry Kissinger: Noi, în Statele Unite, nu mergem pe acest drum.
Nicolae Ceaușescu: Îmi reamintesc – iar dumneavoastră cunoașteți bine – ce s-a întâmplat în 1939. Stalin a preferat înțelegerea cu Hitler. S-a scris că este o înțelegere pentru o mie de ani, dar știm cât a durat și ce urmări a avut. Știm că Statele Unite nu pot fi asemuite cu Germania, dar pericolul unei înțelegeri în doi este văzut de toate țările din Europa chiar și de cei mai buni aliați ai dumneavoastră.
Henry Kissinger: Nu le plac înțelegerile noastre, ca să le poată face ei.
Nicolae Ceaușescu: Poate sunt împinși la aceasta de felul cum acționează Statele Unite.
Henry Kissinger: Credeți că politica franceză are ceva de-a face cu ce am făcut noi?
Nicolae Ceaușescu: Politica franceză poate nu, dar să știți că apreciez mai mult această politică, care este totuși, mai realistă ca a altora.
Henry Kissinger: În Europa occidentală sau în Statele Unite?
Nicolae Ceaușescu: În Europa.
Henry Kissinger: Cel puțin, francezii încearcă să ducă o politică națională. Tot ce vreau să spun este că nu noi suntem cei care îi provocăm să facă ceea ce fac.
Nicolae Ceaușescu: Dar pericolul nu este atât din partea Franței…
Henry Kissinger: Ci …?
Nicolae Ceaușescu: Până la urmă, problema este că se poate ajunge la o accentuare a divizării Europei. Poate fără să vrea, Statele Unite contribuie la aceasta.
Henry Kissinger: Cum?
Nicolae Ceaușescu: Vorbesc acum nu ca un președinte cu secretarul de Stat al Statelor Unite, ci ca un om politic cu un alt om politic care, indiferent de faptul că îndeplinește o răspundere sau alta, înțelege într-un mod mai general problemele momentului.
Henry Kissinger: Sunt de acord că este necesar să pătrundem sensul istoriei, iar nu numai evenimentele zilei. Cred, de asemenea, că situația în Europa este mult mai complicată decât își dau seama cei mai mulți americani. Ce pași concreți pot fi întreprinși la un moment dat, aceasta este o întrebare mai dificilă.
Nicolae Ceaușescu: Cred că unii pași concreți sunt legați de Conferința europeană, unde o serie de acțiuni, cel puțin din punct de vedere politic, pot deschide căi de soluționare a problemelor în viitor. Nu sunt printre cei care își fac iluzii despre diferitele acorduri. Știu că ele stau în vigoare cât timp se bizuie pe un anumit raport de forțe, dar și ele pot juca un anumit rol. De aceea, consider că documentele securității europene trebuie să fie cât mai clare cu putință.
În convorbirea avută acum cinci ani, am vorbit de faptul că se vor produce mari schimbări. Acum putem vedea că schimbările sunt prea mari și s-au petrecut prea repede. Asupra unora nu toată lumea are înțelegerea corespunzătoare și este pregătită să le facă față.
Henry Kissinger: Avem o serie de probleme pe care trebuie să încercăm să le abordăm, iar în Occident suntem singura țară care le poate rezolva. Trebuie să menținem dialogul constructiv în problema armelor nucleare, altfel pericolele vor deveni prea mari pentru ambele părți. Aceasta este evident. Trebuie să încercăm să facem ceva cu problema energiei. Dacă nu ne așezăm în fruntea acestei acțiuni, se poate ajunge la o asemenea slăbire politică a Vestului, încât întreaga structură din perioada postbelică se poate dezintegra. Istoria ne dă, desigur, o anumită perspectivă. Dar să nu credeți că apreciem că putem să rezolvăm toate aceste probleme numai cu Uniunea Sovietică. În Europa avem nevoie de mai multă conștiință națională. Dacă S.U.A. ar acționa singure în toată lumea, în toate problemele, ne-am epuiza repede substanța națională. De aceea, înțelegem că trebuie să contribuim ca Europa să dobândească o identitate mai puternică. Acest lucru este necesar și pentru propria noastră bunăstare.
Nicolae Ceaușescu: Eu am încredere în Europa. Dar sunt și probleme complicate care trebuie soluționate. Aici Uniunea Sovietică și Statele Unite pot aduce o contribuție importantă în măsura în care țin seama de tendințele existente și de năzuințele popoarelor europene.
Henry Kissinger: Vreau să vă spun ceva, domnule Președinte, pentru a arăta că înțeleg preocuparea Dumneavoastră. Cândva, când eram profesor, am studiat politica externă a lui Bismark. În acea perioadă situația din Germania era următoarea: era o țară oarecum agresivă – Prusia și o țară mai puțin agresivă – Austria, plus o seamă de state germane mai mici care priveau spre Austria, căutând protecția ei. În 1864, Bismark a convins Austria că țările mici nu fac decât greutăți, încurcă lucrurile și de aceea este mai bine ca problemele să fie rezolvate de Prusia și Austria direct, fără a ține seama de țările mai mici. Austria a acceptat. Toate statele germane mai mici au fost demoralizate. Doi ani mai târziu, Prusia ataca Austria, care ajunsese total izolată. Uneori, putem învăța din istorie.
Nicolae Ceaușescu: Să sperăm.
Henry Kissinger: Nu va exista un condominiu atâta timp cât eu sunt secretar de stat. Nu suntem copii, știm și noi ce este strategia. Și, la urma urmei, ce am făcut noi care ar putea sugera că ne îndreptăm spre un condominiu?
Nicolae Ceaușescu: Cred că am discutat destul despre Europa. În orice caz, aș dori să repet că noi am dori ca Statele Unite să adopte la Conferința europeană o poziție cât mai constructivă posibil și, în general, în îndeplinirea răspunderii pe care și-a asumat-o în Europa, să contribuie la rezolvarea problemelor complexe, în spiritul securității și păcii.
Henry Kissinger: După discuțiile cu reprezentanții Dumneavoastră cred că vom deveni ceva mai activi la Conferință. Pot spune în mod confidențial că, în general, intenționăm să fim mai activi și vom vorbi serios cu cancelarul vest-german, atunci când va veni la Washington, în decembrie. Cred că înțeleg problema fundamentală pe care o aveți în vedere în legătură cu rolul Americii în Europa. Ați menționat Ciprul și Orientul Mijlociu. Pe care doriți să le discutați?
Nicolae Ceaușescu: Despre Orientul Mijlociu cel mai mult puteți vorbi Dumneavoastră. Ați fost acolo de mai multe ori, acum mergeți din nou.
Henry Kissinger: M-am cam supărat că nu am fost invitat la conferința arabă la nivel înalt. Am văzut în ultimul timp mai mulți arabi decât s-au văzut ei între ei. Mi s-a spus că trebuie să mă însor pentru că m-am sărutat cu atât de mulți miniștri arabi încât nu o să mai pot face diferența. Mie îmi plac liderii arabi. Sunt oameni cu personalitate puternică, cu un temperament romantic, cu o enormă complexitate de calcul, angajați permanent în încercarea de a obține un avantaj pe seama altuia. Ce se poate întâmpla când se adună împreună 19 prim-miniștri și președinți arabi este dincolo de capacitatea mea de imaginație. Problema de bază cu arabii este că nu poți spune unde se sfârșește realitatea și unde începe poezia epică. Cred că la Rabat au făcut mai multă poezie epică. Părerea noastră despre Organizația palestiniană este destul de clară. Nu avem nimic împotriva O.L.P. ca atare. Eram gata să începem contactele politice cu ei. Începusem deja, după cum știți, unele explorări secrete. Problema imediată este însă cum să redăm cel puțin o parte din Cisiordania sub control arab. Pentru aceasta era necesar Hussein. Ideea mea era să aibă loc negocieri între Hussein și israelieni. Am obținut acordul Israelului pentru asemenea negocieri acum 6 săptămâni. Într-un termen de 6 luni am fi reușit cu siguranță să realizăm ceva. După acest acord ar fi venit momentul recunoașterii O.L.P. Acum avem de a face cu o situație foarte complexă. Arabii au recunoscut O.L.P., cu care Israelul nu vrea să discute. Este adevărat că nimeni nu dispune de mijloace să-i determine pe israelieni să facă ceva, cu excepția noastră. Dar există limite și în privința capacității noastre, care țin mai mult de situația noastră internă. Totuși, acționând în secret, pas cu pas, se putea ajunge la înapoierea măcar a unei părți din Cisiordania către Iordania, cu alte cuvinte către arabi. Știu ce se va întâmpla acum. Sadat și Feysal sunt conștienți că s-au încurcat lucrurile. Așa că acum îmi vor cere să fac o minune. Hussein a ieșit din joc. Assad a realizat ceea ce și-a dorit, adică să îngreuieze posibilitatea unor negocieri separate și să evite propria izolare. Mie îmi place în mod special Assad. Îl cunoașteți?
Nicolae Ceaușescu: Suntem prieteni.
