Unul dintre motivele războiului actual este încercarea Statelor Unite de a împinge Cortina de Fier până la granița Federației Ruse. Cum s-a ajuns aici?

Problema Germană. Primul pas al NATO spre Est
La începutul anului 1990, în urma eliberării țărilor socialiste din orbita Kremlinului și a căderii zidului Berlinului, a reintrat în prim-plan o problemă majoră a relațiilor Est-Vest, „problema germană”. Al Doilea Război Mondial consacrase o metodă aparte de stabilire a păcii: la Conferința de Pace nu s-a încheiat un tratat  cu principala țară învinsă, Germania, ci numai cu aliații ei.
În ceea ce privește Germania,  ea a rămas cu statutul de țară ocupată, stabilit la Conferința  de la Potsdam din 1945. Zonele de ocupație britanică, americană și franceză se uniseră la 23 mai 1949, formând Republica Federală a Germaniei; zona de ocupație sovietică, zona de est, s-a constituit, în același an,  la 7 octombrie 1949, sub denumirea de Republica Democrată Germană. Cu toate evoluțiile și convențiile ulterioare, suveranitatea celor două state germane era limitată de inexistența unui tratat de pace cu puterile învingătoare.
Din punctul de vedere al jurisdicției militare, R.F.G. era în N.A.T.O. (din 9 mai 1955), R.D.G. în Tratatul de la Varșovia  (de la 14 mai 1955, data înființării acestuia). Linia de front a Războiului Rece în Europa (“Cortina de Fier”) era granița celor două state Germane. Un milion și jumătate de militari ai celor două blocuri erau masați de o parte și de alta a acestei linii. Relaxarea relațiilor Est-Vest, stabilirea unui climat de pace și cooperare în Europa, implica rezolvarea problemei germane, în primul rând semnarea unui tratat de pace între puterile învingătoare, Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franța, pe de o parte, și Germania, pe de alta.
Problema germană era una extrem de sensibilă pentru statele europene care se confruntaseră în cele două războaie mondiale cu forța militarismului german și pentru cele limitrofe Germaniei (în special Polonia) care beneficiaseră de pe urma deplasării spre vest a frontierelor după cel de-al doilea război mondial.
Marea Britanie, Franța, Italia, Polonia, Cehoslovacia erau împotriva reunificării Germaniei. Primul ministru al Marii Britanii, „Doamna de Fier”, Margaret Thatcher a fost cel mai fervent și consecvent opozant al reunificării: „We defeated the Germans twice! And now they’re back!” (I-am învins pe germani de două ori! Și acum  sunt iarăși aici!)[1].
Președintele G.W.H. Bush se situa la cealaltă extremă – era un susținător fără rezerve al reunificării Germaniei și anume în cadrul N.A.T.O. Germania era punctul cel mai avansat și cel mai sigur al prezenței americane, prin intermediul N.A.T.O., pe continent. “Dacă Germania nu rămâne în N.A.T.O., e puțin probabil ca o altă țară europeană să accepte prezența trupelor noastre”, îi va spune  președintele G. W. H. Bush cancelarului  Kohl.
Cancelarul Germaniei Federale, Helmut Kohl, era complet atașat vederilor președintelui Bush – Germania unită în N.A.T.O.
Gorbaciov considera unificarea Germaniei ca un fapt inevitabil și natural în cadrul proiectului său – Casa Comună Europeană. Proiectul Casei Comune Europene trebuia să înceapă cu desființarea liniei de front dintre cele două pacte militare. Gorbaciov se exprimase: “Germania unificată este poarta spre Casa Comună Europeană.” Dar nu se grăbea deloc. Punctul lui de vedere era că unificarea Germaniei trebuia să fie un proces de durată, de câțiva ani de zile, care ar trebui să avanseze numai odată cu edificarea noilor structuri de securitate în Europa.
Într-un articol de sinteză din Der Spiegel, din 2010, apare următoarea exprimare pertinentă și plastică a pozițiilor de la începutul lui 1990 în privința problemei germane: -„Europenii erau împotriva reunificării, americanii cereau (aproape) imposibilul, iar sovieticii se cambrau în fața obstacolului” [2]. [1].

În octombrie 1990, după câteva luni de confuzie pentru europeni și sovietici și de mare siguranță a jocului politic pentru președintele și administrația Bush, unificarea era încheiată. Bush obținuse „aproape imposibilul”: Germania unită în N.A.T.O.; Statele Unite ─ putere dominantă pe continent; poarta expansiunii N.A.T.O. spre est ─ potențial deschisă. Cum? Printr-o persuadare susținută a liderilor europeni și o „manipulare profesionistă a lui Gorbaciov” [3]. [2] de către trioul Bush – Baker – Kohl.
Deja la 6 februarie 1990, Paul Nitze îi raporta președintelui Bush un succes obținut de americani în cadrul Forumului pentru Germania, care s-a desfășurat la Berlin cu participarea a 120 delegați din Europa de Vest și Europa de Est: “În prima zi a Forumului punctul de vedere majoritar era că unificarea trebuie să fie un proces de lungă durată, implicând concesii de ambele părți, inclusiv retragerea trupelor atât din Estul cât și din Vestul unei Germanii unificate. Dacă pactul de la Varșovia va fi dizolvat, NATO va trebui și el dizolvat… La încheierea Forumului consensul a fost radical schimbat. Aproape toți, cu excepția delegației sovietice, au fost de acord că ideea neutralității Germaniei unite este inoportună și inacceptabilă…” [4]. [3].

La 9 februarie 1990 secretarul de Stat american, James Baker, a fost primit la Moscova de către secretarul general al PCUS, Mihail Gorbaciov, în prezența ministrului de Externe al Uniunii Sovietice, Eduard Șevarnadze.  Discuțiile s-au purtat, în esență pe problema reunificării Germaniei [5]. [3]:
Baker: „Noi înțelegem că, nu numai pentru Uniunea Sovietică, dar și pentru alte țări europene, este important să aibă garanții că, dacă Statele Unite își păstrează prezența în Germania în cadrul N.A.T.O., nu va avea loc nici o extindere a  jurisdicției militare actuale N.A.T.O. spre est («not an inch of NATO’s present military jurisdiction will spread in an eastern direction»)…. “(slide 2).
Aș vrea să vă pun o întrebare – la care nu trebuie să-mi răspundeți acum. Presupunând că unificarea va avea loc, ce ați prefera: o Germanie unită, în afara N.A.T.O., absolut independentă și fără trupe americane, sau o Germanie unită, păstrând conexiunea cu NATO, dar cu garanții că jurisdicția și trupele NATO nu se vor extinde la est de actualele granițe?”
Gorbaciov: „Vom reflecta asupra tuturor acestor lucruri. Intenționăm să le discutăm în profunzime  la nivel de șefi de state. Este de la sine înțeles  că lărgirea zonei NATO nu este de acceptat”.
Baker: „Suntem de acord cu aceasta”.
A doua zi după primirea lui Baker, la 10 februarie 1990, a sosit la Moscova cancelarul Kohl, însoțit de ministrul său de Externe și vice-cancelar, Hans-Dietrich Genscher. Baker i-a transmis lui Kohl un rezumat scris al  discuției sale cu Gorbaciov.
În finalul acestuia, Baker indică marja de manevră a lui Kohl (“implicit, N.A.T.O. în zona ei prezentă ar putea  fi acceptabilă”).  În aceeași zi, Kohl a primit o scrisoare din partea președintelui Bush, în care acesta îl asigura de sprijinul său privitor la unificarea Germaniei în cadrul N.A.T.O. Între aceste două abordări, Kohl a ales să dicute cu Gorbaciov problema reunificării în variata „not an inch eastward”, deja acceptabilă liderului sovietic.
Cele două asigurări, din partea secretarului de Stat al Statelor Unite și a cancelarului Germaniei Federale, au avut o consecință strategică fundamentală: l-au determinat pe Gorbaciov să dea „undă verde” reunificării Germaniei. Aceste acorduri verbale nu depășeau, însă,  valoarea unui „gentlemen’s agreement” …
Pentru moment “unda verde” se referea la  aspectele interne ale unificării (alegeri libere în RDG, unificarea teritorială, unificarea monetară), urmând ca aspectele de politică externă să fie discutate în “tratativele 2+4” (miniștrii de Externe ai celor două Germanii și ai celor patru puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial).
La 24 februarie 1990 canclarul Kohl s-a întâlnit cu președintele Bush la Camp David, fără ministrul de Externe german, întrucât poziția lui Genscher în privința viitorului Europei diferea de a tandemului Bush – Kohl. În acest context, la nu mai târziu de două săptămâni de la acel “nici un pas spre est”  al secretarului său de Stat, președintele Bush își exprimă fără rezerve punctul de vedere: „Vom câștiga acest joc, dar trebuie să procedăm cu înțelepciune («We are going to win the game, but we must be clever while we are doing it »). Sovieticii nu sunt în măsură să dicteze relațiile Germaniei cu N.A.T.O. Ceea ce mă îngrijorează sunt afirmațiile că Germania nu trebuie să fie în N.A.T.O. La naiba cu toate astea. Noi am câștigat, nu ei. Nu putem permite Sovietelor să smulgă victoria din fălcile înfrângerii («To hell with that. We prevailed and they didn’t. We cannot let the Soviets clutch victory from the jaws of defeat »)”[6]. [3]. Această descărcare, în termeni, să zicem, colocviali, exprimă clar poziția președintelui Bush – sovieticii nu ne sunt parteneri, ci adversari înfrânți ─ poziție net diferită de cea a predecesorului său, Ronald Reagan (“Ne-am despărțit ca parteneri în construirea unei lumi mai bune”). Realitatea era, de fapt, aceasta. Gorbaciov le-o oferise pe tavă.
La 18 mai 1990, trei luni după ce Kohl obținuse de la Gorbaciov “unda verde” pentru reunificare, Baker, primit de Gorbaciov la Moscova, schimbă și el placa: “este plăcut să vorbim despre structuri pan-Europene de securitare și rolul CSCE… Este un vis minunat, dar numai un vis. În acest timp N.A.T.O. există” [7]. [3].
Această modificare rapidă a situației și a raportului de forțe a devenit evidentă la summitul de la Washington/ Camp David din 31 mai – 2 iunie 1990. Tema principală a discuțiilor a fost colapsul economic al URSS și solicitarea lui Gorbaciov de ajutor financiar din partea Statelor Unite, la care Bush a răspuns, în final, prin încheierea unui tratat comercial, dar a refuzat acordarea vreunui împrumut.
Când Gorbaciov a avansat celebra variantă a „dublei ancorări” („two anchor”) –  o Germanie unită, cu fosta RFG în NATO și fosta RDG în Tratatul de la Varșovia – replica lui Bush a fost tăioasă: “o asociere  schizofrenică”[8]. [3]. Iritarea lui Bush se explică prin faptul că o astfel de ancorare a celor două blocuri militare, prin intermediul Germaniei Unite, exprima o viziune asupra viitorului Europei, Casa Comună Europeană, de neacceptat pentru strategia Statelor Unite în Europa. Președintele Gorbaciov a cedat: “Poporul german are dreptul să-și aleagă alianța  pe care o dorește”. Deși această afirmație a mai fost făcută de către Gorbaciov, anume în cadrul întâlnirii cu Helmut Kohl din februarie 1990, ca una de principiu, ea avea acum o altă semnificație – cea a capitulării.
Înregistrările întâlnirilor și convorbirilor telefonice dintre liderii  americani, vest-europeni și sovietici, declasificate și publicate masiv după 2010, au fost preluate într-o multitudine de studii politologice referitoare la acea perioadă, cu interpretări diferite ale valorii asigurărilor verbale primite de către Gorbaciov. O concluzie unanimă, însă, a acestora este că președintele Bush și administrația sa au folosit un limbaj dublu în tratativele cu sovieticii (“a two-pronged strategy”, “dual nature of U.S. strategy”, “a bifurcated strategy” [9]. [2], [10]. [4]): pe de o parte, Gorbaciov și staff-ul lui au fost “lăsați să creadă” (expresia îi aparține lui Robert Gates, director al CIA în acea perioadă) că dezideratele lor sunt respectate, pe de alta „Bush și administrația sa au presat urgentarea procesului de unificare, maximizând profitul Statelor Unite” [11]. [4].
Următoarea întâlnire determinantă în privința problemei germane este cea de la Moscova/Archyz-Caucaz, din iulie 1990,  dintre președintele Gorbaciov și cancelarul Kohl, fiecare cu echipele de lucru corespunzătoare. În prima zi, 15 iulie, tratativele s-au purtat la Moscova, în a doua la reședința lui Gorbaciov din Caucaz (slide 2).
Uniunea Sovietică, aflată în plin colaps economic, nu avea acces la piețele de capital occidentale; președintele Bush, cu două luni în urmă, la Camp David, refuzase și el un împrumut financiar. Kohl îi oferise deja lui Gorbaciov un împrumut vest-german și acoperirea financiară de către Germania a relocării în URSS a trupelor sovietice care urmau a fi retrase din RDG. Interesul lui Gorbaciov pentru un parteneriat cu cea mai puternică și tehnologizată economie europeană la acea dată, a RFG, era unul vital. Gorbaciov considera acest parteneriat ca unul strategic, la baza viitoarei Case Comune Europene, și era dispus să vină în întâmpinarea lui Kohl cu oferte majore.
Concluzia finală a acestor discuții a fost că, după unificare – pe durata prezenței trupelor sovietice, pe teritoriul fostei RDG pot staționa trupe ale  Armatei Federale Germane, dar nu unități germane sub comandă N.A.T.O. – după retragerea trupelor sovietice, pot staționa pe teritoriul fostei RDG și trupe germane aflate sub comandă NATO, dar nu trupe străine și nu trupe dotate cu arme nucleare.
Aceasta este situația care va fi consacrată în urma negocierilor în formatul 2+4 de Tratatul reglementărilor finale cu privire la Germania, semnat la Moscova la 12 septembrie 1990. Pentru germani, prețul major al reunificării a fost recunoașterea frontierei cu Polonia pe linia Oder-Neisse, stabilită la Potsdam în 1945.
Ceremonia reunificării a avut loc la Berlin, în 3 octombrie 1990, într-un larg cadru festiv; la miezul nopții drapelul negru-roșu-galben al RFG, acum drapel al Germaniei reunificate, a fost ridicat deasupra Porții Brandenburg. După ratificarea tratatului de către statele implicate, Germania unită a devenit pe deplin suverană la 15 martie 1991. La 1 iulie 1991 Tratatul de la Varșovia s-a autodesființat.
Bush câștigase. Ocupase primul vid de putere lăsat de retragerea sovieticilor. Germania Unită va deveni capul de pod al expansiunii militare a Statelor Unite, via NATO, spre Est.
La 15 octombrie 1990, Mihail Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace.
Himera lui, Casa Comună Europeană, va fi ștearsă din mersul Istoriei.

