Un om fantastic (191)
10.
Domnii Thomas Lieven, Bastian Fabre si Roiben Ahazian ajunsera, pe 1 iunie 1947, obositi, dar cu bine, la Muenchen.De la gara se indreptara direct la vila lui Thomas din Gruenwald. Thomas fusese obligat sa mai pranzeasca de cateva ori cu Melanin si trebuise de si mai multe ori sa bea cu acesta pana sa-l dea pe brazda. Pana la urma reusira chiar performanta de a se desparti prieteni. Atata doar ca schitele si planurile ramasera si se aflau acuma la Zwickau.
Cei trei domni nu zabovira prea mult prin imprejurimile capitalei bavareze.
Thomas ii explica lui Bastian:
“Am vandut schitele si englezilor, si francezilor, si rusilor. In curand vor constata ca i-am tras in piept. E mai bine sa ne schimbam numele si sa ne mutam pentru o vreme la Wiesbaden.”
“E-n regula, batrane. Numai ca nu-l prea pot inghiti pe Ahazian asta. Tipu-i un adevarat bandit. Si acum mai vrea sa vanda si armament si munitie !”
“Nu o va face. Stai sa ajungem mai intai la Wiesbaden. Herr Ahazian va avea o mica surpriza.”
Ca tot vorbim de surprize …
In seara dinaintea plecarii din Muenchen, cei trei domni se aflau la un pahar cu vin. Pe la sapte si jumatate seara se auzi soneria de la intrare.. Bastian se duse sa deschida. Se intoarse cu fata ca de ceara. Nu facu altceva decat sa balbaie:
“Vi-vi-vi-no, te-te rog !”
Thomas se duse in vestibul. Vazand cine il asteapta acolo inchise ochii si se sprijini de rama usii. Ofta:
“Nu. NU !”
“Ba da, ba da, ba da, eu sunt”, contra blonda, splendida sotie a colonelului Melanin din Zwickau.
Ea era. Aici statea. Cu o valiza alaturi. Tanara, sanatoasa si proaspata.
“Cum … cum ai … cum ai ajuns dincoace?”
“Am fugit. Cu un intreg grup. Sunt un refugiat politic. Am primit dreptul de azilant. Si vreau sa raman la tine. Si sa fiu cu tine oriunde vei fi tu.”
“Nu.”
“Ba da. Si daca nu ma lasi la tine – atunci, in durerea mea, ma duc imediat la Politie si le povestesc alora cum i-ai dat tu barbatului meu schitele alea … si inca altele pe care le stiu despre tine …”
“Dar de ce – de ce vrei sa ma tradezi?”
“Pentru ca te iubesc”, avu ea tupeul sa afirme.
Pe de alta parte omul este un animal adaptabil.
Doua luni mai tarziu, prin august 1947, il auzim pe Thomas, care in acea vreme ocupa, impreuna cu domnii Bastian Fabre si Roiben Ahazian, o uriasa locuinta pe Parkstrasse in Wiesbaden, locuinta inchiriata cu scopul de avea unde isi desfasura activitatea si unde locui, exprimandu-se astfel:
“Nu pot pricepe ce aveti cu Dunia. E sarmanta. Gateste pentru voi. E harnica. Eu unul o gasesc entuziasmanta.”
Interveni Bastian:
“Da, dar te suprasolicita. Uita-te la mainile tale cum tremura.”
“Vax”, spuse Thomas – fara convingere insa, caci PUTIN cam obositoare o gasea si el pe noua sa prietena. Dunia locuia intr-o camera mobilata situata in apropiere, si nici nu venea zilnic in vizita, dar si cand venea …
Thomas isi amintea, in putinele sale clipe libere, de colonelul Melanin. Abia acuma intelegea de ce acesta nu reusise inca sa ajunga general.
Thomas se numea in Wiesbaden Ernst Heller – fiind bineinteles posesorul respectivelor acte de identitate false. Infiintase pe numele colaboratorului sau cu cetatenie straina ‘Societatea Comerciala in Nume Colectiv Ahazian’. Aceasta societate cumpara cantitati uriase din cele mai diferite marfuri si le lasa in custodie in depozitele ZVG din apropierea orasului.
In aceste depozite nu se gaseau numai foste proprietati ale Wehrmachtului, ci si jeepuri, tractoare si alte materiale ale armatei americane – materiale imbatranite moral sau al caror transport inapoi in America nu era rentabil din punct de vedere financiar.
Thomas explica tovarasilor sai:
“Cu America nu putem face afaceri pentru ca avem trecuturi prea dubioase. Trebuie sa ne lipim de alte tari, si anume de acelea care se mai razboiesc si acuma, pentru ca acestor tari le este interzis sa cumpere de la ZVG.”
“Eu unul am bunghit pe un anume domn Aristoteles Pangalos, reprezentant al partizanilor republicani greci, si pe un anume domn Ho Irawadi din Indochina”, interveni Roiben Ahazian.
“Dar astora nu aveti voie sa le vindeti arme !”, sari ingrozit Bastian.
Thomas contra cu urmatoarea axioma:
“Daca nu le vindem NOI arme, o vor face altii. Asa ca NOI vom fi cei care le vom vinde arme – dar domnii nu prea se vor bucura de ele.”
“Nu inteleg nimic.”
“Lasa-ma sa vorbesc. Am descoperit in apropiere de Mainz o hala parasita. Acolo vom inlocui praful de pusca cu rumegus. Armele sunt a,balate in lazi cu anumite inscriptii stantate cu fierul rosu si sigilate. Am gasit un atelier de tamplarie care e dispus sa ne faca lazi de acelasi tip si cu aceeasi stantare. Sigiliile sunt usor de contrafacut. Iar vaselina bagata in lazi in locul armelor va da greutatea inscrisa oficial…”
“Si ce facem cu armele si cu praful de pusca?”
“Marfa se imbarca la Hamburg. Pe acolo apele sunt adanci. Trebuie sa explic mai departe?”
Acest august 1947 (a 103-a saptamana a perioadei cartelelor de alimente) aduse pentru Wiesbaden nivelul cel mai scazut al aprovizionarii cu alimente. Numarul de calorii/zi/om scazu la 800. Lipsa cartofilor deveni acuta. Doar spitalele si lagarele primira repartitii. Ca alimente se gaseau aproape in exclusivitate impopularele derivate din porumb, impopulare datorita gustului lor amar.Ratia de grasimi scazu de la 200 la 150 grame lunar. Ratia de zahar consta dintr-un sfert de de kilogram de zahar rafinat si un sfert nerafinat. Din cauza secetei si a productiei mici de legume si fructe se mai dadeau patru oua per individ. Aprovizionarea cu lapte suferi un colaps. Doua treimi din populatia matura a Wiesbadenului nu mai primi ratii.
De retinut: cand pierzi un razboi groaznic, acesta nu se sfarseste inca mult timp dupa ce armele tac …
(va urma)
Dan Bota