Henry Kissinger: Este un om cu un caracter puternic, de o mare integritate. Eu înțeleg bine politica lui, aproape că nici nu are de ales. Acum mă duc în zonă să le spun că trebuie să rezolve încurcătura în care au intrat. Principalul este să menținem ritmul mișcării înainte spre pace. Aceasta trebuie, desigur, să includă și Siria și pe palestinieni, dar trebuie făcut într-un fel care să poată da rezultate. Este greu de spus ce se va întâmpla în mod concret. Secretul acțiunii noastre de anul trecut și de anul acesta este că Statele Unite nu au anunțat niciodată un scop final, ci au avansat pas cu pas. Aceasta i-a împiedicat pe oponenții noștri din interior să se unifice. De asemenea, Israelului i-a fost mai greu să ne reziste. Acesta este acum singurul mod de a proceda care poate avea succes. Alternativa este înghețarea situației sau un nou război. Apreciez că un război ar fi acum fără rezultat: o victorie tactică pentru israelieni, dar un nou impas strategic. Va trebui să vedem ce se poate pune la cale acum. Până la urmă, va trebui să mergem cu toții la Geneva. Am sperat sincer că se va putea realiza o oarecare retragere israeliană înainte de Geneva, pentru că, după redeschiderea conferinței va urma, normal, o lungă perioadă de stagnare. Aceasta este o apreciere cinstită a situației. S-ar putea să-mi schimb părerea după ce mă văd cu toți prietenii mei, începând de marți seara.
Nicolae Ceaușescu: Situația este, desigur, complexă în Orientul Mijlociu. Și eu m-am întâlnit practic, cu toți conducătorii arabi, în afară de regele Feysal.
Henry Kissinger: Vă așteaptă o mare surpriză. Pentru a vă ilustra mentalitatea arabă, iată ce mi s-a întâmplat. După discuțiile avute cu primul ministru israelian le-am trimis câte o scrisoare miniștrilor de externe arabi. Când m-am întâlnit cu unul dintre ei, mi-a spus: „Acum știm că ai mințit pentru că am comparat toate scrisorile și am văzut că sunt identice!”.
Nicolae Ceaușescu: Sigur, arabii au o civilizație veche, o veche experiență și pot fi și destul de romantici. În sine, nu este un lucru rău.
Henry Kissinger: Mie, sincer, îmi plac, am o slăbiciune specială pentru sirieni. Pentru aceasta Dumnezeu mă va pedepsi într-o zi.
Nicolae Ceaușescu: Nu cred! Pe lângă toate acestea, arabii au căpătat acum un atu puternic – petrolul și cele câteva zeci de miliarde de dolari care se concentrează în Orientul Mijlociu. Eu am, totuși, impresia că, dacă se constată că sunt înțeleși, cu arabii se poate ajunge la rezultate bune.
Henry Kissinger: De acord cu Dumneavoastră!
Nicolae Ceaușescu: Acum cinci ani, când ați venit cu președintele Nixon, relațiile noastre cu țările arabe nu erau prea bune, iar după vizită, cu sprijinul prietenilor, aceste relații s-au înrăutățit și mai mult. Actualmente, aș putea spune că dintre țările socialiste, poate cu excepția Iugoslaviei, avem, poate, cele mai bune relații cu țările arabe.
Henry Kissinger: Probabil este adevărat. Este și impresia mea după discuțiile avute cu arabii.
Nicolae Ceaușescu: Avem relații bune și cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei. Cu Arafat am chiar relații prietenești, acum două săptămâni a fost în România. În lumea arabă s-au produs schimbări radicale, în ultimii ani, în ceea ce privește felul de a judeca lucrurile. Astăzi este acceptat faptul că Israelul constituie o realitate și că trebuie să se ajungă la o înțelegere corespunzătoare cu el. Deci, fantezia și romantismul din trecut au dispărut în mare măsură în ce privește problemele legate de Israel. Mai toate țările arabe au înțeles că trebuie să se preocupe mai mult de dezvoltarea lor economică și socială, să-și asigure independența. Ei înțeleg acum bine că războiul și menținerea încordării în Orientul Mijlociu sunt în detrimentul lor din toate punctele de vedere, după cum sunt, de altfel, și pentru Israel.
Henry Kissinger: Pentru Israel în orice caz.
Nicolae Ceaușescu: S-au produs deci schimbări mari. Acestea creează, după părerea mea, condițiile pentru o soluționare acceptabilă tuturor părților.
Recunoașterea O.L.P. era de așteptat și nu trebuie considerat ca ceva surprinzător.
Henry Kissinger: Nu sunt surprins, dar cred că acum s-a făcut o greșeală tactică.
Nicolae Ceaușescu: Chiar și tactic nu este o greșeală. Israelul însuși are nevoie de anumite zguduiri pentru a înțelege realitatea. Ieri am discutat despre aceasta cu ministrul Economiei, Bar-Lev.
Henry Kissinger: Sper că este mai priceput în economie decât în linii de apărare.
Nicolae Ceaușescu: Liniile de apărare nu mai au azi mare valabilitate.
Henry Kissinger: Îl cunosc pe Bar-Lev, mi-a fost student. Este un om foarte inteligent.
Istoria războaielor în deșert arată că armata care se află la celălalt capăt al deșertului pierde. În cel de-al Doilea Război Mondial nici un comandant nu a câștigat două bătălii la rând, pentru că se îndepărta de bază.
Nicolae Ceaușescu: N-aș dori să intru în considerente strategico-militare.Fapt este că Bar-Lev a spus că ei recunosc existența unei probleme palestiniene și că ea trebuie soluționată.
Henry Kissinger: Fără îndoială. Și care era soluția lui?
Nicolae Ceaușecscu: Nu am discutat soluții cu el. Dar însuși faptul că și în Israel începe să se înțeleagă faptul că trebuie soluționată problema palestiniană este un element pozitiv.
Henry Kissinger: De acord. Numai că acum va mai dura.
Nicolae Ceaușescu: Fără îndoială. Dar câte o dată anumite evenimente pot forța oamenii să înțeleagă, așa cum s-a întâmplat în Portugalia cu coloniile.
Henry Kissinger: Cred că nu este rea comparația. Am crezut întotdeauna că în Israel, când se ajunge la pace, lucrurile se vor petrece ca în Portugalia, la început foarte încet, pentru un timp, apoi foarte repede.
Nicolae Ceaușescu: În fond, Arafat și cercurile conducătoare ale OLP au ajuns la concluzia că trebuie pornit de la realități, iar printre aceste realități se numără și existența Israelului.
Henry Kissinger: De ce nu o spun public?
Nicolae Ceaușescu: Prima dată am discutat cu el acum doi ani și jumătate. Pe atunci nici nu vroia să audă. De fapt, suntem singurii care i-am pus problema că trebuie pornit de la recunoașterea realităților și de la necesitatea organizării unui stat pe un teritoriu al lor.
Henry Kissinger: De acord că aceasta este singura platformă realistă.
Nicolae Ceaușescu: Acum ei acceptă această idee. Ultima dată am discutat cu ei cu harta în față. În fond, ei doresc să-și organizeze un stat independent în Cisiordania, pe teritoriul ocupat în 1967, și în Gaza, legând cele două părți printr-un coridor în genul celui de la Berlin. De asemenea, ei sunt gata să accepte o anumită formă de colaborare cu Hussein și în perioada următoare, chiar după constituirea statului lor, într-o formă federală, sau așa cum ajung să se înțeleagă.
Henry Kissinger: Preocuparea noastră, domnule Președinte, nu este Hussein ca atare, ci cum să ajungem la negocieri efective.
Nicolae Ceaușescu: Recent l-am trimis pe reprezentantul meu la regele Hussein, după vizita lui Arafat, tocmai pentru a discuta această problemă. Am impresia acum că înțelegerea de la Rabat creează condiții pentru o abordare mai realistă, angajând și O.L.P. pe un drum nou.
În mod confidențial, vreau să vă spun că Arafat este foarte preocupat ca în toate problemele să aibă garanții cât mai mari din partea O.N.U. Ar dori, de asemenea, ca teritoriul să-l primească cel puțin cu participarea O.N.U. dacă nu prin O.N.U.
Henry Kissinger: Foarte interesant.
Nicolae Ceaușescu: A învățat și el ceva în 20 de ani. De aceea mi se pare că situația este acum mai favorabilă pentru a înainta spre o soluție. Zilele acestea urmează să se discute la O.N.U. problema palestiniană. Fără îndoială că ar fi util ca Statele Unite să adopte o poziție cât mai realistă, în orice caz nu o poziție de respingere a O.L.P. Cu atât mai bine ar fi dacă însuși Israelul ar recunoaște necesitatea unei soluționări politice a problemei palestiniene, care să le asigure palestinienilor dreptul la o viață independentă. Aceasta ar crea o bază nouă pentru soluționarea problemelor în perspectivă. Israelul nu trebuie să-i ridice pe palestinieni împotriva sa, ci, dimpotrivă, să și-i aproprie. Avem exemplul greșelii lui Makarios în Cipru, care nu a înțeles nevoia de a ține seama de turci, de a le asigura condiții egale și de a-i apropia.
Henry Kissinger: Complet de acord.
Nicolae Ceaușescu: Palestinienii există acolo și vor exista. Oricum, israelienii vor trebui să trăiască în pace și colaborare cu ei. Trebuie, însă, să li se și ofere posibilitatea de a face aceasta. Din discuțiile cu Arafat și cu alți conducători palestinieni, consider că este posibilă o soluție rezonabilă și acceptabilă în problema palestiniană.
Henry Kissinger: Foarte interesant.