Prof. univ. dr. Tiberiu Tudor
Sursa: art-emis.ro

Lectura episodului anterio aici: Înființarea și extinderea N.A.T.O. (1)

[1] K. Wiegrefe, An Inside Look at the Reunification Negociations, Der Spiegel, 29.09.2010.
[2] M. E. Sarotte, Not One Inch: America, Russia, and the Making of Post-Cold War Stalemate,Yale University Press, 2021. [3]  S. Savranskaia and T. Blanton, Who Promissed What to Whom on NATO Expansion? What Gorbaciov Heard —
Declassified documents, National Security Archive, Briefing Book 613, February 2010.
[4]  J. R. I. Shifrison, Deal or No Deal? The End of the Cold War and the Offer to Limit NATO Expansion, Quaterly Journal International Security, vol. 40, no.4, pp. 7-44

Ce asigurări a primit Gorbaciov?
Actualizare:  Intr-un interviu acordat postului de televiziune TF1, la 3 decembrie 2022, două zile după întoarcerea de la Washington, președintele Emmanuel Macron a spus : „Există un lucru care depinde de ucraineni, este problema granițelor. Un lucru pe care trebuie să-l pregătim, și asta am discutat și cu președintele Biden, este arhitectura de securitate în care vrem să trăim mâine. Trebuie să ne pregătim pentru ceea ce avem de făcut, cum să ne protejăm aliații și statele membre, dând Rusiei garanții pentru propria sa securitate”.
Este incontestabil că, în  atmosfera de ușurare și destindere din anii 1990-1991, de după retragerea politică a sovieticilor din Europa de Est, a existat o „cascadă de asigurări de securitate”[1] transmise atât lui Gorbaciov, cât și stafului său, din partea  liderilor occidentali.
Ele apar într-o multitudine de înregistrări ale întâlnirilor și convorbirilor liderilor sovietici, americani și vest-europeni, declasificate treptat și publicate în jurul lui 2010[2].  
Trebuie subliniat, de la bun început, că aceste asigurări, chiar dacă înregistrate, nu au luat forma unor documente cu valoare juridică.
Ele se desfășurau într-un context geopolitic extrem de fluid, în care Tratatul de la Varșovia (desființat abia la 1 iulie 1991) și N.A.T.O. coexistau, iar liderii europeni căutau, împreună cu Gorbaciov, edificarea unei noi structuri de securitate, corespunzătoare destinderii treptate care avea loc.
Prima asigurare explicită a venit din partea ministrului de Externe și vice-cancelar al Republicii Federale a Germaniei, Hans-Dietrich Genscher, la 31 ianuarie 1990, într-un discurs ținut la Tutzing, în Bavaria, asupra unificării Germaniei: „Aceasta nu trebuie să ducă la o lezare a intereselor de securitate sovietice. De aceea N.A.T.O.  trebuie să excludă expansiunea teritoriului ei spre est, adică să nu se deplaseze mai aproape de granițele sovietice”. La 6 februarie 1990, în cadrul întâlnirii lui Genscher cu ministrul de Externe al Marii Britanii, Douglas Hurd, Genscher precizează: „rușii trebuie să aibă o asigurare că dacă, de exemplu, cândva, guvernul polonez părăsește Tratatul de la Varșovia, ei nu  se vor alătura NATO”. Poziția lui Genscher este cunoscută sub numele de „formula Tutzing”[3].
Genscher a rămas consecvent în privința acestei viziuni. În Punctul meu de vedere, carte publicată în 2015, după izbucnirea războiului civil din Ucraina, Genscher spune: „În alianța transatlantică există forțe care nu vor să depășească vechile linii de divizare din Europa, ci să le deplaseze spre est…
Europa Estică trebuie să includă Rusia. Rusia este o parte a ordinii de pace pan-Europene, ca și OSCE și Carta de la Paris…
O stabilizare a ariei O.S.C.E. nu poate funcționa fără Rusia și, mai ales, nu poate fi orientată împotriva Rusiei”. Genscher a pledat mereu pentru cooperare în loc de confruntare, într-o lume multipolară, pentru o zonă de cooperare de tip CSCE/OSCE extinsă „de la Vancouver la Vladivostok”[4].
Primul ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher, în timpul vizitei lui Gorbaciov la Londra, 8 iunie 1990: „Trebuie să găsim căile de a da Uniunii Sovietice încrederea că securitatea sa va fi asigurată”.
Când mareșalul Dimitri Iazov, ministrul Apărării U.R.S.S., și-a exprimat, la 5 martie 1991, îngrijorarea asupra unei viitoare extinderi a N.A.T.O.  spre est, John Major, noul prim-ministru al Marii Britanii (de la 28 noiembrie 1990) i-a răspuns că „nu-și poate imagina cum, acum sau în viitor, țările Est-Europene ar putea deveni membre N.A.T.O. ”.
Președintele Franței, François Mitterrand, în vizită la Moscova, 25 mai 1990: „Personal sunt în favoarea unei demantelări treptate a blocurilor militare…
Întotdeauna le-am spus partenerilor mei N.A.T.O.: asumați-vă promisiunea de a nu deplasa formațiunile militare, din teritoriul lor prezent în R.F.G., spre Germania de Est”.
Mai mult, într-o scrisoare către președintele George W. H. Bush (adresată “Dragă George”), în care relata discuțiile sale cu liderul sovietic: „Desigur va trebui să nu refuzăm detalierea garanțiilor pe care el are dreptul să le aștepte pentru securitatea țării sale”.
Președintele G.H.W.Bush, la summitul de la Washington, Camp David din 31 mai 1990: „Crede-mă, nu avem nici o intenție, nici măcar în gândurile noastre, de a leza Uniunea Sovietică, în nicio formă”.

În sfârșit, afirmația secretarului general N.A.T.O. , Manfred Wörner în discursul său doctrinar „Alianța Atlantică și Securitatea Europeană în 1990” (Bruxelles, 17 mai 1990): „Faptul că suntem gata să nu plasăm armată N.A.T.O.  în afara teritoriului german dă Uniunii Sovietice o garanție de securitate fermă.“ Aceasta este afirmația pe care președintele Vladimir Putin și ministrul său de Externe, Serghei Lavrov, o citează deobicei în discursurile în care fac referire la asigurările încălcate de leadershipul occidental.
Conform ultimului ambasador al Statelor Unite în Uniunea Sovietică, Jack F. Matlok, „primul președinte Bush [G.W.H. Bush Sr., Bush tatăl – n.a.] l-a asigurat pe Gorbaciov că nu va avea loc o extindere a N.A.T.O.  dincolo de granițele Germaniei unificate, dacă Gorbaciov va permite unificarea Germaniei cu rămânerea ei în N.A.T.O.”. Matlok a susținut, cu vehemență[5], acest fapt într-o serie de luări de poziție publice, inclusiv în fața Congresului Statelor Unite.
Dacă ambasadorul Matlock se referă la o asigurare directă din partea președintelui Bush, în toate documentele desecretizate până acum aceasta nu există și este probabil să nu existe deloc.
Președintele Bush a fost foarte atent să nu exprime personal niciun angajament concret care ar fi închis perspectiva expansiunii Statelor Unite, via N.A.T.O. , spre Est. Dacă Matlok se referă la o asigurare prin emisarii președintelui, această asigurare există: este faimoasa „not one inch eastward” transmisă președintelui Gorbaciov de către numărul doi de la Washington, secretarul de Stat  al SUA, James  Baker.
În această privință, politica lui Bush față de Gorbaciov a fost o politică duală. De la bun început, în paralel cu asigurările date sovieticilor “not one inch eastward”, în interiorul administrației Bush au existat dezbateri explicite privind extinderea N.A.T.O.

