Sistemul nostru Solar au loc evenimente pe care nu le mai putem pune ușor în raftul „curiozități”
Eu, Anatol Basarab, vă spun povestea aceasta de la cap la coadă, așa cum s-a țesut în fața noastră.
În septembrie 2025, în Sistemul nostru Solar au loc evenimente pe care nu le mai putem pune ușor în raftul „curiozități”. Astronomi serioși, nu doar voci alternative, discută la vedere despre ceea ce unii numesc deja cel mai important episod al astronomiei contemporane.
Apariția cometei SWAN a venit ca o lovitură pentru cei care mizau pe o explicație naturală simplă pentru obiectul interstelar 3i Atlas.
Îmi amintesc cum ni s-a spus după 2017, când a trecut pe la noi ’Oumuamua — primul vizitator interstelar confirmat — că asemenea întâlniri sunt „aproape imposibile” în scara vieții noastre.
Apoi a urmat cometa Borisov în 2019 și, pentru o vreme, am crezut că șirul se va opri acolo. A venit pandemia, atenția lumii s-a mutat în alte părți, iar consensul a fost: rar, foarte rar, aproape irepetabil.
Și totuși, în 2025, cerul pare să contrazică această prudență.
În iulie a fost detectat un nou oaspete interstelar, catalogat drept 3i Atlas (veți mai găsi și forma 3E/Atlas în unele relatări), cu o orbită hiperbologică de excentricitate neobișnuită — 6,15 — și o viteză de aproximativ 210.000 km/h. Dimensiunea i-a fost estimată „de ordinul kilometrilor”, cu cifre vehiculate de la câțiva kilometri până spre douăzeci și ceva. Indiferent unde va cădea estimarea finală, e clar: nu vorbim despre o pietricică.
Traiectoria îl aduce prin planul eclipticii, ceea ce i-a făcut pe unii să observe că, dintre nenumăratele unghiuri posibile de intrare, a nimerit exact în planul în care se rotesc planetele.
A trecut prin centura de asteroizi, iar la începutul lui octombrie s-a aflat la aproximativ 29 de milioane de kilometri de Marte, context în care misiunile marțiene — cu Mars Reconnaissance Orbiter și camera HiRISE în frunte — au fost orientate să surprindă cât mai multe detalii. E o ocazie rară: niciodată până acum nu am putut „privit în față” un călător interstelar cu un arsenal observațional atât de bogat.
Dar nu doar dinamica lui intrigă. Emisiile detectate par a arăta o comă în care dioxidul de carbon e dominant, cu urme de compuși cianici și chiar nichel „fără fier” — combinație bizară în paradigma noastră, unde nichelul și fierul se formează, de regulă, împreună în supernove, iar cometele clasice arată îndeobște apă, CO și praf mineral.
S-au făcut comparații, poate pripite, cu „evacuările” industriale — ca și cum un proces controlat ar lăsa în urmă o semnătură chimică. Unii observatori raportează că lumina pare uneori „în față”, nu în urmă ca la o coadă cometară obișnuită, și că obiectul a căpătat o nuanță verzuie, posibil din excitația unor molecule (se evocă C₂/CN).
S-au spus cuvinte mari: „antigravitație”, „frânare reactivă”, „manevre de apropiere”.
Eu notez prudența: dovezi directe ale unei propulsii nu avem, dar ciudățeniile sunt, într-adevăr, demne de investigat.
Apoi, pe 11 septembrie, a intrat în scenă cometa SWAN. În fluxul public, SWAN a fost prezentată când drept o „soră” a lui Atlas, când drept un colos „de o sută de ori mai mare”, cu diametre de sute de kilometri vehiculate fără sprijin robust.
Oficial, SWAN este o cometă cu perioadă foarte lungă, dar momentul apariției — aproape simultan cu 3i Atlas — a turnat gaz pe foc.
În același tablou, cometa Lemmon (C/2025 A6), descoperită încă din ianuarie, își joacă discret rolul, cu periheliu în noiembrie și trecere vizibilă în toamnă.
Trei corpuri, trei povești care se întrețes; iar publicul, între fascinație și teamă, caută un sens.
Aici încep întrebările incomode.
Este 3i Atlas un obiect natural, o mare cometă interstelară, cu o chimie atipică dar explicabilă?
Sau vorbim despre ceva artificial, un artefact, o navă mascată?
Îl auzim pe Avi Loeb ridicând ipoteza unei origini non-naturale; îi auzim pe sceptici amintind de ’Oumuamua și Borisov, ale căror „anomalii” au găsit, până la urmă, explicații fără a invoca inteligența extraterestră.
Eu privesc ambele linii: știința trebuie să întrebe, să verifice, să contrazică și să se contrazică.
Dar tot știința ne spune și asta: în acest moment, traiectoriile calculate arată că 3i Atlas nu reprezintă o amenințare pentru Pământ.
Apropierea minimă estimată pentru decembrie 2025 este de aproximativ 1,8 unități astronomice, adică în jur de 270 de milioane de kilometri — mult prea departe pentru scenarii de impact.
Dinspre zona speculativă au venit și afirmații despre „răspunsuri la semnale” trimise de pe Pământ, „sunete cu timbru aproape uman”, „accelerații imposibile fără control extern”.
Le consemnez ca parte a narațiunii care circulă — dar până la confirmări independente rămân povești în marginea fenomenului.
Cât despre SWAN, au circulat declarații categorice:
* „de 100 de ori mai mare decât 3i Atlas”,
* „obiect intergalactic”,
* „punct de întâlnire în zona Pământului la sfârșit de noiembrie”,
* „traiectorii paralele venite din colțuri opuse ale Sistemului Solar”.