Nicolae Ceaușescu: Însăși dorința lor de a angaja O.N.U. mai puternic este foarte pozitivă.
Henry Kissinger: Vom stabili contacte cu ei în următoarele câteva luni, pentru informarea Dumneavoastră confidențială, probabil înainte de sfârșitul anului. Va trebui ținut în secret din motive interne.
Nicolae Ceaușescu: Este bine. Cred că veți ajunge la concluzii și înțelegeri realiste. Ei doresc, la un anumit moment, să se întâlnească și cu conducătorii Israelului.
Henry Kissinger: I-ați spus acest lucru lui Bar-Lev?
Nicolae Ceaușescu: I-am spus.
Henry Kissinger: Și ce a spus el?
Nicolae Ceaușescu: A spus că va raporta. Cred că aveți dreptate, ar fi bine dacă Israelul s-ar retrage din unele teritorii. Aceasta ar crea o atmosferă mai bună. În același timp, este util, după părerea mea, să se reia negocierile de la Geneva cât mai curând. Nu pentru că acolo s-ar soluționa problemele, ci pentru că optic, pentru opinia publică s-ar crea o atmosferă nouă. În același timp, se pot continua negocierile pe alte diferite căi.
Henry Kissinger: Depinde, de fapt, cum se duc negocierile la Geneva. Dacă se duc într-un anumit spirit, atunci procesul va merge exact cum ați spus. Dar sunt țări care văd în aceasta o problemă de prestigiu, insistă ca nimic să nu se producă fără participarea lor. Aceasta complică lucrurile. Însă modelul prezentat de Dumneavoastră este exact ceea ce doresc și prefer și eu.
Nicolae Ceaușescu: În politică trebuie să se țină seama și de prestigiu. În cadrul Conferinței se poate foarte bine să se dea girul și aprobarea pentru cele realizate în tratativele duse pe alte căi care, oricum, nu pot fi excluse.
Henry Kissinger: Cred că este o procedură foarte bună. Voi discuta aceasta în timpul vizitelor în Orientul Mijlociu.
Nicolae Ceaușescu: Cred că este în interesul reglementării, inclusiv interesul Statelor Unite, de a fi angajate în acest proces și alte state. Nu multe, dar un anumit număr de state care pot ajuta efectiv la rezolvarea problemelor.
Henry Kissinger: De exemplu?
Nicolae Ceaușescu: Unele state din Europa occidentală, Iugoslavia, România chiar.
Henry Kissinger: Mă interesează mai mult România decât Iugoslavia. Vorbesc foarte serios. Iugoslavia adoptă o poziție prea unilaterală.
Nicolae Ceaușescu: Câteva țări din grupul nealiniaților ar putea fi de mare ajutor. Au influență și în țările arabe și au și legături cu Israelul, în ciuda unor probleme.
Henry Kissinger: Mă voi gândi foarte serios la aceasta. Cred că ar putea fi calea de urmat. Înțeleg că s-ar deschide Conferința de la Geneva, iar paralel s-ar desfășura discuții cu sprijinul unor țări nealiniate și europene.
Nicolae Ceaușescu: Pot fi constituite o serie de grupuri de lucru care să studieze diferite probleme. Între timp, ar continua discuțiile. Se asigură astfel și prestigiul, se înlătură susceptibilitățile, se creează o atmosferă optimă pentru soluționarea problemelor. Chiar pentru relațiile Statelor Unite cu țările vest-europene este utilă participarea unor state din zonă. Vedeți, acum încep să apăr Statele Unite!
Henry Kissinger: În Europa există o singură țară care creează probleme.
Nicolae Ceaușescu: Nu aș vrea să intru într-o discuție pe această temă.
Henry Kissinger: Întrucât problemele reale nu se discută la Geneva, până la urmă este destul de indiferent cine va merge la Geneva. Singura problemă este cu Israelul.
Nicolae Ceaușescu: Și eu am convingerea că nu la Geneva se rezolvă lucrurile. Dar anumite forme nu trebuie excluse.
Henry Kissinger: De acord.
Nicolae Ceaușescu: Oricum, o participare mai activă a O.N.U., cel puțin în faza finală, pentru girul politic și concretizarea definitivă a soluțiilor își are importanța sa.
Henry Kissinger: Din nou sunt de acord.
Nicolae Ceaușescu: Aveam de gând să vă ofer o masă. Să nu ne acuzați că v-am invitat în România și nici măcar nu v-am dat de mâncare. Poate să facem acum o pauză și să continuăm mai târziu.
(După dineu)
Nicolae Ceaușescu: Am să vă rog să transmiteți președintelui Ford salutul meu și cele mai bune urări. Aștept cu multă plăcere să-l reîntâlnesc în România.
Henry Kissinger: Voi face aceasta negreșit.
Nicolae Ceaușescu: Vă rog, de asemenea, dacă aveți ocazia, să transmiteți domnului Nixon salutul meu și urări de sănătate. Știu că a avut o situație grea cu sănătatea și îi urez însănătoșire grabnică.
Henry Kissinger: Va aprecia mult acest gest. Eu vorbesc adesea cu președintele Nixon la telefon. Și în mod sigur voi sta de vorbă cu el la revenirea în S.U.A. Îi voi transmite salutul Dumneavoastră.
Nicolae Ceaușescu: Noi păstrăm o amintire prietenească față de domnul și doamna Nixon, așa că vă rog să transmiteți din partea și a soției, urările noastre și pentru doamna Nixon. Sper că va fi posibil să ne reîntâlnim.
Henry Kissinger: Voi face aceasta. Sunt sigur că va aprecia gestul pentru că, dintre liderii lumii, pe Dumneavoastră vă prețuia și vă respecta cel mai mult.
Nicolae Ceaușescu: Noi, și eu personal, suntem convinși că fostul președinte Nixon a făcut mult pentru destinderea internațională, pentru colaborarea dintre țările noastre.
Henry Kissinger: Istoria îl va trata mai bine decât au făcut-o contemporanii săi.
Nicolae Ceaușescu: Din păcate, așa se întâmplă câteodată. Mi se pare că rămăsesem la Cipru. Noi considerăm că este o situație deosebit de gravă, care poartă pericolul unor mari complicații în zonă. De aceea suntem convinși că trebuie făcut totul pentru o soluție cât mai grabnică. Nu are rost să intrăm în istoria acestei probleme, dar considerăm că menținerea independenței și integrității Ciprului este esențială pentru pacea în zonă.
Henry Kissinger: La început, vecinii Dumneavoastră au vânturat ideea că Statele Unite au pus la cale lovitura de stat din Cipru. Aceasta este o prostie totală. Noi nu avem nimic împotriva lui Makarios. Singurul lui necaz era că talentul său era mai mare decât insula. Lucrul acesta li se întâmplă multor greci. Evenimentele s-au petrecut acolo în ultimele două săptămâni ale președintelui Nixon și în prima săptămână a președintelui Ford. În esență, noi suntem în favoarea unei soluții negociate care să asigure independența și integritatea Ciprului. Vineri, voi pleca la Ankara să văd dacă îi pot convinge pe turci să facă un gest care să le permită grecilor să vină la tratative.
Nicolae Ceaușescu: În fond, se pare că punctele de vedere sunt foarte apropiate.
Henry Kissinger: În multe probleme.
Nicolae Ceaușescu: Și grecii din Cipru acceptă ideea federalizării, fără împărțirea insulei în două zone.
Henry Kissinger: Cred că aceasta este soluția care se va accepta până la urmă.
Nicolae Ceaușescu: Împărțirea insulei în două zone ar fi și practic foarte grea. Stabilirea mai multor cantoane cu caracter autonom ar fi o soluție mai bună.
Henry Kissinger: Statele Unite sunt gata să accepte ceea ce este acceptabil pentru cele două părți. La 9 august, înainte de cea de-a două invazie turcă, le-am propus turcilor soluția cu cele șase cantoane. Atunci turcii au acceptat, dar grecii nu au dorit să discute.
Nicolae Ceaușescu: Se pare că acum această soluție este acceptabilă.
Henry Kissinger: Se pare că toate persoanele care suferă de instabilitate emoțională trăiesc la 700 km de București – Orientul Mijlociu, Grecia, Turcia, Cipru.
Nicolae Ceaușescu: În orice caz, noi considerăm că trebuie depuse toate eforturile, iar Statele Unite pot face mult pentru a se ajunge la o soluție.
Henry Kissinger: Vom face tot ce se poate, dar grecii ne-au rugat să nu fim prea activi până la 17 noiembrie, când au alegeri. Oricum, până atunci nici nu pot rezolva nimic.
Nicolae Ceaușescu: Situația este complicată și în Turcia din acest punct de vedere.
Henry Kissinger: Este adevărat, au probleme interne. În Turcia nu este un guvern destul de puternic pentru a putea întreprinde acțiuni majore.
Nicolae Ceaușescu: După cât se pare, există guverne destul de puternice pentru a complica lucrurile, dar prea slabe pentru a le îndrepta.
Henry Kissinger: Când se complică lucrurile este un semn că avem de-a face cu un guvern slab. Cred că junta din Grecia a dat lovitura în Cipru, pentru că era slabă, iar nu pentru că era puternică.
Nicolae Ceaușescu: Eu am spus tot ce am avut de spus.
Henry Kissinger: La începutul acestei călătorii am fost în Uniunea Sovietică. Am avut discuții destul de bune cu Brejnev. Sper că vom putea face unele progrese privind limitarea înarmărilor strategice. La întâlnirea de la Vladivostok 56 nu ne așteptăm la hotărâri majore. Nu doresc să revin, însă, la discuția de la început, pentru a nu se considera că Statele Unite vor să ajungă la înțelegeri cu Uniunea Sovietică, desconsiderând punctul de vedere al altor prieteni.