Departamentul Apărării, prin Dick Cheney, propunea o politică a „ușilor întredeschise” (door ajar), în timp ce Departamentul de Stat prefera formula: „discuția asupra extinderii N.A.T.O.  nu este pe agenda de lucru”. În cursul administrației G.W.H. Bush a fost adoptată această ultimă abordare, „pentru a nu-i alarma pe sovietici că se crează o alianță nouă împotriva lor”. Viitoarea administrație, Clinton, o va adopta pe a doua, de data aceasta sub binecunoscuta formulă, actuală și azi, a „politicii ușilor deschise”.
Trebuie notat că dualitatea politicii președintelui Bush (acel „two-pronged strategy”, „dual nature of U.S. strategy”[6]) era mai degrabă una de precauție și expectativă. Pe plan intern Gorbaciov era sub tirul încrucișat al ultra(conservatorilor) și ultra(liberalilor).
Cursul, precaut și el, în plus ezitant, al reformelor lui Gorbaciov putea fi întrerupt în orice moment.
În acest context, toți liderii occidentali se temeau de haos și frânau cursul inexorabil al Istoriei. Ungaria și Polonia tatonau aderarea la N.A.T.O.  – li s-a refuzat (vorbim de 1990/91). Fostele teritorii anexate de U.R.S.S. în 1940/41 și transformate după război în Republici Unionale Sovietice luptau eroic pentru independență. Occidentalii le  temperau. Eliberarea lor nu a venit din Occident, nu a fost în planul Occidentului. A făcut-o  Boris Elțîn, care în 1990 nu era în cărțile Occidentului. Toți mizau pe Gorbaciov.
Cea mai elocventă ilustrare a acestei situații este discursul președintelui G.H.W. Bush în Sovietul Suprem de la Kiev, la  1 august 1991[7].
Bush se întâlnise, la 30 iulie, cu Gorbaciov la Moscova și îl asigurase că îi va consilia pe ucraineni împotriva independenței. 
La Kiev a refuzat orice contact cu liderii naționaliști.
Deși aplaudat în picioare, discursul președintelui Bush de la Kiev a fost depășit de cursul evenimentelor. El se dovedește, însă, a fi premonitoriu pentru recrudescența naționalismului xenofob ucrainean, devenit politică de Stat după 2014: „…Vă voi spune, mai în detaliu, ce înțeleg americanii când vorbesc despre libertate, democrație și economie liberă. De nici un termen nu s-a abuzat mai mult și mai cinic decât de aceștia….
Cel mai sigur test prin care judecăm dacă o țară este liberă este gradul de securitate de care se bucură minoritățile…
Voi vizita astăzi monumentul de la Babi Iar  – o sumbră și solemnă atenționare a ceea ce se întâmplă când oamenii nu reușesc să-și reprime oribila pornire spre intoleranță și tiranie.
Americanii nu îi vor susține pe cei care vor independență pentru a înlocui  o tiranie depărtată cu un despotism local. Ei nu îi vor ajuta pe cei care promovează un naționalism sinucigaș, bazat pe ură etnică”.
Draftul discursului a fost conceput de către Condoleezza Rice, în 1991 consilier pentru problemele sovietice și est-europene în Departamentul de Stat; sintagma „naționalism sinucigaș” a fost inserată în draft de către președinte.
Vizita, la memorialul de la Babi Iar a fost o atenționare a naționaliștilor de la Kiev asupra descendenței lor ideologice din naționaliștii ucraineni care au participat, alături de naziștii germani, în 1941-1943, la procesul de epurare etnică, prin seria de masacre asupra civililor de altă etnie decât cea ucraineană, în mod special evrei, polonezi și ruși.
Peste trei decenii, sub perdeaua de fum a acelorași „democracy” și „freedom”, acoperind acum alte motivații geopolitice, Washingtonul lui Jo Biden și Bruxellesul Ursulei von der Leyen pledează pentru primirea „naționalismului sinucigaș” –  problema lui – și „cu o oribilă pornire spre intoleranță și tiranie” – problema noastră – de la Kiev în Uniunea Europeană și în N.A.T.O.
Un naționalism care și-a legiferat genocidul cultural asupra tuturor celor de altă etnie ca politică de Stat în 2017 prin Legea Educației, reconfirmată în 2022, prin Legea Minorităților Naționale. Iar propagandiștii români ai Kievului preiau discursul insolent al lui Zelenski despre faptul că ei, naționaliștii ultra-xenofobi Kieveni, ar fi apărătorii democrației și libertății (occidentale).
Nu există o caracterizare mai precisă a pericolului naționalismului ucrainean, pentru pacea Europei și pentru poporul român în mod special, decât cea din celebrul Discurs de la Kiev al președintelui G.W.H. Bush.

Autor: Prof. univ. dr. Tiberiu Tudor
Sursa: art-emis.ro

Episodul anterior aici: Înființarea și extinderea N.A.T.O. (3)

[1] Svetlana Savranskaia and Tom Blanton, Who Promised What to Whom on NATO Expansion? What Gorbaciov Heard – Declassified Documents, National Security Archive, Electronic Briefing Book 613, February 2017.
[2] Idem op. cit. și Svetlana Savranskaya and Thomas Blanton, The Washington/Camp David Summit 1990: From the Secret Soviet, American and German Files – Declassified Documents National Security Archive, Electronic Briefing Book No. 320, June 2010.
[3] J. R. I. Shifrison, Deal or No Deal? The End of the Cold War and the Offer to Limit NATO Expansion, Quaterly Journal International Security, vol. 40, no.4, pp. 7-44 și Frank Elbe, “The Diplomatic Path to Germany Unity”, Bulletin of the German Historical Institute, 46 (Spring 2010), pp. 33-46.
[4] https://www.frontiere.info/cooperative-world-order-the-vision-of-hans-dietrich-genscher/
[5] https://www.youtube.com/embed/fsT8OBroCEE?wmode=transparent&controls=1&showinfo=1&rel=1&modestbranding=1&fs=1&loop=0&html5=1&theme=dark&color=red&autohide=2&sound=on&t=1110s
[6] Idem op. cit. Svetlana Savranskaya and Thomas Blanton.
[7] https://www.youtube.com/embed/hgEB1GB8qAM?wmode=transparent&controls=1&showinfo=1&rel=1&modestbranding=1&fs=1&loop=0&html5=1&theme=dark&color=red&autohide=2&sound=on Episodul anterior (3). Problema Germană – Primul pas al N.A.T.O. spre Est, în: https://www.art-emis.ro/analize/infiintarea-si-extinderea-n-a-t-o-3 – 29 ianuarie 2023

Maria Diana Popescu – Domnule Ion Măldărescu, m-am bucurat să descopăr impresionanta dumneavostră biografie de plumb. Ce consideraţi că ar fi relevant să se ştie despre dumneavoastră?
Ion Măldărescu: Sunt un om mărunt, asemenea miliardelor de pe această planetă, iar biografia mea nu este altceva decât o simplă şi comună poveste de viaţă. „Relevant” ar putea fi faptul că exist… poate că sunt suprasaturat de politică şi fals patriotism, de incompetenţa conducătorilor ţării, de intoxicare şi de falsele valori, de comoditate şi de îndobitocire, de prejudecăţi, de laşitate, de hoţie…
Din nefericire, „relevantă” ar mai putea fi constatarea tristă că în România contemporană, verbul „a trăi”, se impune a fi înlocuit cu „a supravieţui” (și, citându-l pe regretatul Dinu C. Giurescu, „În România, a fi patriot e aproape o infracțiune!” – n.r., 2022).

MDP: Domnule Ion Măldărescu, intrând direct în miezul dialogului, ce vă spune criza financiară mondială? Este una reală sau este alimentată artificial de noii slujbaşi ai unei alte ordini mondiale?
IM: Războaiele de agresiune ale imperiului numit U.S.A., eşecurile războiului din Vietnam şi, ajungând în prezent (martie 2009 – n.r.), din Afganistan şi Irak, precum şi de generos mediatizata luptă împotriva „terorismului” au pregătit, cu exces de minuţie, declanşarea „evenimentului” apoi, la momentul oportun, l-au „plantat” pe terenul devenit fertil. Într-un fel, „criza” asta aduce tare mult cu fantomatica „gripă aviară” ce bântuia prin lume de colo-colo şi de care sper că vă amintiţi. Atunci a fost o repetiţie pregătitoare pentru etapa pe care o trăim acum, ambele fiind cuprinse în acelaşi vast şi studiat scenariu (după Ebola, HIV și gripa aviară au urmat pesta porcină, Covid-19, variola maimuței, apoi, Covid universal… făcătorii de boli anunță vibrionul de holeră… – n.r., 2022).
Folosind drept pretext „terorismul”, tranzacţiile de peste 10.000 USD sau Euro au fost şi sunt monitorizate, însă atât timp cât s-au încasarea de comisioane substanţiale a funcţionat, băncile americane au vândut, fără reţinere, asemenea de credite nesigure, iar administraţia s-a abţinut de la orice ingerinţă. Acum, când avalanşa a pornit, când şandramaua se clatină din încheieturi, bănci americane şi europene, de-a valma, dau faliment sau sunt naţionalizate.
Liderii instituţiilor financiare ale lumii emit insistente şi repetate mesaje despre necesitatea stringentă de a se construi „o lume nouă” (parcă şi protagoniştii celui de-Al Treilea Reich promovau „o nouă ordine” de o mie de ani, nu-i aşa?). Următoarea Nouă Ordine Mondială nu se vrea declarată „pentru o mie de ani”, ci pentru totdeauna!
La sfârşitul anului 2008, un înalt funcţionar al Băncii Naţionale a României, membru În Comitetul Executiv al Comisiei Trilaterale – (grup format din 300 de persoane proeminente în domeniile de afaceri, politică, intelectuali cu putere de decizie în cele trei mari centre Europa de Vest, America de Nord si Japonia), definea astfel „criza” din România: „Criza este ceva, ca şi cum ţi-ai da singur foc la casă… Cine vrea, va putea înţelege ce vreau să spun!” […] iar în urmă cu câteva zile: „Nu pot să scap de ideea de ciclicitate. Experienţa şi senzaţia de deja-vu, tind să dea fluiditate întregului proces. S-ar putea să fim la sfârşitul unei epoci mai îndelungate şi începutul alteia. Există intr-adevăr ceva ce va schimba definitiv lumea”.
Un alt marcant economist român nu are nici un fel de reţineri, afirmând că „pieţele libere nu mai pot aduce soluţii la probleme globale. Mesajul este clar: impunerea unui « leadership global » pentru soluţionarea problemelor, pentru o «lume nouă»”.
Asemenea apeluri au un accentuat impact emoţional, însă discursul falsifică realitatea în totalitate şi creează orizontul de aşteptare necesar pentru intervenţia în forţă a instituţiilor mondialiste. Comandamentele ocultei sunt amplasate în băncile mondiale de unde dirijează operaţiunile financiare, iar O.N.U. (U.N. Headquarters), instrumentul de „oficializare” la nivel planetar (mai nou, oficinele O.M.S., și Forumul Economic Mondial de la Davos – n.r., 2022).
Nimeni altcineva decât actualul sistem financiar-monetar mondial, sistem realizat şi intreţinut de aceiaşi finanţişti care acum se prefac disperaţi de soarta omenirii au creat, în mod deliberat, criza actuală. Dacă aşa-numitele pieţe libere au existat sau nu vreodată, de acum inainte, va pieri orice urmă a libertăţii economice. „Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Åzi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun” (Mihai Eminescu, Scrieri politice).