Am văzut și formula „Swan-R2”, cu o „putere a motorului” estimată fantezist la „zece mii de gigawați, cât un duet de găuri negre în coliziune”.
Așa ceva face deliciul titlurilor, dar nu rezistă la filtrul datelor publice.
Ceea ce rămâne, însă, valid științific este coincidența temporală: un interstelar interesant, plus două comete de-ale noastre, într-o fereastră scurtă. Suficient pentru a reaprinde vechile simboluri.
Și aici ating un plan pe care nu îl pot ignora, fiindcă îmi scriu mulți despre el: premoniția atribuită Vangăi pentru noiembrie.
„Se va deschide cerul, dar nu cu ploaie, ci cu tăcere. Oamenii vor privi în sus și vor înțelege că nu suntem singuri. Mai întâi o lumină fără sursă; apoi un șir de lumini identice, o geometrie perfectă pe cer; apoi o tăcere cum n-a mai fost. Panica e răspunsul greșit. Ei ne-au observat de mult. Acum vor să afle dacă suntem pregătiți — nu pentru tehnologie, ci pentru caracter. Nu pentru semnal, ci pentru reacție. Un examen de maturitate.”
Întrebarea vine firesc: au legătură „cei trei” — Atlas, SWAN și Lemmon — cu această viziune?
Poate că da, ca simboluri; poate că nu, ca fapte. Dar povestea noastră ehrădită între două lumi: cea a spectrelor și efemeridelor, și cea a miturilor cu sens.
Să cobor din nou în date.
Pentru 3i Atlas, coada „altfel” — mai degrabă o comă bogată în CO₂, cu urme de CN, modelată de geometria de iluminare și de presiunea radiației — poate crea impresia de „luminozitate în față”, mai ales la anumite unghiuri de fază (există fenomene numite „anti-tail” care păcălesc ochiul).
Lipsa apei detectabile în primele observații nu înseamnă lipsa absolută a gheții, ci poate semnala o suprafață săracă în gheață volatilă sau o activitate dominată de sublimația CO₂.
Nuanța verzuie are explicații naturale în excitația moleculelor de carbon.
Cât despre nichelul „fără fier”, aici e teren fertil pentru studiu: o abundență relativă anormală poate indica procese de formare neobișnuite în sistemul de origine. Toate acestea merită măsurate, nu doar comentate.
În același timp, există limpezi limite: nu avem, în acest moment, confirmări științifice pentru „propulsie”, „semnale vocale”, „manevre dirijate” ori „aterizare iminentă”.
Există, însă, confirmări pentru trecerea prin vecinătatea lui Marte, pentru traiectoria hiperbologică, pentru fereastra de „orbire” când obiectele trec dincolo de Soare și devin greu de observat cu telescoape de la sol.
Tocmai această absență vizuală temporară — câteva săptămâni la cumpăna lui noiembrie și decembrie — aprinde imaginația: ce se întâmplă „în spatele Soarelui”?
Cineva va spune: „se întâlnesc”; altcineva: „dispare unul”; altul: „își schimbă cursul și coboară”.
Eu spun: așteptăm datele.
Revin la firul principal: 18–30 septembrie încolo, Atlas traversează drumul spre periheliu.
În jurul sfârșitului lui octombrie va fi cel mai aproape de Soare, apoi va continua înspre exteriorul sistemului.
În decembrie, pentru noi contează nu „cât de aproape” în sens tabloid, ci „cât de clar” îl putem privi: spectre, curbe de lumină, imagini în mai multe lungimi de undă.
Pentru SWAN, sezonul bun de observații a fost și este mai ales în emisfera sudică, cu o evoluție tipică pentru o cometă cu perioadă lungă.
Lemmon își are propriul calendar: apropiere în octombrie, periheliu în noiembrie.
Triada aceasta, în sine, e un laborator ceresc deschis.
Și pentru că mi se cere adesea un verdict tranșant, îl formulez în echilibru.
Ca observator, văd un moment extraordinar pentru astronomia de observație:
* 3i Atlas ne deschide o fereastră către materialul crud al altor sisteme stelare;
* SWAN și Lemmon adaugă context și comparație.
Ca povestitor, înțeleg magnetismul prevestirilor: „lumină fără sursă”, „geometrie pe cer”, „tăcere” — imagini puternice, mai ales într-o lume obosită de zgomot.
Ca om care ține la rigoare, am obligația să separ ce știm de ce presupunem:
– știm că traseele actuale nu indică un pericol pentru Pământ;
– știm că „ciudățeniile” chimice și fotometrice pot avea explicații naturale;
– presupunem — și e legitim să întrebăm — că unele semnături ar putea ascunde procese pe care încă nu le înțelegem.
Închei așa: dacă în noiembrie „se va deschide cerul cu tăcere”, așa cum spune profeția, examenul nu va fi despre frică, ci despre luciditate.
Să privim fără panică, să întrebăm fără teamă, să măsurăm fără prejudecăți. Iar dacă, dincolo de mit, rămâne doar știința, nu e „doar”: e mai mult decât am avut vreodată — trei obiecte, un sezon de observații, o șansă de a ne cunoaște locul între lumi.
Eu, Anatol Basarab, voi continua să spun această poveste pas cu pas, așa cum o scrie cerul: cu date atunci când există date, cu prudență atunci când există goluri, și cu respect pentru întrebarea care nu se stinge: suntem singuri?
Sau, poate, numai pentru o vreme învățați să ascultăm tăcerea.
Autor: Anatol Basarab
Sursa: facebook.com