Vă informez că înainte de sfârșitul anului intenționez să vizitez Republica Populară Chineză.
Nicolae Ceaușescu: Noi considerăm că relațiile Dumneavoastră cu Uniunea Sovietică sunt necesare iar acordurile pentru limitarea armamentelor, în măsura în care se realizează, ar fi deosebit de bune. Ca și în trecut, noi nu putem decât să salutăm asemenea pași.
Doresc să vă spun și Dumneavoastră ce le-am spus sovieticilor. Din păcate, cheltuielile pentru înarmare și înarmarea propriu-zisă continuă, apar noi țări posesoare de arme nucleare, alte țări forțează ritmul înarmărilor. De aceea, orice înțelegere între SUA și URSS, până la urmă nu soluționează problemele de fond. Poate că în condițiile actuale două țări mari pot ajunge la unele soluții, dar în perspectivă problema armelor și mijloacelor lor de transport va deveni mult mai gravă.
O problemă tot mai importantă este cea a RP Chineze, care nu poate fi ținută la o parte sau neglijată în toate aceste tratative internaționale.
Henry Kissinger: Sunt total de acord. Noi am anunțat Republica Populară Chineză că suntem gata să negociem cu ei tot ce negociem sau am negociat cu Uniunea Sovietică.
Nicolae Ceaușescu: În următorii ani R.P. Chineză va juca un rol tot mai important în viața internațională. Față de acum cinci ani 43, când am discutat despre aceasta, ea a devenit o forță tot mai puternică.
Henry Kissinger: Parțial, cu ajutorul nostru, cel puțin diplomatic, pentru că am ajutat China să iasă din izolare. Nu este, însă, nici o îndoială că China devine tot mai importantă.
Nicolae Ceaușescu: Cred că unii își fac calcule greșite, în legătură cu unele probleme interne din China.
Henry Kissinger: Noi nu facem asemenea calcule. Noi îi luăm pe chinezi foarte în serios.
Nicolae Ceaușescu: În perspectivă, și nu îndepărtată, ci apropiată, China și, probabil, și alte state și zone vor avea un cuvânt mult mai greu în problemele internaționale.
Henry Kissinger: De acord. Noi nu avem vreun interes special să excludem alte națiuni.
Nicolae Ceaușescu: Și America Latină va deveni o forță puternică.
Henry Kissinger: Dar fragmentată, nu unită. Vor fi mai multe centre de putere – Argentina, Mexic, Brazilia.
Nicolae Ceaușescu: Se pot uni.
Henry Kissinger: Nu mă opun, dar mă îndoiesc. Îi cunosc bine.
Nicolae Ceaușescu: Prin deplasarea a zeci de miliarde de dolari în statele deținătoare de petrol se creează o situație cu totul nouă în situația economică, iar aceasta influențează puternic și situația politică.
Henry Kissinger: Este adevărat. Nu reușesc să conving multă lume de acest adevăr în Statele Unite. De aceea am ținut discursul la ONU pe această temă.
Nicolae Ceaușescu: Este necesar să se acționeze în aceste condiții pentru stabilirea unor asemenea raporturi și a unor asemenea soluții care să excludă în viitor o confruntare. Dacă lucrurile nu încep să fie rezolvate acum, posibilitatea confruntării crește mult.
Henry Kissinger: Inevitabil, pentru că este de neconceput ca 50 de milioane de oameni din țările cu petrol să modifice civilizația industrială a 800 milioane de oameni. Nu vor permite.
Noi vom face unele propuneri luna viitoare.
Nicolae Ceaușescu: Ne gândim și noi la unele propuneri. Vrem să ne așezăm în fruntea țărilor care luptă pentru o lume mai dreaptă și mai bună.
Henry Kissinger: Ne includeți și pe noi?
Nicolae Ceaușescu: Mergem împreună.
În unele probleme am putea face unele schimburi de păreri utile.
La Roma, de exemplu, ne gândim să sugerăm necesitatea unui program elaborat de FAO57, pentru dezvoltarea producției agricole în țările în curs de dezvoltare.
Henry Kissinger: Fac și eu aceeași propunere, numai că nu mă refeream la FAO.
Nicolae Ceaușescu: Sugestia este conținută în mesajul transmis Conferinței. Cred, de asemenea, că, fiind o organizație internațională, FAO este forul cel mai potrivit, care să patroneze programul, să ajute cu experți la realizarea lui mai rapidă.
Henry Kissinger: Nu avem nimic împotriva FAO. Totul este să fie sprijinită ideea de bază. Din păcate, FAO nu dispune de cadre prea puternice.
Nicolae Ceaușescu: Poate fi ajutată. În orice caz, este neapărat necesară inițierea unui program vast de dezvoltare a agriculturii în țările în curs de dezvoltare, incluzând chimizarea, irigațiile, mecanizarea și pregătirea cadrelor.
Henry Kissinger: Veți vedea că avem păreri foarte apropiate. Dacă nu se realizează progrese rapide în această direcție, vom avea un deficit mondial de 85 milioane tone. Aceasta este mai mult decât totalul rezervelor existente.
Nicolae Ceaușescu: În raporturile noastre bilaterale cu câteva țări din Africa, noi am început o colaborare largă în domeniul agriculturii. Acum discutăm câteva asemenea acțiuni în America de Sud.
Henry Kissinger: Putem examina aceste lucruri în comisia mixtă.
Nicolae Ceaușescu: În general, punerea la punct a unor programe speciale pentru țările rămase în urmă va fi una din problemele cele mai importante ale viitorului.
Henry Kissinger: În unele domenii. Dar trebuie să acționăm astfel ca țările respective să poată prelua efectiv îndrumarea acestor proiecte.
Nicolae Ceaușescu: Nici nu se poate altfel.
În fond, toate problemele legate de criza actuală nu pot fi soluționate, dacă nu se acționează unitar pentru clădirea colaborării pe o bază nouă. Până la urmă, aceste probleme sunt mai complicate decât cele din Orientul Mijlociu.
Henry Kissinger: Cred că aveți un serviciu de informații foarte bun. M-am convins că ați văzut un exemplar al cuvântării pe care urmează să o rostesc la Roma. Aceasta este, de fapt, tema discursului.
Nicolae Ceaușescu: Nu prea apelăm la serviciile de informații, în special când este vorba de Statele Unite.
Henry Kissinger: Singurul folos al serviciilor de informații este de a constata care din știrile publicate în presă este cea adevărată.
Nicolae Ceaușescu: Sunt multe probleme, dar esențialul este de a se găsi noi căi de colaborare. În acest sens, O.N.U. poate juca un rol mai important în a ajuta ca toate statele să se angajeze în soluționarea problemelor existente.
Henry Kissinger: Trebuie să simțim o răspundere globală din partea fiecărei națiuni.
Nicolae Ceaușescu: Cu cât unele țări sunt lăsate la o parte, cu atât sunt împinse să găsească soluții în afară, mărind pericolul unor confruntări. Este încă greu de vorbit că în situația internațională de azi ar exista o adevărată ordine democratică, care să permită participarea tuturor statelor la elaborarea și adoptarea soluțiilor.
Henry Kissinger: Sunt de acord cu Dumneavoastră când vorbiți de o nouă ordine economică, de agricultură, de energie – toate statele trebuie să participe.
Nicolae Ceaușescu: Numai aici?
Henry Kissinger: Sunt probleme ca armamentele nucleare strategice. Nu cred că alte țări știu destul pentru a lua decizii. La securitatea europeană, de pildă, toate țările trebuie să participe. Depinde de subiect.
Nicolae Ceaușescu: Este adevărat că problemele armelor nucleare strategice nu sunt cunoscute de toate statele. Dar, în fond, problemele dezarmării nucleare interesează deopotrivă toate statele. Sunt de acord că nu în toate problemele trebuie să participe neapărat toată lumea, dar sunt probleme reale care nu pot fi rezolvate decât cu participarea tuturor.
Henry Kissinger: Am impresia că Dumneavoastră sunteți foarte preocupat de această problemă. Nu cred, însă, că suntem în divergență. Vă rugăm ca, în orice problemă aveți păreri sau propuneri, să ne trimiteți emisari sau mesaje speciale.
Nicolae Ceaușescu: Nu este o preocupare specială a României și, din cât cunoaștem noiste tot mai presantă.
Henry Kissinger: Necazul este că la O.N.U. orice discuție tinde să se transforme într-o confruntare între blocuri. De aceea, căutăm să formăm grupuri care să reunească părțile interesate.
Nicolae Ceaușescu: Sunt probleme care și noi considerăm că este bine să fie rezolvate între părțile interesate, dar sunt altele care nu pot fi soluționate viabil decât cu participarea tuturor statelor. Dar e târziu și mă tem că v-am obosit prea mult.
Henry Kissinger: Deloc. Este întotdeauna o plăcere să discut cu Dumneavoastră, domnule Președinte. Sunt puțini conducători în lume care să aibă o asemenea viziune globală. Aș fi dorit să pot sta mai mult pentru a continua discuțiile și mâine.
Nicolae Ceaușescu: Sper să ne revedem.
Henry Kissinger: Poate anul viitor, dacă reușim să aranjăm vizita președintelui Ford.
4 noiembrie 1974[1].