MDP: Dar sintagma intrarea României în U.E. Nu-i cumva o altă formă de servilism la o postmodernă „Înaltă Poartă”?
IM: Din păcate este vorba de ceva mult mai serios. Asistăm la transformări radicale şi bulversante pe toate planurile: economic, social, juridic, tehnologic, politic, procese în care societatea românească pare a fi lipsită în totalitate de reperele fundamentale care valorizează persoana umană, o protejează şi îi conferă demnitate.
În opinia mea, deosebirea dintre expansiunile Imperiului Roman, Campaniile lui Napoleon Bonaparte, Blitz-Krieg-ul celui de-Al Doilea Război Mondial, extinderea Uniunii Europeane și N.A.T.O. constă doar în modalitatea de abordare. Scopul este identic: crearea imperiului european sau, dacă doriţi o exprimare „modernă”, a unui superstat european. El face parte din programul globalizării agresive, programul creării de super-state-imperii: Eurolandul – Uniunea Europeană, North American Free Trade Agreement (N.A.F.T.A.) – Canada, S.U.A., Mexic) despre care Henry Kissinger spunea ca este: o piatra de temelie la construirea Noii Ordini Mondiale şi a unui similar mamut asiatic, creat în jurul Japoniei.
Înfiinţarea lor oficială constituie o altă etapă inevitabilă, precursoare a declarării „Statului Planetar”, în care totul va fi controlat, în care nu va mai exista intimitate sau libertate. Noul imperiu va fi condus de superpotentaţii planetei, autoerijaţi într-un fel de „şefi de familii” şi autoinstalaţi confortabil în fotoliile guvernului mondial (deja existent), sub egida O.N.U. (Un Headquarters) – instrumentul de „oficializare” la nivel planetar.
În privinţa servilismului, aveţi dreptate: României i s-a impus să cerșească aderarea la U.E., dar a ignorat autorităţile de la Bruxelles neezitând, să se prosterneze și la picioarele Unchiului Sam. (Cele doua organizaţii aparent concurente, sunt, în realitate, elemente componente ale aceluiaşi sistem). În contrast cu situaţia de la noi, o ţară mică, a avut demnitatea şi curajul să înfrunte colosul, respingând prevederile controversatului Tratat de la Lisabona. Lecţia de verticalitate a Irlandei, de ea este vorba, nu a căzut bine şi de aceea se doreşte ascunsă „sub preş”.

MDP: Ne ia, încetul cu încetul, în primire şi globalismul pan-american, alt „Big Brother”. Mai e ceva de făcut?
IM: Întrebarea dvs. se mulează perfect pe subiect. Personal, nu agreez sintagma – „Big Brother” – mediatizată, aplicată şi mâzgălită prea des şi total neadecvat, cu inspiraţii „grafitti”. Cândva ne plăcea să ne mândrim cu Franţa – „sora mai mare” a României, dar asta a fost demult, acum… Atunci aveam o „soră” mai mare, astăzi avem un „frate” mai mare… Astăzi nu numai că dansăm după cum ne cântă „orchestra” Ocultei „Big Brother, dar mai arborăm şi o grimasă tâmpă de slugă obedientă…
Globalizarea înseamnă pierderea identităţii naționale, personale şi geografice, anihilarea suveranităţii naţionale, spălarea creierelor şi imprimarea unei noi ideologii în scopul dominării, a conducerii lumii, cu forţa, de către unica putere: Guvernul Mondial. De „luarea în primire” putem vorbi „la trecut”. Din păcate, după 1989, cu ajutorul „vătraielor” autohtone, tăvălugul globalizării a adus deja România în pragul falimentului, oferind condiţii optime dezastrului şi „viitorului globalizat” al omenirii.

MDP: Ce-au făcut cu România conducătorii de după 1989?
IM: Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de dureros: conducătorii postdecembrişti, unii incompetenţi, alţii interesaţi doar de propriul profit material şi nu în ultimul rând, cei „avizaţi” – cu toţii, nocivi şi cu influenţe nefaste asupra viitorului României – au vândut aproape tot ce se putea vinde, iar restul l-au dat pe gratis. Faptul că la nivelul anului 2009, la două decenii de la evenimentele decembriste, ponderea economică a României se situează la jumătatea celui mai prost an „ceauşist” (1989), demonstrează mai elocvent decât orice altă statistică.
După frustrări prelungite ale locuitorilor mioritici, „dictatorul” a lăsat ţara fără datorii, ba chiar cu creanţe de recuperat şi o economie concurenţială. „Postdecembriştii”, au deformat realitatea, au devorat sistematic economia României, cu lăcomia lăcustelor nesăţioase şi au demolat-o ireversibil, pas cu pas.
N.A.T.O. şi Occidentul ne-au pricopsit cu „beneficiile” războiului, împotriva Iugoslaviei respectiv ale embargoului impus, măsurile discriminatorii fiind aplicate, evident, în favoarea vest-europenilor… Până la urmă, „Turcu’ plăteşte!” … Pentru că am adus vorba de războiul împotriva Serbiei, permiteţi-mi o scurtă divagaţie: Madeleine Korbel Albright personal şi fără a avea vreun scrupul, a influenţat bombardarea Serbiei, transformată în poligon. Vă reamintesc, cinismul „democraţiei” contemporane: pe bombele lansate în ziua de Paşti asupra oraşelor sârbeşti era scris „Paşte Fericit!”. După încetarea ostilităţilor, „aliaţii” nu au putut ierta şi uita faptul că sârbii le-au tras o mare păcăleală, „invitându-i” să bombardeze şosele din folie de plastic, tancuri, baterii de tunuri din carton sau din din lemn şi doborându-le cele mai moderne avioane.
Revenind la subiect, „aliatul” de conjunctură al României, SUA, după ce şi-a văzut sacii-n căruţă, a spus României să-şi ia adio de la datoria irakiana. Fabricile, intreprinderile, uzinele „comuniste” au fost transformate în fier vechi, apoi „lichefiate” şi îndrumate spre buzunarele „îmbogăţiţilor de război”, sau concesionate pe durata deceniilor în favoarea celor generoşi cu comisioanele… Vastele reţelele de irigarţii, cândva funcţionabile şi eficiente pe suprafaţe cumulând mii de hectare fertile, s-au „volatilizat” iar peste pământul Bărăganului şi al Olteniei bate astăzi vântul deşertizării. A patra flotă comercială a lumii a „intrat la apă”, dispărând fără urmă, asemenea enigmaticului „Zbor 19” în raidul neterminat spre Bahamas, din „Triunghiul Bermudelor”. Armata României, care cândva impunea respect, s-a metamorfozat, efectivul acesteia reducându-se, în prezent, la câteva regimente „profesioniste” de mercenari în slujba puterii mondiale. Restul este legendă.
România mileniului trei are datorii de peste 60 de miliarde de Euro (acum, la nivelul 2022, după drogata guvernare Cîțu, datoria externă s-a dublat, depășind 50% din P.I.B. – n.r.)  şi conform filmului „crizei”, guvernanţii autohtoni bat la uşa cămătarului-demolator mondial – F.M.I. rivind retrospectiv, pe unde a trecut „alizeul” F.M.I., a lăsat în urmă sărăcia, lacrimile şi pustiul. „Ubi solitudinem faciunt, pacem appelant!” (Unde fac pustiu, ei numesc pace, Tacit, Viaţa lui Agricola).
Gafele politicii externe promovate de conducătorii noştri sfidează orice urmă de competenţă profesională, de raţiune ori de demnitate naţională (Adrian Cioroianu este, cred eu, un exemplu mai mult decât edificator la nivelul anului 2009). (Între anii 2020-2022 și în continuare, anii înșelătoriei istoriei pământenilor, pleiada reptilienilor: K.W. Ionannis, L. Orban, D. Cioloș, F. Cîțu, N. Tătaru, R. Turcanu, M. Ciolacu,  N. Ciucă, A. Gorghiu, Raed Arafat… și droaia de miniștri obedienți Bruxelles-ului au dus-duc țara în infern – n.r., 2022).
În căutarea realizarii materiale pe alte meleaguri, românii au ajuns mână de lucru ieftină, sclavi în țara altora. Există state europene unde astăzi, buni şi răi, la un loc, românii sunt stigmatizaţi cu pecetea fărădelegii şi a crimei – numai pentru că sunt români. Nu vi se pare că discriminarea „la vedere” a românilor expatriați seamănă  cu cea evreilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial… Evreii numai petru că erau evrei, iar azi, românii, numai penntru că sunt români? Păstrând proporţiile, la această situaţie şi-au adus „contribuţia” din plin, deopotrivă, românii certaţi cu legea şi ţiganii. (În ceea ce mă priveşte, sunt sceptic, mă îndoiesc că cea mai mare parte a ţiganilor doresc integrarea reală în societatea civilizată, însă până una alta, în percepţia străinilor, ei sunt tot români şi Vestul s-a săturat de matrapazlâcurile lor).
Mediatizaţi agresiv şi discriminatoriu la televiziunile şi presa scrisă din acele ţări, (chiar şi prin mijloacele audio-vizuale din România), mass-media internaţională omite relatarea, cu aceeaşi vehemenţă, a faptelor comise de criminalii şi violatoriii „băştinaşi”, superiori numeric, dar… la ei acasă. Consecinţele sunt dezastruoase.

MDP: Dincolo de controverse şi prejudecăţi, unde aşezaţi în istorie ziua de 23 August? Istoricii contemporani şi-au intensificat dezbaterile pe această temă.
IM: De teamă, puţini se încumetă să spună adevărul despre acea nefastă zi, a românilor. Excepţie fac câţiva istorici oneşti, cu coloană vertebrală verticală. Atunci când soarta războiului nu era încă hotărâtă, fostul suveran a trădat poporul român, a arestat, în plin conflict militar pe conducătorul – de facto – al Oştirii Române şi l-a predat plocon inamicului. „Un mareşal al României şi primul ministru al ţării au fost daţi pe mâna inamicului cu aceeaşi uşurinţă cu care erau vânduţi odinioară negrii în târgurile americane.” (prof. univ. dr. Șerban C. Andronescu, N.Y.-S.U.A.).
În cele ce umează voi reda câteva rânduri din volumul „Delirul” al scriitorului Ștefan Dumitrescu (continuare a romanul omonim al lui Marin Preda): „Aceia care l-au arestat pe Mareşalul Ion Antonescu, pentru că, în infantilismul lor au crezut că pentru aceasta li se vor înălţa statui, au săvârşit una dintre cele mai mari ticăloşii. Ei s-au mânjit pentru totdeauna de sânge şi dezonoare”.
Actul de la 23 August 1944, asumat direct de regele Mihai aparent ignorat, dar „valorificat” de U.R.S.S. – declararea unilaterală a armistiţiului și semnarea acestuia la 12 septembrie 1944 (de fapt, o capitulare necondiţionată), s-a soldat cu consecinţe catastrofale pentru România. În intervalul 23 august – 12 septembrie 1944, au fost luaţi în prizonierat a unui număr cuprins între 130.000 şi 170.00 de ostaşi şi ofiţeri, români (estimarea aparţine evidenţelor Statului Major al Armatei Române din anul 1946), puşi în situaţia de a nu se putea apăra. Dintre ei, puţini au mai revăzut locurile natale, cei mai mulţi pierind în minele din Dombas, în tundra siberiană sau în imensitatea gulagului sovietic. Aproape 100.000 de români au fost deportaţi (peste 20.000 de români şi 72.000 de români de origine germană), 50% din efectivele a 19 divizii au pierit în luptele angajate alături de sovietici la care putem adăuga pierderea libertăţii şi sovietizarea forţată a ţării.
„Procedându-se la arestarea mareşalului şi la capitularea întregii armate înaintea semnării oricărui armistiţiu, am pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României şi ne-am dezonorat singuri, iar mareşalul în loc să fie tratat ca mareşalul Mannerheim al Finlandei, ca un erou, a fost considerat trădător şi criminal de război”. (Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu „Privire sub coroană”, Ed. Carpatia Press).
Regele Mihai a trădat România şi pe români, deschizând calea tancurilor sovietice şi facilitând instaurarea unui regim-marionetă, subordonat intereselor Kremlinului. Gurile rele pomenesc şi de posibile contacte (încă nedovedite) ale fostului suveran cu serviciul secret sovietic (N.K.V.D.), „că nu degeaba i-a acordat Uniune Sovietică cea mai înaltă medalie” – Ordinul „Victoria” (Орден „Победa”) – pe care o purta doar I.V. Stalin şi care nu mai fusese acordată decât lui F.D Roosevelt şi lui W. Churchil. Dacă acest detaliu „jenant”, va fi cândva dat publicităţii, (după „desecretizarea” arhivelor fostului şi temutului N.K.V.D.-KGB-F.S.B.), va demonstra dacă este vorba de speculaţie ori de o imensă infamie.
Nu trebuie ignorat nici cadoul personal al lui Stalin: după predarea României „cu arme şi bagaje”: ştiind că-i plac jucăriile cu motor, i-a trimis Regelui Mihai două avioane drept supliment…
La 23 august 1944, aliaţii au primit un cadou, pe cât de gratuit, pe atât de binevenit care, în opinia aceluiaşi Ștefan Dumitrescu, a fost: „O palmă dată poporului român şi istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc de ştampilă”.
Răsplata? România fost abandonată de aliaţi şi lăsată la discreţia aliatului din răsărit (vezi notiţa olografă a lui W. Churchill, cu acel 90%, transformat în 100%), iar la încheierea păcii, nu i-a fost recunoscut nici măcar statutul de ţară cobeligerantă. Consecinţele le suportăm şi astăzi.

Aniversarea împlinirii a 60 de ani de la terminarea războiului, „toată floarea cea vestită a întregului apus” s-a întâlnit pe coasta Atlanticului, în vreme ce fostul suveran a preferat vizita la Moscova, unde a primit de la „Țarul” Putin încă o distincţie, pentru acelaşi motiv – confirmarea trădării. Opţiunea i-a aparţinut fostului suveran. Nimeni nu l-a forțat!

MDP: Dar evenimentele de la 1989?
IM: Mă bucură că aţi folosit termenul „evenimente”. Personal nu am agreat, încă de la început, de la spectacolul consumat în faţa Palatului Regal şi de la acel Crăciun însângerat cuvântul „Revoluţie”. Evenimentele din decembrie 1989 au făcut parte – fapt demonstrat – din acţiunile serviciilor secrete aparţinând unor state puternice ale planetei, iar Bush-senior şi Gorbaciov nu au fost străini de iniţierea şi punerea lor în practică. Cât ar fi fost Nicolae Ceauşescu de rupt de realitate, „inabilitatea” organizării acelui miting, din decembrie ’89 nu i-a aparţinut. „Agenturili străine” şi personajele autohtone (unele chiar cu picior în ghips) şi-au spus cuvântul. Atunci s-a produs „schimbarea”. Au căzut victime tineri „vinovaţi” pentru că au crezut în himere de genul „Vrem o țară ca afară!”. Acum o avem. Episodul „România 1989” a fost un act dintr-un spectacol în desfășurare. Asemenea altor împrejurări cruciale (a se vedea circul ucrainean, ediția 2022 – n.r.), aşa cum spunea marele Nicolae Iorga, România s-a aflat iarăşi şi iarăşi, ca întotdeauna… „la poarta furtunilor şi a trecerii oştilor…”

MDP: Libertatea atât de trâmbiţată în ţara noastră la ce e bună?
IM: Libertatea? Care libertate? Libertatea de a striga în pustiu fără să te asculte nimeni? Este un fel de a te certa cu oglinda.
Libertatea celor puternici de a nu respecta prevederile legilor și ale actului fundamental al Țării? Libertatea bătrânilor de a muri pentru că nu le ajung banii pentru plata obligaţiilor şi a medicamentelor absolut necesare supravieţuirii? Libertatea de a fi şomer? Libertatea de a fi atacat de intruşi în propria locuinţă sau pe stradă, fără posibilitatea de a riposta în legitimă apărare? Libertatea de a fi buzunărit fără milă de Statul Român prin taxe inrobitoare care, indirect, se varsă şi în conturile multimiliardarilor îmbogăţiţi peste noapte?
Libertatea acestora de a nu putea suporta regimul de detenţie, în cazul când jafurile lor au fost dovedite juridic? Libertatea de a vinde, bucată cu bucată solul şi subsolul României? Libertatea de a „cheli” pădurile Țării? Libertatea de a ceda străinilor suveranitatea României? (actualizare 2022  n.r.)? Libertatea Țării de a fi transformată în Colonie Corporatistă sub Ocupație Militară americană, franceză, belgiană, italiană… (actualizare 2022  n.r.)? Mai pot fi enumerate încă multe alte asemenea „libertăţi”…  Oare la care din ele vă referiţi?

Abuziva şi neconstituţionala Hotărâre de Guvern nr. 31/2002 prin care a fost instituită cenzura oficială, impunându-se „tabu-ul” holocaustului (metamorfozată până la actuala versiune – Legea 157/2018 – Legea Vexler – n.r.,2022), recenta Lege 298/2008, privind înregistrarea tuturor comunicaţiilor cetăţenilor români constituie dovezi că „dictatorul” şi hulita Securitate procedau timid în comparaţie cu actualii conducători ai României. Până şi americanii au protestat împotriva legii 298, având experienţa lor proprie la acest capitol. Există libertatea reală de a pleca în lumea largă, unii au şi făcut-o deja, însă cu ce preţ? Cu ce sacrificii? Să întrebăm românii cinstiţi aflaţi în Italia, U.K., Germania, Spania… Pentru că tot a venit vorba, România „liberă” nu mai este, de multă vreme, condusă de români… O descriere uimitor de reală a libertăţii mileniului trei, de care aţi amintit, aparţine poetului nostru naţional: „Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă si întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti”. Nu vi se pare că slova „Luceafărului” semănă mai degrabă cu un fel de „amintiri din viitor”?

MDP: În cultură, cum s-a răsfrânt libertatea de după 1989? Petre Țuţea spunea că „libertatea e o frânghie agăţată de cer – poţi urca participând la actul mântuirii tale sau poţi coborî în întuneric”. Iată bipolaritatea libertăţii.
IM: Aţi citat corect, însă contează sensul vectorului. Românii au avut, mai au încă, valori excepţionale în știință și cultură; din păcate, asemenea celei de care aţi amintit, unele au trecut în altă dimensiune şi cu excepţiile de rigoare, astăzi „întunericul” dă, deseori, frâu liber absurdităţilor culturale. Scandalurile provocate de expoziţiile de „artă” (a se citi aberaţii made „Zacusca-sexual” ş.a.) la reprezentanţele Institutului Cultural Român de la New York şi de la Berlin aduc deservicii ireparabile imaginii României. Sfidând orice urmă a bunului simţ, directorul acestei instituţii plătite pe banii contribuabilului român, într-o emisiune a unui post de televiziune a ridicat expunerea aberaţiilor pornografice la rangul de „succes imens”.
Împotriva intereselor româneşti şi spre sfidarea Constituţiei României, recent, bustului „Führerului” de la Institutul Cultural Român (H.R. Patapievici – n.r.) i s-a acordat permisiunea de a rămâne pe „tron” pe o perioadă de încă patru ani (2009 – n.r.). „Apa trece, reziduurile rămân…”. Autointitulata elită intelectuală deţine astăzi monopolul culturii româneşti contemporane: Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Ștefănescu, Alina Mungiu Pippidi, Dinescu, Cărtărescu… & Co, personaje care apar mult prea des pe ecranele televizoarelor. Această „genereţie expirată” înainte de termen deţine poziţii cheie şi puteri decizionale economice în cultura românească. Peste ea „nu se trece!”.
Se pare că frânghia lui Țuţea a permis „elitei” să coboare aşa de mult, încât s-a izolat complet de realitate; „iluminaţii naţiunii” hibernează în clubul lor exclusivist, iar valorile autentice ale tinerei generaţii nu pot ocupa locurile meritate, pentru că mumiile stau lipite de fotoliile mai mult sau mai puţin „academice”.
După spusele unora, Mihai Eminescu nu mai este astăzi „la modă”, iar „înalta” înţelepciune a „Führerului” de la I.C.R. a decis: „Eminescu reprezintă cadavrul din debaraua românilor”. Vreme de zeci de ani scrisul doctrinar, alături de o considerabilă parte a operei poetului au stat întemniţate. Având o părere diametral opusă faţă de cea a autorul fițuicii „Politice”, mă simt obligat să redau câteva rânduri din scrierile, valabile şi astăzi: „Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”.
Condamnabilele aberaţii ale salariaţilor acestei instituţii plătite din banii contribuabilului român sunt infatuarea și tupeul de a batjocori limba română, prin stimularea „îmbogăţirii” ei abuzive cu ghiveciul româno-spaniol numit rumaniol și cu „romgleza” asemănătoare „furculisionului” Coanei Chirița. Cui mă sfătuiţi să dau crezare? „Demodatului” Eminescu ori „Führerului” I.C.R.? După cum vedeţi, ecoul „libertăţii” are asemenea funiei lui Țuțea, numeroase reverberaţii dizarmonice în cultura românească actuală.

MDP: Dar asupra învăţămîntului românesc?
IM: Începând cu marele reformator al şcolii româneşti, Spiru Haret, sistemul românesc de învăţământ a devenit unul dintre cele mai performante din lume. Chiar şi cu modificările nu tocmai fericite din perioada de până în decembrie 1989, sistemul a funcţionat aproape corect. Dovada o constituie multitudinea performanţelor românilor răspândiţi pe toate meridianele lumii, imediat după 1989. Din nefericire, aşa numita şi mult trâmbiţata reformă postdecembristă s-a dovedit a fi un fiasco total. Miniştrii Educaţiei (?) au ordonat, după un amatorism dăunător şi raţiuni doar de ei ştiute, fel de fel de schimbări.
Întregul sistem s-a deteriorat, bulversându-i pe elevi şi pe profesori, deopotrivă și transformând școala în neșcoală. Profesorii sunt timoraţi, terorizaţi de „democraţia” destrăbălării, de grija zilei de mâine şi – sine die -, interesul lor pentru educarea tinerelor generaţii s-a diminuat. Cu puţină vreme în urmă, am fost şocat de răspunsul unui profesor „modern” la întrebarea mea: „Domnule profesor, nu credeţi că educaţia elevilor face parte din obligaţiile cadrelor didactice?” Răspunsul lui a fost, pentru mine, stupefiant: „Educaţie? Să-i facă măsa şi tac-su’. Eu predau doar specialitatea. Restul, nu mă interesează!”.
Desigur, nu generalizez. Există numeroşi dascăli de elită, devotaţi profesiei lor, însă din păcate, pe cale de dispariție. Modul de gândire impus menţionat s-a instalat temeinic în şcoli. Rezultatul acestei politici nu poate fi decât „începutul sfârşitului” învăţământului românesc. Aş vrea să vă prezint şi aspecte din situaţia reală: chiar după decăderea regretabilă a sistemului educativ şi de învăţământ, exodul românilor spre vestul Europei a demonstrat că absolvenţii şcolilor româneşti sunt, încă, mai bine pregătiţi decât mulţi colegii ai lor din „ţările civilizate”. Iată două exemple edificatoare (Atenție! Constatări valabile pentru anul 2009, nu pentru 2022 – n.r.): – un copil de clasa a treia din România, are cunoştinţe compatibile cu cele ale unui coleg din Italia aflat în clasa a cincea. Reîntors în ţară, acelaşi elev care a frecventat clasa a cincea în şcolile italiene, este înscris în clasa a patra; – la Sibiu, copiii germani, care şi-au însoţit familiile în România, până nu demult foşti elevi ai şcolilor din Germania, astăzi, prin forţa împrejurărilor, elevi în şcolile româneşti s-au exprimat: „[…] este mai greu decât am crezut, dar cunoştinţele şcolare sunt mult mai vaste, iar pregătirea este superioară celei din şcolile germane… regret că am venit aici abia acum…”.
Quod erat demonstrandum!