[1] Fotocopia ocumentului original din arhivele Departamentului de Stat privind întâlnirea dintre Preşedintele României, Nicolae Ceausescu şi Secretarul de Stat al S.U.A., Henry Kissinger

Sursa: art-emis.ro & http://www.ziuaveche.ro/wp-content/uploads/2015/01/document-engleza-departamentul-de-stat.pdf

0 159

Ca să fie ușor de controlat și manipulat, omenirea este menținută permanent sub teroarea fricii. Covid, război, secetă, incendii, uragane, inundații, încălzire globală, lăsînd  la o parte trecutele gripe aviare, porcine și alte născociri mai mici ca amploare, dar la fel de nocive.
Sădirea și menținerea stării de panică permanentă este și scopul atenționărilor violente din partea unor organisme internaționale, cu privire la încălzirea globală, care vor conduce pînă la urmă la un „lockdown climatic”. Miza fiind anularea drepturilor cetățenilor în numele ecologismului, adică aceeași narațiune a dictaturii politico-medicale Covid, într-o nouă formă, mult mai agresivă.
Ni se vorbește violent și amenințător de încălzire globală și de marele Green Deal. Sîntem inițial îndemnați și apoi vom fi siliți să salvăm Planeta mîncînd mai puțin sau schimbînd meniul cu larve, insecte și făcînd economie la tot și  la toate, spălîndu-ne mai puțin, lipsa apei fiind deja hașurată pe tabla de șah a mondialiștilor apocaliptici. Presa mercenară exagerează deliberat. Experții sînt și ei confuzi.
Iarna, cînd zăpezile cresc ca aluatul, sîntem amenințați cu era glaciară, cu iadul alb, vara, cînd văzduhul tremură de căldură ca pe dealul copilăriei, sîntem speriați că planeta fierbe. Atîta abureală, cînd de fapt, incendiile care invadează ecranele televizoarelor ar fi provocate de mîinile lungi ale cavalerilor apocalipsei.
Clima Terrei nu ține cont de oameni, de vaci, de porci, de emisii, ea se schimbă potrivit ciclului minuțios al Creatorului Universului. 
La fel cum pandemia de Covid a fost întreruptă de operațiunea lui Putin și de clovneriile agentului Zelenski, puțin cîte puțin cei doi sînt înlocuiți pe harta marii resetări de noua scamatorie planetară și de nașii Armaghedonului climatic.
Da, există semnale tot mai evidente că mîna de paranoici care învîrt planeta pe degete vor supune și de această dată  masa de idioți care o populează.
Se dă pagina cu o cruzime fără precedent, starea vremii în lume, în țară și pe micile ecrane a devenit o afacere cum și pandemia de Covid a fost. Meteorologii de serviciu, experții pe climă și salvarea planetei au luat locul generalilor erijați în anal-iști de război, cum aceștia au luat locul analiștilor pandemiei.
Dacă în pandemie actorii principali de suprafață au fost OMS, marile companii farmaceutice și slugoii aflați la conducerea statelor, în „pandemia”  climatică actorul principal la scenă deschisă este ONU.
Declarația secretarului general al ONU, Antonio Guterres este mai mult decît edificatoare: „Era încălzirii globale s-a încheiat, am intrat în era fierberii globale, cauza fiind emisiile de carbon”.
Tîmpenii la nivel înalt! Se pare că Antonio Guterres a cam chiulit de la școală, altfel și-ar fi amintit circuitul bioxidului de carbon în natură, de la plante, la animale și înapoi prin fotosinteză, proces natural care durează de milioane de ani! Controversatul Guterres și-a atras critici meritate pentru retorica sa extremist-violentă privind așa-zisa criză climatică, pe care a descris-o în termeni duri: „sinucidere colectivă”, „carnaj” și „cod roșu” pentru umanitate.
În orice intervenție publică acesta își menține tonul dur, afirmînd că accelerarea schimbărilor climatice este „absolut îngrozitoare”.
Normal, trebuie să justifice și el cu ceva fișa postului și retribuirea uriașă.  

Apocalipsa climatica 2023

Miza acestor gogorițe, de-a dreptul incendiate din aer cu drone, o constituie dezindustrializarea unor state hașurate pe planșeta marilor puteri, sub falsa reducere a emisiilor de carbon.
Lupta împotriva așa-ziselor modificări climatice este  aceeași gogoașă, cu altă miză uriașă, precum a fost lupta lui Obama pentru pace, care a ucis pacea popoarelor arabe și milioane de vieți, „merite” pentru care i s-a acordat Premiul Nobel pentru… Pace.
Cert este că această mînă de psihopați matusalemici controlează prin teroare și vrea să reducă intervențional populația planetei.
Ca să avem încredere că gogoașă e înfuriată și temperaturile cresc precum Făt -Frumos și la noi acasă, comandantul pandemiei, preacurățitul părinte al izoletelor și al sacilor negri din cimitire, Raed Arafat a fost reactivat în „comandantul acțiunii climatice”.
Și-a făcut deja apariția pe sticlă, „îngrijorat” pentru cetățenii României. În mod sigur va cumpăra noile vaccinuri pentru scăderea temperaturii aerului, iar naivii vor face coadă la propria condamnare la moarte.
Așadar, vaccinarea obligatorie este unica soluție de stopare a încălzirii globale!
Și era să uit, poftă bună la piure de gîndaci cu salată de greieri, pentru că stăm ca momîile cînd șeptelul este exterminat  „ca să evităm încălzirea”.
Monștrii care se întîlnesc la Davos vor cu orice preț jalonarea viitorului planetei, însă singura soluție la încălzirea climatică a minții lor este eliminarea acestor oligarhi ramoliți și bolnavi la minte din structurile cu forță decizională la nivel planetar și cazarea lor în azilul groazei din Voluntari, confiscarea averilor acestor paraziți toxici, care se adună periodic la Davos ca la Hollywood, la un film porno, un șpriț și prostituate de ambele genuri, după care se învoiesc asupra metodelor de tortură planetară.
Să fie deposedați de averile obținute sub aparențe legale prin războaie, pandemii,  ticăloșii, exploatare, înșelăciune și manipulare.
Miliardarii lumii și alte asemenea bestii cărora banii le-au întunecat mintea, acești senili precum cel de la Casa Albă, nebuni care învîrt lumea pe degete, trebuie trimiși urgent la tratament în așezămintele de boli mintale!
Marea resetare trebuie să înceapă cu acești paranoici periculoși: Bill Gates, Biden, Ursula, Fauci, Zelenski, Soros, Lagarde, Schwab, Rockefeller, Rothschild, Bush, familia Clinton, Obama și alți miliardari malefici care au ucis cu sînge rece la comun.
Nu i-aș omite nici pe Macron, Johnson, Mutti Merkel, Iohannis, Arafat, Tătaru, Gheorghiță…  
Faptul că omul s-a născut cu libertăți inalienabile,  nu dă dreptul nimănui să fie asasin, așa că, trebuie să ne pregătim temeinic pentru următoarele apocalipse gîndite și dorite a fi puse în practică de bolnavii aceștia.

Autor: Maria Diana Popescu
Aranjament grafic – I.M.
Sursa: art-emis.ro

0 211

Luna martie 1939 este extrem de interesantă prin evenimentele de la nivelul Europei. Foarte puţini pretinşi patrioţi români au cunoştinţă de faptul că în 23 martie 1939 a fost semnat Tratatul economic româno-german prin care economia României a fost subordonată maşininăriei de război naziste. Asta se întâmpla după ce Anglia şi Franţa i-au făcut cadou Regiunea Sudetă lui Hitler în Conferinţa de la München ( (29 sept. 1938).
Prin cedarea acestei regiuni, Cehoslovacia a pierdut linia de fortificaţii de la frontiera cu Germania.
În 15 martie 1939 naziştii au ocupat restul Cehiei. Slovacia s-a declarat independentă, devenind însă în realitate o marionetă a Germaniei iar Transcarpatia a fost anexată de Ungaria.
Armatele Germaniei naziste ar fi putut ataca URSS fără a tranzita teritoriul Poloniei, trecând prin (Slovacia,) Ungaria şi România. Conducerea URSS ştia asta şi i-a propus lui Hitler semnarea unui tratat de colaborare – celebrul Pact Ribbentrop-Molotov, pentru a întârzia atacul german asupra URSS, întrucât era evident că după semnarea acestui pact Hitler va ataca mai întâi Polonia şi apoi va intra în război cu Franţa şi Marea Britanie.

Foarte puţini oameni ştiu că în toamna anului 1940, după ce au ocupat în urma unei ofensive fulger Varşovia, naziştii au descoperit în arhiva Ministerului de Externe al Poloniei un document foarte interesant, un mesaj trimis în toamna anului 1938 ministrului polonez de externe de către ambasadorul Poloniei în SUA: „În 21 noiembrie 1938, acest ambasador polonez, contele Potocki, a raportat la Varșovia despre discuţia pe care o purtase cu două zile mai devreme cu ambasadorul SUA William C. Bullitt: „…Bullitt mi-a răspuns că statele democratice mai au neapărat nevoie de doi ani pentru a se înarma complet şi că în această perioadă Germania va avansa probabil cu ofensiva sa spre est. Dorinţa statelor democratice este ca acolo să se ajungă la confruntări militare între Imperiul German şi Rusia. Întrucât potențialul militar al Uniunii Sovietice nu este cunoscut, s-ar putea ca Germania să se îndepărteze prea mult de baza sa și să fie condamnată la un război lung și debilitant. Bullit consideră că statele democratice ar ataca abia atunci Germania şi ar forţa-o să capituleze.
La întrebarea mea, dacă Statele Unite intenţionează să participe la un astfel de război, el a răspuns: „Fără îndoială că da, dar numai dacă Anglia și Franța lovesc mai întâi!”.
” (traducerea unui fragment din cartea „Fremdbestimmt” – autor Thorsten Schulte)
Fără petrol românesc şi fără permisiunea de a tranzita teritoriul României, Hitler nu ar fi putut ataca direct URSS. Pretinşii patrioţi români, care nu prea ştiu istorie, condamnă vehement Pactul Ribbentrop-Molotov, susţinând că acesta repezintă o dovadă imbatabilă a agresivităţii specifice Rusiei.
Dacă ţinem însă cont de faptul că Tratatul economic româno-german a fost semnat cu cinci luni înaintea semnării pactului respectiv, situaţia e radical diferită. Convingerea mea fermă este că România a semnat tratatul respectiv pentru că aceasta a fost directiva trasată de oculta occidentală nemernicilor care conduceau ţara. Oculta occidentală a dorit un război între Germania şi URSS, pentru ca aceste mari puteri să se ruineze reciproc, iar România a fost un element cheie în înfăptuirea acestui obiectv. Titulescu, care a fost destituit din funcţia de ministru de externe în vreme ce negocia semnarea unui tratat militar defensiv cu URSS, a afirmat după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial că acesta ar fi putut fi evitat dacă tratatul militar defensiv cu URSS ar fi fost semnat.