MDP: Informaţia cu caracter istoric naţional de toate gradele care circulă astăzi în societate satisface nevoia de cunoaştere a adevărului istoric?
IM: „Istoria o scriu învingătorii!” Aşa a fost fabricată – printre altele – şi istoria ultimei conflagraţii mondiale. Atunci când „înteresele… au cerut-o”, nu s-a făcut economie de vopsea neagră ori, după caz, busturile schimonosite au fost extrase din lada de gunoi a istoriei şi căţărate în poziţii nemeritate, pe piedestale înalte. Iată trei detalii istorice mai puţin cunoscute, cenzurate cu grijă şi ocultate astăzi, chiar mai mult decât înainte de 1989:
– legătura intimă între Regele Mihai şi spioana internaţională Dolly Chrissolegos – sensibilă atât la dolari, cât şi la mărci germane sau ruble – a fost o realitate de necontestat;
– Mareşalul Ion Antonescu a declanşat un război, justificat şi acceptat de întreaga populaţie a ţării, pentru recuperarea teritoriilor răpite prin diferite abuzuri și înţelegeri între puternicii Europei. Anexele secrete ale Pactului Hitler-Stalin au fost ascunse cu meticulozitate, iar după război, mareşalul a fost condamnat la moarte, de un „tribunal” aservit Moscovei. Împreună cu alţi trei martiri a fost victima unui veritabil măcel. Relativ recent, fără o mediatizare corectă, una din acuzaţiile aduse guvernării Antonescu de către „Tribunalul Poporului”, cea de declanşarea războiului nejustificat împotriva Uniunii Sovietice a fost retrasă, dar  condamnarea a rămas valabilă;
– mătuşa fostului rege Mihai, Principeasa Ileana, o Hohenzollern-Sigmaringen, verişoara a reginei Elisabeta a II-a a Angliei şi căsătorită cu Arhiducele Anton de Habsburg era, în anii războiului, de o frumuseţe tulburătoare. Castelana de la Bran, nu s-a ruşinat să adăpostească în propriul buduar, un dezertor din armata română – Emil Bodnăraş – fugit la sovietici pe vremea regelui Carol al II-lea. Legătura principesei, ca şi locaţia spionului sovietic erau cunoscute doar de regele Mihai, de regina-mamă Elena şi de Lucreţiu Pătrăşcanu. După arestarea Mareşalului Ion Antonescu, la 23 august 1944, Emil Bodnăraş a plecat, de la Bran, direct la Bucureşti, pentru a prelua arestatul (Detaliile pot fi găsite în cartea prof. Șerban C. Andronescu, „Glorie, Adversitate, Infamie”, American Institute for Writing Research, New York, 1995, 175p.).
Nu găsiţi nimic relevant în aspectele prezentate?

MDP: Ce ne puteţi spune despre restituirea unor importante valori istorice naţionale?
IM: Încerc să conectez răspunsul la această întrebare cu o alta, precedentă: citez din imbecilul (iertată-mi fie exprimarea) manual de istorie pentru clasa a XII-a, al editurii Sigma, 1999, aprobat de Ministerul Educţiei Naţionale: – „Mihai Viteazul – Personaj preferat al istoricilor români” (atât); – Decebal – 46 cuvinte; – Ana Pauker – 127 cuvinte; – Doina Cornea – 155 cuvinte, fără a lua în seamă “importantele” personalităţi istorice în viaţă: Andreea Esca, Cristian Tudor Popescu sau Ion Cristoiu, prezentate in extenso de autorii manualului. Sunt ignorate unele descoperiri de mare importanţă pentru completarea istoriei naţionale, numele unor personalităţi româneşti, vechi sau contemporane. Sunt promovate evenimente de minoră importanţă pentru români, dar favorabile intereselor alogene: – s-a parafat un tratat cu Federaţia Rusă, însă Pactul Molotov-Ribbentrop nu a fost reclamat oficial de partea română, iar anexele sale secrete încă necunoscute integral);
– tezaurul depus la Moscova, în timpul Primului Război Mondial, nu a fost restituit României. Ruşii au făcut câţiva paşi de întâmpinare, însă din păcate, faptele dovedesc că tocmai România nu l-ar mai dori. De ce?  Qui prodest?… Să-i întrebăm pe Mihai Răzvan Ungureanu? Pe șefii de stat și miniștii de externe postdecembriști? Să întrebăm U.E.? Pe cine să întrebăm?

MDP: Ce este nociv şi trebuie evacuat din istoria prezentului?
Ion Măldărescu: Nociv sau benefic, elementul, evenimentul istoric a fost consumat. Din istorie nimic nu poate şi nu trebuie „evacuat”. Pot fi aduse corecţii în erorile constatate, în „rollerismele” fabricate, fie ele vechi ori de strictă actualitate. Se impune, în prealabil, o recercetare corectă, echidistantă a acestora şi o „atestare” oficială, altfel… nu mai este vorba de istorie, ci de o enumerare selectivă, dăunătoare şi abundând în intoxicări, în interesul politic al momentului.