Demn de menţionat e faptul că România, Cehoslovacia şi Iugoslavia fuseseră membre într-un pact militar defensiv îndreptat în primul rând împotriva revizionismului maghiar, Mica Antantă. E foarte discutabil dacă ar putea fi considerat acceptabil din punct de vedere moral faptul că România a semnat la opt zile după desfiinţarea Cehoslovaciei sub patronaj nazist un tratat economic cu Germania. Ca scuză străvezie ar putea fi acceptată afirmaţia că în momentul semnării tratatului respectiv Cehoslovacia nu mai exista şi că România a semnat acest tratat pentru a nu fi atacată de Ungaria şi Germania. Cu certitudine însă nu e scuzabil din punct de vedere moral faptul că România a permis aviaţiei germane să folosească spaţiul aerian românesc şi chiar aeroporturi din România pentru a bombarda Belgradul în cadrul atacului fulger german declanşat asupra Iugoslaviei în 6 aprilie 1941. Faptul că România a participat pasiv la această agresiune demonstrează că e foarte probabil că ar fi fost de acord şi ca hoardele naziste să atace URSS tranzitându-i teritoriul pentru a ocoli Polonia, dacă Pactul Ribbentrop-Molotov nu ar fi fost semnat.

Ştiam de mulţi ani de Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) şi până în aprilie anul trecut (2021) nu m-am îndoit de veridicitatea tezei – naţionalist corecte din punct de vedere românesc – că sătenii bucovineni români care au format coloana care a fost oprită prin intervenţia sângeroasă a trupelor sovietice din marşul spre România ar fi luat decizia de a încerca să treacă frontiera în urma zvonului răspândit de NKVD, că sovieticii le vor permite să plece în România.
Anul trecut am aflat însă că televiziunea ucrainiană a transmis un documentar în care istorici ucrainieni susţin că zvonul respectiv ar fi fost lansat de agenţi ai serviciilor secrete româneşti. Aşa-zişii patrioţi din România au fost foarte revoltaţi când au aflat această ştire, susţinând că teza istoricilor ucrainieni ar fi o minciună scandaloasă şi o batjocură faţă de memoria victimelor masacrului.
Am citit pe facebook nenumărate mesaje de protest dar niciunul în care să fie propusă vizionarea documentarului respectiv şi apoi organizată o dezbatere referitoare la acesta. Interesant este faptul că Wikipedia în limba engleză indică doar varianta istoricilor ucrainieni ca sursă a zvonului care i-a determinat pe ţăranii români din satele bucovinene să încerce să forţeze frontiera într-o coloană în fruntea căreia se aflau oameni care purtau însemne religioase, deşi se ştia că în URSS comuniştii lichidaseră mii de preoţi ortodocşi şi religia fusese practic interzisă.

„On April 1, 1941, approximately 2,000[1][2][11] to 2,500[12] or 3,000[3][6][13] unarmed people from several villages (Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Cupca, Corcești, and Suceveni), carrying a white flag and religious symbols, walked together towards the new Soviet-Romanian border. There were rumors circulating that the Soviets would now permit crossing to Romania;[14] research by Ukrainian historians indicate such rumours had been spread by the Romanian intelligence services, which had sent agents across the Soviet border.[11] The Soviet border guards attempted to turn back the group several times, issuing a final verbal warning and firing shots in the air when the people arrived at Varnystia, near the border.[12][11] After the convoy pressed on, the border guards began to shoot,[12] reportedly after some members of the group fired.“ https://en.wikipedia.org/wiki/F%C3%A2nt%C3%A2na_Alb%C4%83_massacre

Sunt conştient că veridicitatea informaţiilor cu caracter istoric şi politic din Wikipedia e adesea discutabilă. Referitor la răspândirea zvonului care a condus la Masacrul de la Fântâna Albă, antagonismul dintre informaţia oferită de varianta în limba română şi cea în limba engleză a Wikipedia este evident – varianta în limba română precizează, conform aşteptărilor, că zvonul ar fi fost lansat de NKVD. Am constatat anterior că mai multe articole din Wikipedia în limba română referitoare la date istorice transmit informaţii falsificate în spirit naţionalist – un exemplu elocvent este cel referitor la bătălia de la Nicopole în care cruciaţii au fost înfrâţi zdrobitor. Varianta în limba română a articolului aferent îi crează lui Mircea cel Bătrân o imagine mult mai pozitivă decât cea care reiese din articolele în limbile germană şi engleză. Cred că în acest caz e evident că e mult mai puţin probabil că nemţii şi englezii ar fi vrut să-l denigreze pe Mircea decât că românii au falsificat informaţiile pentru a îi crea o imagine îmbunătăţită.

Faptul că Wikipedia în limba engleză indică agenţi ai serviciilor secrete româneşti ca sursă a zvonului transmis înaintea Masacrului de la Fâtâna Albă, că sovieticii ar fi fost dispuşi să le permită sătenilor bucovineni români să plece în România, nu înseamnă însă că acesta ar fi fost adevărul, dar e un motiv serios să punem sub semnul întrebării veridicitatea punctului de vedere general acceptat în România referitor al autorii zvonului.
Conform cunoscutului principiu „cui bono”/”cui prodest” ar trebui să ne întrebăm fără patimă cui a folosit Masacrul de la Fântâna Albă, dacă URSS sau mai degrabă România au avut nevoie de el ca instrument propagandistic. Vedeți aici: „Să clarificăm – Ambasada Rusiei nu a „negat” tragedia românească de la Fântâna Albă!

Întrucât brutalitatea regimului sovietic faţă de propria populaţie este bine cunoscută, e puţin probabil că Stalin ar fi ordonat răspândirea zvonului pentru ca efectele acestuia să-i ofere un pretext pentru deportarea populaţiei din satele româneşti din teritoriile acaparate de la România în urma ultimatumului din vara anului 1940. Deportările în URSS (dar şi în România comunistă) – precum şi deportarea evreilor şi ţiganilor în Germania nazistă şi în multe din statele sale satelit – s-au făcut fără a dezbate public anterior utilitatea /necesitatea acestora şi fără a le confirma prin hotărâre judecătorească legalitatea.  Localităţile a căror populaţie urma să fie deportată erau ocupate brusc de armată sau de forţe speciale (NKVD/SS) şi populaţia considerată ostilă era condusă la trenurile de marfă care mergeau spre stepele din estul îndepărtat (în URSS) sau spre lagărele de concentrare în Germania nazistă. Pe plan internaţional ştirea că au fost masacraţi într-un singur loc câteva mii de civili neînarmaţi are un impact negativ mai puternic decât ştirea că au fost deportaţi într-o regiune slab populată câteva zeci sau chiar sute de mii de oameni. Ideea că Stalin ar fi putut dori să exploateze propagandistic pe plan extern Masacrul de la Fântâna Albă e cu totul absurdă, pentru că era evident că acest masacru va intensifica sentimentele rusofobe ale românilor într-o perioadă în care conducerea sovietică ştia că se poate aştepta la un atac fulger al Germaniei naziste şi al aliaţilor săi împotriva URSS.

E evident însă că în perspectiva apropiatei declanşări a războiului împotriva URSS, Masacrul de la Fântâna Albă a reprezentat pentru conducerea României un eveniment de o utilitate propagandistică imensă, un argument zdrobitor pentru mobilizarea cetăţenilor în vederea participării la aşa-zisa Cruciadă contra Comunismului.  Masacrul de la Fântâna Albă putea face uitat faptul că în 1940 România fusese obligată să cedeze şi Ungariei (aliatului aliatului care conducea aşa-zisa viitoare cruciadă) o suprafaţă semnificativă a teritoriului ţării dar şi faptul că actualul mare aliat fusese inamic în Primul Război Mondial iar Rusia, predecesoarea URSS, aliatul care a ajutat România să îşi păstreze statalitatea prin sacrificiul miilor de soldaţi care au oprit alături de armata română ofensiva germană la Mărăşeşti.

Cred  însă că nu e deloc întâmplător nici faptul că Masacrul de la Fântâna Albă, desfăşurat în data de 1 aprilie 1941 (ziua păcălelii), a fost urmat la doar cinci zile de atacul fulger al Germaniei naziste asupra Iugoslaviei. Faptul că România a permis aviaţiei germane nu doar să-i survoleze spaţiul aerian ci şi să folosească aeroporturi româneşti pentru decolarea unui număr semnificativ de avioane care au bombardat Belgradul e unul din cele mai ruşinoase momente din istoria ţării, având în vedere faptul că formal în momentul respectiv România şi Iugoslavia erau încă aliate,  Iugoslavia fiind singurul vecin cu care României nu avrea diferende teritoriale în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial. E evident faptul că Masacrul de la Fântâna Albă a reprezentat o ştire foarte potrivită pentru a abate atenţia de la participarea pasivă a României la bombardarea Belgradului. Propaganda şovină a putut chiar prezenta Iugoslavia ca ţară ostilă, filosovietică, cu o populaţie slavă, înrudită cu cea a autorilor Masacrul de la Fântâna Albă.

Faptul că Wikipedia în limba română nu conţine un articol referitor la atacul Germaniei asupra Belgradului e explicabil dar ruşinos.

https://de.wikipedia.org/wiki/Luftangriff_auf_Belgrad

La scurt timp după prăbuşirea regimului Ceauşescu, România a intrat în sfera de influenţă a Imperiului Transatlantic. Prin scenariul luptei contra teroriştilor au fost sacrificaţi aproape 900 de cetăţeni români. Acum este evident că autorii loviturii de stat din decembrie 1989 au folosit acest scenariu pentru a crea un pretrext pentru lichidarea cuplului Ceauşescu, căruia i-a fost atribuit propagandistic întreg răul suferit de populaţie în perioada socialistă şi pentru ca reprezentanţii nomenclaturii să poată fi percepuţi ca lideri ai aşa-zise revoluţii. Ticăloşia celor care au conceput şi transpus în practică scenariul luptei contra teroriştilor confirmă că nu e deloc exagerată teza că reprezentanţi ai  serviciilor secrete româneşt (consiliaţi probabil de reprezentanţi ai serviciilor secrete naziste) ar fi răspândit zvonul care a condus în final la  Masacrul de la Fântâna Albă.
Faptul că parlamentul României a acceptat în 1999 ca aviaţia NATO, care bombarda Iugoslavia, să îi tranziteze spaţiul aerian e o ruşine naţională. Deşi nu era membră NATO la vremea respectivă, România a făcut jocul Imperiului Transatlantic într-un mod la fel de josnic ca în 1941 când era aliata Germaniei naziste. Eu consider că e evident că România a jucat un rol decisiv în declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Mă tem că nu e deloc exclus să contribuie şi la declanşarea celui de-al Treilea Război Mondial, dacă va interveni direct sau indirect în posibilulul viitor conflict dintre Rusia şi Ucraina.
Consider că există o similitudine evidentă între relaţia Kosovo/Iugoslavia/NATO şi relaţia Crimeea+Donbas/Ucraina/Rusia. Dacă NATO a avut dreptul să sprijine secesiunea teritoriului locuit majoritar de albanezi din Iugoslavia şi să îl transforme într-un stat marionetă al Occidentului şi Rusia are dreptul să sprijine secesiunea Crimeii şi a Donbasului şi încorporarea în sine a acestor teritorii locuite majoritar de ruşi. O pace durabilă între Rusia şi Ucraina nu este posibilă fără revizuirea frontierei dintre cele două ţări în acest sens. Dacă Ucraina refuză să accepte acest sacrificiu teritorial e foarte probabil că va pierde şi alte teritorii locuite în proporţie semnificativă de ruşi şi rusofili în urma unui război devastatator cu Rusia.
Cetăţenii români responsabili trebuie să conştientizeze faptul că Rusia are dreptul să îşi apere interesele în estul Ucrainei, că problema nu-i priveşte pe români şi că aceştia pot deveni victime ale Rusiei dacă jandarmul mondial va folosi bazele militare pe care şi le-a instalat în România pentru a interveni într-un viitor conflict ruso-ucrainian.

Consider că e imperios necesară organizarea de mitinguri în cadrul cărora să fie susţinute următoarele teze:
1. Ucraina şi Occidentul (ţările membre NATO) trebuie să accepte secesiunea Crimeii şi a Donbasului şi unirea lor cu Rusia.
2. Ucraina şi Occidentul (atât ţările membre NATO cât şi alianţa propriu-zisă) trebuie să se angajeze în scris că Ucraina, ale cărei frontiere vor fi revizuite conform punctului 1, nu va deveni membră NATO şi că în Ucraina cu frontierele astfel revizuite nu vor fi staţionate trupe şi baze militare ale vreunui stat NATO.
Acceptarea cerinţelor 1 şi 2 e unica soluţie de încheiere definitivă şi paşnică a conflictului. Cetăţenii responsabili din Ucraina şi ţările NATO trebuie să conştientizeze acest fapt şi să acţioneze în consecinţă.

Autor: Gheorghe Cionoiu
Sursa: gandeste.org

1 360

Opinia formată în ultimele zile se confirmă, profesorul Andrei Marga a dat miercuri publicității un manifest care reprezintă cît se poate de clar lansarea neoficială a candidaturii sale la președinție. Textul include sloganul electoral și, totodată, ideea centrală a mesajului său politic, anume ”Reconstruirea României”.
Orice ar fi, e indubitabil că filosoful are gînduri mari și nici nu face eforturi să le ascundă: chestionat ieri de realizatorul Ionuț Cristache dacă va candida la Cotroceni, Marga a răspuns că nu a luat încă o decizie, dar ”cînd o voi lua, vă anunț!”.
Un text publicat de ”Cotidianul” sub semnătura lui Andrei Marga are toate ingredientele, însă, pentru a susține teza că fostul ministru a luat deja decizia revenirii în politica mare din postura de candidat prezidențial. Sigur că o lansare oficială nu ar avea loc, cel mai probabil, mai devreme de 2024, dar buzduganul trebuie aruncat cu ceva vreme înainte, totuși.

”Nu mă intimidează rolurile din viața publică, având convingerea că le pot îndeplini, prestațiile mele anterioare, experiența și pregătirea acumulată fiindu-mi suport”!

afirmă filosoful în textul intitulat ”Reconstruirea României”. Un proiect mult mai ambițios, mai profund, să admitem, decît ”România educată”.

Buzduganul a fost aruncat, zicem noi.
În esență, mesajul politico-electoral mascat al cărturarului spune adevăruri incomode despre fenomente extrem de grave și greu de contestat care au măcinat din interior și exterior România ultimului deceniu și mai bine. ”În istoria ei, România nu a cunoscut un declin atât de cuprinzător, în timp scurt” spune Marga. Și e greu de contrazis.

Securism, prostocrație, dezrădăcinare istorică, nepotism, fraude, migrație, analfabetism, lipsa de integritate, vorbăria fără noimă, inflația propagandistică, protocoale secrete, stat-paralel, carierism, îmbogățire prin politică, umilirea Constituției, pierderea suveranității, îmbrățișarea globalismului, sufocarea românilor cu prea multe legi ”care îngrădesc și interzic”, lipsa controlului cetățenesc.

Sunt toate și multe altele enumerate în textul-manifest al lui Andrei Marga, pe care îl reproducem integral și despre care dăm asigurări că merită citit tot integral. 5 minute din timpul oricărui cititor care nu vor fi pierdute, ci cîștigate, măcar pentru că, dincolo de ambițiile politice nedisimulate ale lui Marga, textul constituie o radiografie lucidă, realistă, a României ultimelor două decenii. Și care ar trebui să dea serios de gîndit tuturor.

„Reconstruirea României”

Consider că participarea la dezbaterile despre problemele din societatea românească reprezintă o condiție a oricărui intelectual și, în cele din urmă, a oricărui concetățean preocupat de realități. Am exprimat nu o dată opinii despre realitățile din jur, în profesie și în viața publică. Evenimentele au confirmat aceste opinii.
Am arătat în multe împrejurări ce primejdii pândesc România, argumentând că este nevoie de o altă abordare a realității decât cea curentă. Cu privire la Ucraina, am arătat că, pentru a întrezări sfârșitul conflictului, este nevoie de înțelegerea rădăcinilor acestuia. Afirm că, în vederea unei soluții durabile, este necesară o analiză cuprinzătoare a ceea ce se petrece, plecând de la fapte și realități istorice. Aceasta este, de altfel, și concluzia la care au ajuns cercetători și analiști de referință din cele mai cunoscute școli de gândire contemporane.
Le sunt recunoscător celor care au acordat atenție opiniilor pe care le-am exprimat, indiferent dacă au fost sau nu de acord cu ele. Rămân la convingerea de neclintit că argumentarea și nu etichete reflexe, opinia liberă și nu alinierea la propagandă reprezintă substanța care dă sens și conținut dezbaterilor din spațiul public.
Acele opinii au avut și efectul de a cataliza reacții într-o direcție neașteptată. Astfel, nu puțini dintre cei care au înțeles obiectivitatea respectivei poziții – și care, probabil, au cunoștință și despre deciziile pe care le-am luat în roluri – mă întreabă ce am de gând în perspectiva anilor următori.
Vreau să fiu cât se poate de clar, mărturisind trei adevăruri simple. Nu mă intimidează rolurile din viața publică, având convingerea că le pot îndeplini, prestațiile mele anterioare, experiența și pregătirea acumulată fiindu-mi suport. Datoria oricărui om cu mintea deschisă spre lume, care preia o răspundere de înțelegere și prelucrare a realității trăite, este să spună adevărul și să promoveze dreptatea.

Viața mea nu este dependentă de vreo funcție și am disponibilitatea să sprijin pe oricine care va dovedi că este atașat valorilor statului de drept democratic, că are capacitatea să schimbe modul în care statul român a funcționat de câteva decenii și să scoată țara noastră din crizele actuale.
Menționez că aceste trei adevăruri le iau împreună. Ele alcătuiesc un întreg care ține de mentalitate, atitudine și caracter.
Nu fac parte din categoria celor pentru care exprimarea în viața publică este subîntinsă de o pornire egoistă. Dimpotrivă, mă simt alături de cei foarte mulți pentru care adevărul și dreptatea sunt modurile conviețuirii. Fără acestea, civilizația nu poate fi imaginată.

De asemenea, nu fac parte nici din categoria celor resemnați, reduși la tăcere sau dispuși la compromisuri pe spinarea altora. Consider că nevoia de atitudine este una primordială în societatea românească actuală. Alături de nevoia de angajare pentru transformarea acelor stări de lucruri care nu lasă țara să respire.
Oricine își va asuma de acum răspunderi publice în țara noastră se va confrunta cu o situație extrem de dificilă. În fapt, izbânzile incontestabile obținute după 1989, au fost deteriorate ori de-a dreptul compromise în ultimele aproape două decenii, făcând tot mai critică situația din țară.
Nu ascund mândria că, în calitate de rector și demnitar al statului, am putut contribui la cotitura istorică produsă în anii ‘90. Dar, la fel de sincer, susțin opinia acelor contemporaniști de prim plan, potrivit cărora niciodată în istoria ei România nu a cunoscut un declin atât de cuprinzător, în timp scurt, ca cel din deceniile menționate.
Lumea parcurge dificultăți, dar ele nu pot justifica dările înapoi din statul român de azi. În fapt, democrația, ai cărei germeni au fost construiți cu greu, a fost desfigurată.