MDP: În final, cum vede Ion Măldărescu, viitorul?
IM: „Îmi place să cred că nu sufăr nici de mania persecuţiei şi că nici nu văd pretutindeni doar complotişti şi comploturi”, însă constat că din nefericire, trăim în plin coşmar, iar viitorul îl văd în nuaţe predominant cenuşii… Fără voie şi fără posibilitatea de exprimare a opţiunilor, oamenii urmează fie transformaţi, într-un fel de mutanţi, de roboți. Amintiţi-vă de filmele S.F.: „Rețeaua”, „Robocop”, „Terminator”, „Demolatorul” (le-am numit pe cele mai cunoscute). Creaţiile scenariştilor şi ale regizorilor au prezentat o imagine foarte apropiată de cea a viitorului umanităţii.
De două decenii (estimarea din anul 2009 – n.r.) se urmăreşte cu obstinaţie distrugerea naţiunii române pe diverse căi: biologic, vaccinuri infestante cu boli incurabile şi alterarea ADN, iradiere controlată, intoxicare cu alimente toxice (stabilizatori, arome, E-uri ingerate în meniul zilnic). Intoxicare mediatică promoveaza un standard intelectual şi moral deplorabil, efectul ei soldându-se cu compromiterea identităţii umane şi alterarea ei, până la stadiul de subanimalitate. Spectacolul de circ mediatic servit din abundenţă în ultima vreme la posturile naţionale de televiziune şi în presa scrisă românească o demonstrează din plin.
Să fie o simplă coincidenţă faptul că după scandalurile din S.U.A., însăşi Madeleine Albright a impus aplicarea vaccinului „Silvergard” (Gardasil), o bombă cu efect întârziat, adolescentelor din România? (Despre ineficacitatea și de daunele aduse oamenilor de „vaccinurile” anti-Covid și-au spus cuvântul nu doar medicii specialiști în virusologie, ci chiar șeful statului român și ministrul sănătății, dar România importă din nou milioane de doze de vaccinuri – n.r. 2022).
Diferenţă între ceea ce se doreşte să perceapă populaţia manipulată şi intoxicată, astfel încât să primească noile „descoperiri” ca pe un act de progres tehnologic, cultural, civic sau de respectare a sistemului judiciar şi realitatea obiectivă este enormă. Oculta mondială deţine un important potenţial uman şi tehnologic, ceea ce îi oferă certitudinea atingerii scopului propus, rapid şi eficient: Noua Ordine Mondială‚. Redau câteva argumente care pledează în favoarea celor afirmate:
David Rockefeller, „Patriarhul” acestei oculte, fondator şi membru pe viaţă (din 1954) în Consiliul de Conducere al Bilderberg Group, declara la 5 iunie 1991, referindu-se la prestaţia presei „fidele” faţă de deciziile „Bilderberg”: „Suntem recunoscători conducerilor publicaţiilor « The Washington Post », « The New York Times », « Time Magazine » şi altor mari publicaţii ai căror directori au participat la intâlnirile noastre şi au respectat promisiunea lor de discreţie pentru ultimii 40 de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi să dezvoltăm planul nostru global dacă am fi devenit subiecţi ai luminilor presei în toţi acesti ani, dar lumea este mult mai sofisticată si mai pregătită acum să inainteze spre o guvernare globală”.
Acelaşi personaj rostea la 14 septembrie 1994, următoarea declarţie, în Consiliul de Afaceri al Naţiunilor Unite: „[…] Aceasta fereastră de ocazii, în care putem construi o ordine mondială interdependentă, nu va fi deschisă pentru mult timp. Deja sunt forţe puternice care lucrează şi ameninţă să distrugă toate speranţele si eforturile noastre de a ridica o structură rezistentă de interdependenţă globală”.
George Soros: „Lumea are nevoie de o nouă ordine mondială şi vă avertizez că urmează o perioadă de puternică dezordine în întreaga lume”. Se potriveşte, nu?
O declaraţie de strictă actualitate (2009 – n.r.), aparţinând aceluiaşi David Rockefeller este mai mult decât edificatoare pentru zilele noastre: „Tot ce avem nevoie este o criză majoră, iar naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială”.
Un alt membru marcant al „Grupului Bilderberg”, Henry Kissinger susţinea, contând pe naivitatea oamenilor: „…dacă li s-ar spune că exista o ameninţare externă (o invazie extraterestră, sau de ordin terorist), fie ea reală sau doar declarată, care ar ameninţa existenţa Americii […] toate popoarele lumii ne vor ruga să îi scăpăm de aceasta nenorocire. Toate lumea se teme de necunoscut. Când le vom pune pe tapet acest scenariu, drepturile omului vor fi cedate de bunăvoie în favoarea garantării bunăstării şi a siguranţei de către Guvernul Mondial”. (Aş întregi imaginea cu „ştirile” despre posibilitatea existenţei extratereştilor, emise aproape simultan de: N.A.S.A., Vatican şi M.I.5, spre sfârşitul anului 2008). Tot lui Henry Kissinger îi aparţin cuvintele: „Depopularea trebuie să fie cea mai mare prioritate a politicii externe pentru lumea a treia”.
La nivel mondial au fost identificate noi tipuri de probleme, printre care se regăsesc: deteriorarea continuă a mediului, a atmosferei, creşterea demografică accelerată, dar şi caracterul limitat al resurselor naturale. Exploatând aceste constatări, pe una din pietrele din Georgia (U.S.A.), monument ridicat de aceeaşi ocultă globalistă, există menţiunea că populaţia lumii nu trebuie să depăşească 500 de milioane! Da! Am spus corect: 500 de milioane. In acest sens indiferenţa birocraţilor însărcinaţi să contabilizeze, sec, „victimele colaterale”, aminteşte de afirmaţia lui I.V. Stalin: „Uciderea unui singur om este crimă, uciderea a câteva milioane, este simplă statistică!”. Fără nici un fel de îndoială, există elemente reale în raţionamentul „iluminaţilor” dar numeroasele fisuri, precum adevărul spus pe jumătate predomină. (Actualizare 2022: la 7 iunie 2022 ansamblul globalist „Georgia Guidestones” a fost parțial aruncat în aer și blocurile rămase au fost demolate[1] – n.r.).  
Deşi comparaţia nu este un argument, cu un strop de îngăduinţă şi păstrând proporţiile, am putem compara situaţia populaţiei umane cu cea a câinilor vagabonzi din România: se spune că şi unii şi ceilalţi sunt prea numeroşi. Dacă incompetenţa autorităţilor autohtone nu a găsit rezolvarea problemei câinilor străzii, pentru oameni, una din soluţiile „iluminaţilor” este practicarea eugeniei în masă, ca să nu amintesc de masacrele umane din diverse colţuri ale planetei, lăsate deliberat la voia întâmplării, „liberă să ucidă”.
În prezent ne aflăm într-o etapă avansată a războiului de, subordonare totală, a omenirii. Prin ignorare, participăm supuşi, la derularea unei evoluţii nefaste şi abil ocultate a umanităţii, la trecerea sub sclavie modernă a indivizilor umani prin: psihologia clasică, parapsihologia psihotronică, sistemul psihotronic nepersonalizat (telefonie mobilă, televiziune, radio, industrie pornografică, promovarea homosexualităţii, etc.), sistemul psihotronic personalizat (cărţi de identitate şi paşapoarte cu cip biometric, conţinând: configuraţia tridimensională a capului, clona virtuală tridimensională a capului, amprenta facială, irisul, starea medicală, amprente prin sistemul cu multiple surse laser de încriptare şi spaţializare tridimensională.
Toate acestea pot constitui surse de energie psihotronică a sistemului PSI. Rezultatul final al aplicării sistemului descris se va materializa prin controlul total asupra subiectului uman, urmat de depersonalizarea şi/sau alienarea acestuia, de apariţia bolilor neurovegetative şi/sau a celor mentale. Prin mijloace şi percepţii subtile, starea de normalitate va putea fi substituită, cu o alta, de conştiinţa psihoafectivă şi intelectuală alterată, atfel încât orice iniţiativă rebelă să fie anihilată din start. e se întâmplă cu mult trâmbiţatele drepturi fundamentale ale omului şi de încălcarea lor de către potentaţii planetei? Cât ştim despre actele anticonstituţionale şi antidemocratice, care ne privează de libertatea şi intimitatea personală? Pot fi sfidate acestea prin ocultare? Sunt întrebări la care va trebui să răspundă fiecare dintre noi, până nu va fi prea târziu.
Despre democrație, Platon – preluat printre alţii şi de Wilson Churchill -, spunea: „Democraţia nu-i bună de nimic, însă nu avem altceva la îndemână!”. Deşi mă aflu într-o postură mult diferită de a celor doi – pe unul din ei am suficiente motive să nu îl simpatizez – mă văd obligat să le dau dreptate; iar „Oculta” mă obligă. Intenţia mea nu este aceea de a crea imaginea dezolantă a unui viitor incert, ci de a conştientiza şi de a pune în balanţă avantajele şi riscurile descoperirilor ştiinţifice moderne, fără însă a ignora (pentru unii, aberantele, iar pentru alţii, realele) „Teorii ale conspiraţiilor”. Realizarea fuziunii nucleare a oferit crearea de resurse uriaşe de energie, utilizabile în folosul umanităţii, dar a permis şi apariţia infernului numit bomba atomică. Alegerea ne aparţine!
Nu intenţionez – nici nu aş avea competenţa -, să comentez aspectul „biblic” al celor prezentate. (Este regretabil că Sfântul Sinod al BOR a manifestat o atitudine ambiguă şi controversată. A omis să solicite autorităţilor anularea intenţiilor de trecere sub control şi de supraveghere a persoanei umane, în spiritul Noii Ordini Mondiale).
Al Treilea Război Mondial, pe care deja îl trăim, are reguli şi arme noi, pe „câmpul de luptă mental”, fiinţa umană poate fi agresată psihotronic în esenţa ei şi există posibilitatea – aşa cum am mai amintit – modificării subconştientului pentru transformarea fiinţelor umane în mutanţi fără voinţă (desigur, exceptate sunt şi vor fii doar „elitele” – pe perioada utilității lor, apoi…).
Desigur, pot fi invocate numeroase argumente, pro sau împotriva comentariului meu. Respect părerea altora, însă mi-am luat libertatea de a avea propriul raţionament şi propria părere. Acum, în al treisprezecelea ceas, subscriu reflecţiei bufonului din piesa lui Shakespeare, „A douăsprezecea noapte”: „Mai bine un isteţ nebun, decât un nebun isteţ!”.
Întrebări qvasiretorice: – cine a investit Guvernul Mondial cu puteri decizionale privind soarta omenirii? – oare ne găsim aproape de stadiul în care, asemenea civilizaţiilor dispărute, umanitatea a atins momentul autodistrugerii? – Quo vadis, Umanitate? Un mesaj criptat către omenire îl poate constitui, lansarea, zilele trecute (2009 – n.r.), a unei nave spaţiale, al cărei scop declarat este căutarea unui alt loc în univers, capabil să ofere condiţii de viaţă pentru supravieţuitorii pământeni… Îi las pe cei mai abilitaţi decât mine să întregească sau să corecteze imaginea prezentată.
Mulţumesc Domniei Voastre, stimată doamnă Maria Diana Popescu, pentru deosebita amabilitate, ca şi cititorilor răbdători care  sper că au suportat dialogul până la capăt.

[1] https://www.youtube.com/embed/Jk4Bd_NZlu8?wmode=transparent&controls=1&showinfo=1&rel=1&modestbranding=1&fs=1&loop=0&html5=1&theme=dark&color=red&autohide=2&sound=on

Sursa: art-emis.ro

NOTA
Asemenea titlului romanului „După douăzeci de ani” (1845) al lui Alexandre Dumas-tatăl (1802-1870) republicarea „După 13 ani” a interviului publicat ân Revista Agero-Stuttgard demonstrează statornicia și corecta viziune în timp a celor doi protagoniști. (Redacția)

„Suntem națiunea care iubește războiul cel mai mult din toată istoria lumii” (Jimmy Carter)

În numele libertății si demnității umane, a sacrosanctelor principii ale Declarației Universale, pentru securitatea Statelor Unite  prin supremație mondială, pentru  menținerea la nivel planetar a puterii economice prin escaladarea internațională a agresiunii militare, America se află de la începutul istoriei sale, cu intermitențe nesemnificative,  în continuă stare război. 
Conform „Global Research”, de la înființarea la 4 iulie 1776,  când Statele Unite ale Americii   și-au declarat independența, din 247 de ani de existență, 225 de ani S.U.A. s-au aflat în război. In aproape două secole și jumătate, doar 22 de ani de pace. Concluzia este evidentă, trecutul, prezentul și viitorul Statelor Unie ale Americii au ca dominantă starea de război.
Începând din 1776, toți președinții americani, fără excepție, sunt considerați ca fiind „președinți de război”. SUA nu au avut  o perioadă de pace mai mare  de șase ani , în intervalul 1935-1940.                                                                           
După cel de-Al Doilea Război Mondial, contabilizând războaiele, intervențiile militare preventive și ocupațiile armate,  S.U.A. n-au avut decât 5 ani de pace: în 1976, ultimul an al administrației Gerald Ford și între 1977-1980, sub președinția lui Jimmy Carter, care sintetizează :  „Suntem națiunea care iubește războiul cel mai mult din toată istoria lumii, rezultat al faptului că vrem să impunem altora să adopte principiile americane” (Jimmy Carter, Alocuțiune susținută la Biserica Baptistă Maranatha din Plains, Georgia, aprilie 2019).
Studiul „Global Research” nu ia în considerare operațiunile speciale clandestine desfășurate de C.I.A. în diferite țări pentru menținerea unor „guverne democratice” la putere, sau, dimpotrivă, răsturnarea unor lideri de stat care sprijineau terorismul sau traficul de droguri. De altfel, mare parte dintre acestea nici nu au fost asumate vreodată de agenția americană de spionaj și nu au fost considerate conflicte militare.
Conform datelor din noiembrie 2018 ale Institutului pentru Afaceri Publice Watson al Universității Brown, Statele Unite au cheltuit, din 2001, 5,9 trilioane de dolari în războaiele din Irak, Siria, Afganistan, Pakistan ș.a., până în august 2021,  la retragerea rușinoasă din Afganistan, când suma a devenit  cu mult mai mare, prin abandonul masiv de tehnică militară, muniții și mijloace de plată.
Bilanțul războaielor S.U.A. evidențiază, însă, un paradox pe care liderii de la Washington  par a refuza cu obstinație  să-l observe și să-i pună capăt: în pofida  credinței că Statele Unite  se angajează în războaie  cu scopul nobil de a apăra valorile definitorii ale democrației, opinia publică internațională vede situația complet diferit.  Majoritatea cetățenilor care au participat la un sondaj efectuat de Gallup, au identificat Statele Unite drept cea mai mare amenințare la adresa păcii în lume, iar un alt sondaj efectuat de „Pew Research” în 2017, în 30 de țări, a identificat puterea și influența americană drept cea mai mare amenințare .
Statele Unite au invadat și au bombardat zeci de țări, au răsturnat sau participat la schimbarea a zeci de regimuri politice, au fost implicate în procese electorale, dar, cu execepția notabilă a Coreii de Sud, nu găsim un alt exemplu în care, în urma războaielor sau intervențiilor militare americane, popoarele să fi cules prosperitate și să arate prețuire ori recunoștință  (vezi Indochina, Irak, Libia, Siria, Afganistan, Serbia  ș.a.).

Cum s-a ajuns la această politică războinică, în pofida izolaționismului impus de „Doctrina Monroe” ?
Pe parcursul secolului al XIX-lea, Statele Unite s-au extins prin cuceriri și anexări de teritorii străine. În anii de început, exista o polemică intensă cu privire la orientarea geopolitică a tinerei republici. Implicarea nefericită a S.U.A. în disputele europene a condus la politica izolaționistă, formulată în 1823 de președintele James  Monroe,  care stipula că SUA nu se vor implica în conflicte europene și nici nu vor tolera tentativele de colonizare din partea puterilor europene în America.
Președintele James Knox Polk  (1845-1849) susținător al ideii că destinul manifest al cetățenilor S.U.A. este sǎ locuiască pe întregul continent, a proclamat Texasul ca stat al Uniunii, în Congresul din martie 1845, provocând cu bună știință un război cu Mexicul, încheiat cu victoria S.U.A. În februarie 1848, Mexicul este obligat să încheie pacea cu S.U.A., care anexează California și New Mexico. Prin semnarea cu Marea Britanie a Tratatului Oregonului, S.U.A. și-au adjudecat teritoriul dintre Munții Stâncoși și   Oceanul Pacific. Granița canadiană a fost stabilită la paralela 49. Pânǎ în 1848, teritoriul american se mai dublase o dată. În California au fost descoperite mine de aur, iar în orașele din vest s-a impus legea pistolului.
„Destinul Manifest” a fost o filosofie care a încurajat extinderea Statelor Unite înspre vest, deoarece populația statelor din est creștea, iar imigranții noi avansau continuu  înspre vest. Ca urmare, S.U.A. a ocupat teritoriile indienilor americani. Aceste acțiuni continuă sa aibă implicații politice astăzi, deoarece unele triburi își cer  pământurile înapoi. Controlul exercitat asupra pământurilor în America de Nord de către SUA a fost esențial de o natură colonială.
În 1860, în semn de protest față de alegerea ca președinte a lui Abraham Lincoln, adept al abolirii sclaviei, 11 state sudice ies din Uniune, formând „Statele Confederative ale Americii”, cu propria constituție și propriul președinte. În consecință, în 1861 izbucnește un război civil sângeros. De la victoria din 1865 a Uniunii și pâna în 1877, politica americană a fost dominată de dispute referitoare la reconstrucția Sudului distrus. Una dintre soluții a fost construcția căii ferate transcontinentale, care a adus  creștere economică și prosperitate.
Între 1897-1898, președinții William McKinley și Theodore Roosevelt au intensificat expansiunea imperialistă a SUA în America Latinǎ și în regiunile din  Caraibe. În   1898, McKinley intervine în Războiul hispano-american . Cuba devine republică prin Tratatul de la Paris, iar Filipinele, Guamul și Puerto – Rico sunt cedate de Spania Statelor Unite, fapt care generează în 1899 constituirea ligii antiimperialiste. După asasinarea lui McKinley în septembrie 1901, succesorul său, Theodore Roosevelt (1901-1909), intensifică politica expansionistă, intervinind în numeroase țări din America Centrală.
După izbucnirea Primului Război Mondial, președintele Wodrow Wilson răspunde printr-o declarație de neutralitate. Demersul său era controversat, însă promisiunea de neintervenție i-a asigurat realegerea în1916. Cu toate acestea, a fost obligat (mai ales de republicani) să acționeze, cu atât mai mult cu cât războiul submarin fără restricții afecta comerțul S.U.A.  Cu aprobarea Congresului, la  6 aprilie 1917 preșdintele Wilson a declarat război Germaniei, concomitent cu  stabilirea serviciului militar obligatoriu și trimiterea în regim de urgență în Europa a unui prim corp expediționar de 500.000 de militari. După Primul Război Mondial  S.U.A. se retrag din Europa.
În anul 1935, S.U.A. iși exprimase, din nou,  neutralitatea în 1935, dar, ca răspuns la politica germană expansionistă, președintele Roosevelt vorbea în 1937, despre o eventuală luptă pentru supraviețuire între democrație și totalitarism. În 1938, a crescut bugetul pentru apărare, iar în 1940 s-a schițat un program de înarmare.
După izbucnirea războiului din Europa în 1939 , S.U.A. și-a reafirmat oficial neutralitatea. Însă, începând cu 1940, sprijină Marea Britanie  prin livrarea de arme împotriva Puterilor Axei. În 1941, premierul britanic Winston Churchill  și președintele american Roosevelt au semnat Carta Atlantică- un manifest pentru libertatea tuturor oamenilor.
După atacul japonez asupra flotei americane de la baza navală Pearl Harbour, pe 7 decembrie 1941, S.U.A. a intrat în război, preluând conducerea Aliaților împotriva Axei.
În ziua „Z” – 6 iunie 1944 – a fost deschis  al doilea front, când Aliații au invadat Normandia  (Franța). Până în 1945, Aliații au traversat Rinul după ce au oprit contraofensiva germană. Americanii n-au putut ajunge la Berlin, acesta fiind deja asediat de sovietici.
În septembrie 1944, forțele americane au început lupta pentru redobândirea Filipinelor, în timp ce Armata a IV-a britanică făcea același lucru în Filipine. După lupte grele, trupele americane au cucerit insulele japoneze Okinava și Iwo Jima la începutul anului 1945, în care au pierit 100 000 de soldați japonezi și 12 000 de soldați americani.
Imperiul japonezcontinua să reprezinte o gravă amenințare la adresa forțelor americane. Aliații estimau că numărul victimelor din luptele pentru ocuparea Japoniei va fi foarte mare, cca. 1 milion de soldați ai Aliaților.
Succesorul lui Roosevelt, Harry truman , a luat grava decizie de a lansa bomba atomică asupra Japoniei. Aliații i-au dat Japoniei un ultimatum, amenințând cu distrugerea completă a acesteia, dacă nu va capitula. Nu s-a întrevazut nici o intenție de capitulare din partea japonezilor. Bombardamentele nucleare din 6 și 9 august 1945 au ucis 205.000 de japonezi la Hiroshima și Nagasaki.  În cele din urmă, japonezii au capitulat pe 14 august. Reprezentanții japonezi au semnat declarația oficială de capitulare, în prezența generalului Douglas MacArtur , la bordul navei americane de luptă U.S.S. Missouri, pe 2 septembrie 1945.  

La Conferința de la San Francisco, reprezentanții celor 50 de state membre ale Alianței au elaborat Carta Națiunilor Unite, înființându-se Organizația Națiunilor Unite.
După 1945, la începutul Războiului Rece, S.U.A. deveniseră superputerea economică, militară și politică dominantă în Occident. Cel de-al Doilea Război Mondial a demonstrat enorma putere economică și militară a Statelor Unite. Economia de război crease locuri de muncă și o creștere a produsului intern brut ce se putea autosusține, tranzitând din 1945 fără oprire spre o economie prosperă pe timp de pace.
Una dintre cele mai semnificative decizii în politica externă americană de după 1945 a fost ruperea alianței  de război cu Uniunea Sovietică, în fața extinderii puterii comuniste în Europa de Est. Noua ordine postbelică în Europa și Asia a fost caracterizată de începutul unui nou război mondial, Războiul Rece între Est și Vest, un nou tip de război ce cuprindea tensiuni și confruntări politice și ideologice, fiind mai degrabă o stare de tensiune și competiție pentru supremația puterii economice, militare, tehnico-științifice a fiecărei tabere, ceea ce a generat un război secret total pentru subminare reciprocă.
Statele Unite și-au abandonat definitiv poziția izolaționistă și au devenit liderul țărilor din sfera lor de influență din punct de vedere politic și ideologic, sfera fiind denumită și „Lumea Liberă”. După 1947 , obiectivul central al politicii americane îl va constitui îngrădirea expansiunii sovietice. Președintele Truman a promis tuturor țărilor occidentale ajutor militar și economic pentru a-și păstra independența.  Prada de război și beneficiile acestuia pentru S.U.A. permiteau ca reconstrucția Europei de Vest să fie sprijinită cu generozitate,  ceea ce a dus la un boom economic, mai ales în Germania de Vest. 
În timpul mandatului lui Truman, sunt înființate serviciile secrete: „Central Intelligence Agency (C.I.A.)  și „National Security Agency” (N.S.A.). S.U.A. dețineau monopolul asupra armelor nucleare până la testarea bombei atomice de către sovietici în 1949. În același an, statele din vestul Europei fondează, sub conducerea S.U.A., Organizația tratatului Atlanticului de Nord – N.A.T.O.
Atât pe plan extern, cât și pe cel intern, S.U.A. și-au concentrat atenția în anii 1950 asupra conflictelor cu U.R.S.S.  În timpul Războiului din Coreea din 1950-1953 , trupele americane au luptat alături de forțele sud-coreene împotriva nord-coreenilor (susținuți de U.R.S.S.) și chinezilor, înfruntând pentru prima dată armatele comuniste.
Din 1953 până în 1961, președinția americană a fost deținută de republicanul Dwight Eisenhower , popularul erou al războiului. În această perioadă, Războiul Rece se intensificase într-atât, încât era pe primul loc în agenda politicii externe.
Odată cu primul test atomic al sovieticilor în 1949 și cu ocolul Pământului de către satelitul sovietic „Sputnik 1”  în 1957, s-a pus în discuție supremația militară și tehnologică a S.U.A. S-a decis asupra inițierii unui program de înarmare la scara largă. Guvernul american a început să dezvolte programe spațiale și militare și a sporit cursa înarmării nucleare.
Secretarul de stat John Foster Dulles a urmat o politică de subminare a influențelor sovietice în blocul estic, numită Replica masivă.
În 1954, S.U.A. intervin în Guatemala. Criza Suezului din 1956 și Revoluția ungară din 1956  sporesc tensiunea dintre Est și Vest, fără să provoace totuși un conflict deschis.
În 1959, S.U.A. includ Alaska și Hawaii  ca al 49-lea, respectiv al 50-lea state ale țării. În același an, în curtea Americii se produce o criză, revoluția comunistă din Cuba.
La începutul anilor 1960, președintele J.F. Kennedy a impus un stil modern de guvernare la Casa Albă. Totuși, mandatul său nu a fost însoțit de schimbări radicale pe plan intern, ci de crize politice externe.
După asasinarea acestuia, Johnson a continuat reformele sale pe plan intern, dar a intervenit cu forțe armate în Vietnam (foto sus – atac aerian Vietnam).
Construcția Zidul Berlinului de către sovietici, criza rachetelor și  invazia nereușită în Cuba comunistă în 1961 a exilaților cubanezi sprijiniți de forțele americane, au dus la creșterea tensiunilor intre Est și Vest.
În 1961 sovieticii lansau primul om în spațiu.                                                                             
În timpul administrației președintelui Richard Nixon, pe 20 iulie 1969, primul om, Neil Armstrong , a pășit pe Lună. Pe plan internațional, Nixon și consilierul său Henry Kissinger  au reușit să îmbunătățească relațiile cu liderii statelor comuniste.  Un alt punct pe agenda lui Nixon a fost obținerea unui tratat de pace acceptabil cu Vietnamul. Demoralizate, trupele americane s-au retras din Vietnam începând din 1969. În 1973, după luni negocieri – intermediate de România- , s-a ajuns la un armistițiu cu Vietnamul de Nord. Pentru prima oară în istorie, S.U.A. pierduse un război.
Războiul din Vietnam a costat viețile a 58.236 de militari americani.
S.U.A. au susținut mișcările anticomuniste peste tot în lume, mai ales în America latină și Orientul apropiat, indiferent de tipul de guvernare al statelor sau de respectarea drepturilor omului. În Nicaragua, gherilele Contras care acționau împotriva sandiniștilor de stânga au fost sprijinite prin fonduri americane și cu arme prin intermediul C.I.A. Investigatiile jurnaliștilor referitor la implicarea administrației în această acțiune au dus la controverse.
Trupele americane au intervenit în 1982în războiul civil din Liban, iar în 1983 au răsturnat guvernarea de stânga din insula Grenada din caraibe.
Retrospectiv, o succintă trecere în revistă a operațiunilor speciale acoperite ale C.I.A. prin care S.U.A. a manufacturat lovituri de stat , războaie  civile și schimbări de regimuri politice este argumentul factual al antecedentelor politicii agresive, ca sorginte a escaladării confruntărilor militare prin procură,  prezente, dar și viitoare (Anexa 1 C.I.A. – loviturile de stat şi războaiele civile).     

– Va urma –

Autor: General Br. (r) Aurel I. Rogojan
Sursa: art-emis.ro