Constituția a fost pusă treptat în paranteze, locul legii fundamentale fiind ocupat de invocarea abuzivă, uneori brutală, a atribuțiilor prezidențiale ori ale altor organisme ale statului.

În fiecare zi, în societatea noastră se înregistrează o eroare cu urmări largi sau o șocantă ilegalitate. În România actuală, se fraudează alegeri, se măsluiesc voturi, se fuge de dezbaterea publică, se folosesc instituții de forță spre a tria candidații, voturile se numără la noua Securitate, inși lipsiți de valoare ajung în răspunderi majore, se adoptă legi fără dezbateri în Parlament și legi organice fără consultare, decidenții fug de răspundere citind banalități de pe foi scrise de alții. Nu s-a putut stabili nici măcar efectivul populației!
De ani buni, regimul este prostocratic. Mediocritatea vârfurilor, nepotismul, favoritismul aruncă statul român, ca stat, mult în trecut. Un autoritarism incult și obtuz și-a așternut mantia nefastă peste țară, în vreme ce mulți impostori asaltează instituțiile și dezbaterea publică. Țara noastră a ajuns să fie fruntașă în Europa comunitară la sărăcie și la mortalitate în pandemie. Încrederea cetățenilor în stat este dintre cele mai mici, nepriceperea la decizii face pagube adesea ireparabile. Răspunderea celor aflați la decizii s-a stins. Populația este scindată și adesea lipsită de sprijinul exponenților și fiilor ei.

Țara noastră a atins cea mai mare emigrare de cetățeni dintr-o țară a lumii în timp de pace, cel mai extins analfabetism funcțional, cea mai mică lectură pe cap de locuitor, cea mai evidentă confuzie a valorilor, expansiunea fără precedent a randamentului scăzut, cea mai mare îndatorare externă. O țară cu premise certe depinde masiv de importuri de alimente, stă acum sub criza energiei și a materialelor și trăiește zilnic pe datorie. Noile generații sunt cele care vor plăti îndatorarea și este uimitor că nu discută faptul.
Invocarea trecutului nu scoate din impas. Și nici umflarea propagandei cu clișeele prezentului. Și nici încercarea de măsluire a faptelor cu principii copiate din cărți rău înțelese. Este momentul de a vedea realități și de a indica cine răspunde de ele. Nu se pot adopta soluții viabile fără luciditate, organizare și democrație curată.
Felul derizoriu în care se înțelege și se practică politica trebuie abolit. Continuarea politicii ca șansă de fraudare și îmbogățire trebuie stopată. Altfel, revenirea la normal nu este posibilă în România. Carierismul, diversiunile continue și oportunismul multor voci publice nu dau rezultate. Politica matură presupune pricepere, inițiativă, dedicare față de interesul public. Astăzi ele sunt în suferință.
Toate sondajele îi dau clasei politice de azi scorurile cele mai slabe – de la vârful României, până jos. Faptul spune multe.

Eliminarea „statului paralel”, denunțarea lipsei de valoare a decidenților și proiectarea viitorului au devenit vitale.


Față de aceste realități care ne marchează viețile și înrâuresc destinele noilor generații, toți putem părăsi barca și putem pleca. Dar este plecarea sensul vieții? Este o soluție abdicarea de la lupta pentru îndreptarea lucrurilor? Cred că nu! În România de azi se pot da soluții incomparabil mai bune decât ceele ce se decid acum.
Vorbind despre nevoia de atitudine și de opinii libere, ne facem datoria refuzând să acceptăm ca pe-o fatalitate stările de lucruri. Să nu ne resemnăm în fața degradării valorilor care s-a instalat în viața României. Să optăm pentru revenirea la integritate, la tradiții viabile și la răspundere. Vorbăria fără noimă, inflația propagandistică și perpetuarea metehnelor ce au dus totdeauna la eșec nu rezolvă nimic.
Să criticăm ce este de criticat, dar să ne și uităm în oglindă. România va exista în lume și după decidenții actuali. Să nu confundăm anii în curs cu „sfârșitul istoriei” și să intervenim pe scena publică cu inițiative de schimbare benefică.
În situația în care a fost adusă, România nu se poate reconstrui decât cu toate forțele ei, în condiții de libertate, democrație, concentrare pe performanțe și meritocrație. Plecând de aici, o mare coaliție a oamenilor dedicați relansării acestei țări este, politic vorbind, soluția de azi. Reconstruirea României poate reuși azi doar unindu-i forțele în jurul unui program nou, modern, înfipt în nevoile ei stringente.
Într-o lume în care depindem de ceea ce se petrece pe glob și în care se reduc barierele, dar în care ideologia globalismului agravează crizele, este nevoie de suveranitate națională. Înainte de toate, pentru a pune în mișcare resursele interne!

Suveranitatea nu este dogmă, ci cadrul optim pentru dezvoltarea unei țări prin acțiunile cetățenilor săi.


*
Este nevoie de fiecare cetățean, iar prestațiile și meritele sale se cuvin recunoscute. Nu este îngăduit ca vreo persoană să fie limitată în exercitarea libertăților și drepturilor sale. În România de azi, prea multe legi îngrădesc și interzic. Or, este nevoie de legi care încurajează la efort și inițiativă. Nu este admisibilă relativizarea valorilor de care depinde umanitatea din oameni.
* Este timpul ca România să se asume pe sine și să devină neîntârziat loc de inițiative de dezvoltare. În lume vin ani plini de asprimi, încât ar fi cazul să prevaleze alte feluri de a privi realitatea. O nouă abordare a situației țării, axată pe democratizare, competitivitate și creație, este necesară precum oxigenul.
În fiecare domeniu al vieții actuale este nevoie de soluții noi – la nivelul provocărilor, posibilităților și culturii de azi.
* Este de reconstruit economia aducând-o sub control național, restabilind echilibrele – între public și privat, între cultivarea pământului și prelucrare, între participarea la comerțul internațional și propria dezvoltare internă, între exploatarea de resurse și valorificarea lor, între bunăstarea familiei și funcționarea statului – și eradicând subproducerea și sărăcia.

* Este de reconstruit asistența socială prin asigurarea premiselor de trai decent fiecărui cetățean, lichidarea nedreptăților și a decalajelor injuste, asigurarea condițiilor pentru ca sindicatele și organizațiile profesionale să-și îndeplinească rolul.
* Este de reconstruit viața politică prin instaurarea controlului cetățenesc asupra deciziilor, readucerea serviciilor secrete în matca constituțională, curmarea hoțiilor și a abuzurilor ce se fac în funcții publice.
* Este de reconstruit administrația publică prin descentralizare, autonomie locală, asanarea concursurilor și digitalizare.
* Este de reconstruit sistemul de sănătate asigurând fiecărui cetățean accesul la îngrijire, diversificând oportunitățile de tratament și sporind modernitatea acestuia.
* Este de reconstruit educația națională curățând-o de denaturări și restabilind încrederea că și în România se mai poate studia la nivelul timpului, printr-o reformă dezbătută de cetățeni, ce include normalizare curriculară, autonomie funcțională a unităților și echipare începând cu unitățile neglijate.
* Este de reconstruit accesul la bunurile culturii, prin refacerea rețelei publicațiilor, dezvoltarea de biblioteci, crearea rețelei de dezbateri publice și stimularea creației.


Sunt de reconstruit și alte domenii. Sunt de întreprins multe alte acțiuni în fiecare dintre domeniile reconstruirii din România.
Mimetismul, abdicarea de sine și amatorismul din zilele noastre nu sunt politică externă. Mituirea a făcut deja pagube și trebuie exclusă din practicile diplomației. După cum trebuie interzis și „sportul” de azi al comercializării de către decidenți a bunurilor publice în interes privat.
România este parte a Uniunii Europene, dar are de fructificat eficace calitatea de membru cu drepturi depline. România este membru al NATO, dar are de construit în manieră modernă securitatea proprie și a alianței. Dezvoltarea de sine a țării și angajamentul cetățenilor rămân mijlocul principal de securitate națională.
Parteneriatele se cer fructificate pentru dezvoltare proprie. Orice cooperare externă care servește propria dezvoltare este binevenită, în condiții de conlucrare mutual avantajoasă, sub semnul unui patriotism luminat. Anvergura unei politici externe se măsoară în avantajele pe care aceasta le procură țării, nu în înstrăinări, costuri și pierderi.
Răspunzând întrebării, consider că nimic nu-i mai responsabil acum decât să se realizeze un punct de inflexiune în involuția țării noastre stopând prăbușirile, reașezând țara pe traiectoria normalității, făcând din democrație și meritocrație modul de funcționare a instituțiilor publice și readucând respectul și solidaritatea între oameni. Trăim azi șansa – destui spun ultima – și obligația de a pune împreună borna de calendar de la care se poate începe efortul neîntârziatei reconstruiri a țării.
În discuția publică a acestor zile, aceasta este, în rezumat, opinia mea. Se cuvine ca cetățenii să fie încurajați și îi încurajez sincer să-și spună fără rețineri părerea despre treburile țării și să-și ia curajos soarta în propriile mâini”.

Numarul: 8063 | Data: 2026-05-16


ROMANIA MARE 100 ANI







INFOBRASOV.NET 2004-2024

Aniversam 20 de ani de activitate neintrerupta
Aprilie 2004 - Aprilie 2024

Titlurile saptamanii












SE INTAMPLA IN BRASOV















Noutatile din SPORT