Sorosismul – fundația și ideologia (1)

Sorosismul, ca politică, și repercusiunile sale sunt puse azi în discuție, nu doar în Romania. De aceea, a devenit oportun să fie lămurite lucrurile, pe date sigure. Mecanismele lăuntrice ale acestuia, care convertesc tacit îmbrățișarea libertăților individuale într-o opoziție la pluralism sunt de luat în seamă, fiind tot mai evidente. În sfârșit, într-o lume în schimbare, orice optică e de chestionat cu privire la adecvarea sa.
Altfel, discuția asupra sorosismului eșuează în confuzii.
Înainte de orice, se cuvine distins între folosirea resurselor financiare oferite de Fundația George Soros, de către numeroși concetățeni și cetățeni din alte țări, pe de o parte, și adeziunea la ideologia sa politică, pe de altă parte. Destui au folosit resurse fără a fi adepții ideologiei.
Mai mult, ar fi cazul ca vorbirea despre curentele de idei din zilele noastre să fie mai informată și precisă.
Se vorbește copios fără lecturile indispensabile. Nu numai că se fac caracterizări și atribuiri eronate de opțiuni, dar se emit evaluări fără acoperire. În fapt, sorosimul este ideologia care a generat „noua corectitudine politică”, dar nu are anvergura unei concepții cuprinzătoare.
Peste toate, nu doar socialismul moștenit, ci și neoliberalismul ce l-a înlocuit și conservatorismul ce aspiră să preia astăzi întâietatea au nevoie de sincronizări.
Nu mai insist asupra ideologiilor „resurecției naturii” (prin supralicitarea sexului, a culorii pielii etc.), care nu s-au acomodat nici astăzi cu condițiile democrației.
Așa cum George Soros a revendicat adesea, sursa sa este filosofia politică a lui Karl Popper – partea, trebuie spus, de la început eșuată a operei cunoscutului epistemolog. Această filosofie a trivializat proiectul „societății deschise”, așa cum cel care a lansat termenul, Henri Bergson, a conceput-o.
Libertățile individuale sunt tratate sumar de Karl Popper, astfel că devin cel mult libertăți pentru tine, nu și pentru altul. Ceea ce este și mai grav, în loc să fie generalizabile, libertățile astfel concepute permit instituțiilor (statul, procuratura, magistrații, tribunalele, etc.), care ar trebui să vegheze la respectul libertăților și dreptății în societate, să interzică libertatea unor cetățeni și să-i oprime la comanda unor decidenți necalificați, preocupați doar de căpătuire.
Regimul politic din România actuală este un exemplu dintre cele mai penibile ale aplicării primitive a sorosismului și, implicit, a popperismului. Se practică dezinvolt numirea procurorilor și a judecătorilor de către o persoană sau alta și, cu aceasta, cum s-a văzut în ultimele decenii, instrumentarea lor.
După ce procurorii sunt socotiți magistrați, procedeul mituirii este botezat sofistic drept garant al „independenței” justiției, iar noua Securitate „cooperează” cu magistrații!
Se știe prea bine că o țară în care oamenii vor să se bucure de libertăți are nevoie de justiție curată. Este un fapt că, în ultimele decenii, nu numai că pregătirea juriștilor a scăzut, dar instrumentalizarea lor este în creștere.
Sub argumentul sofistic că un stat de drept are dreptul să se apere oricum, se comit brutalități juridice care încalcă Constituția – constituție care nu dă, totuși, nimănui dreptul de a priva cetățeni de drepturi fundamentale, trecând peste egalitatea cetățenilor în fața legii.
În vreme ce în SUA, în zilele noastre, se caută revenirea la republicanismul democratic, decidenții României actuale se joacă cu soarta oamenilor și a unei țări distrugând până și democrația, atât cât s-a agonisit. Incapabili de reformele de care este nevoie, soroșiștii carpatici caută țapi ispășitori – la un moment dat, erau obsedant vinovate regimuri din trecut, apoi China și Rusia, care nu le iau în seamă amatorismele, iar, acum, vor să profite de fantasma „războiului hibrid” și a dronelor. Soroșiștii întrețin, cum se poate observa la „intelectualii” ce-i reprezintă, o mentalitate de vătafi sub cuvinte mari, pe care nu le înțeleg („știință autentică”, „obscurantism”, „expertiză”, „proeuropenism”, etc.) sau le desfigurează.
Pentru țări cu posiblități oarecum circumscrise și mai puțin performante, nu este înțeleaptă deviza din România de astăzi, „cel mai puternic are dreptate (the Might is Right)”. Aceasta   încurajează un oportunism neproductiv, pe locul unei democrații vibrante, stimulatoare.
Sursa eșecului sorosismului, chiar a popperismului, este neînțelegerea democrației. George Soros, și cu atât mai mult cei care-i aplică ideile, vor să obțină o „societate deschisă” dintr-o „democrație închisă”.
Democrația ei o închid după ce-i rup procedurile de voința și conștiința cetățeanului, care poate fi oricare om. Ca efect, sunt socotite democrație doar alegerile care le asigură perpetuarea.
Pe de o parte, se crede că nu mai este nimic de făcut după ce societatea s-a liberalizat, decât de păstrat cu orice chip puterea. Alternanța democratică la putere sorosismul o exclude. Cel care observă lacunele vieții într-o societate și vrea alternanța este anatemizat ca „extremist”.
Sorosismul recurge azi la mijloacele dictaturii unui partid și ajunge să nu mai fie diferit de autoritarismul pe care promite să-l depășescă. Unii sorosiști se apropie de feluri de politică ale anilor treizeci. Ei dovedesc practic cât de facilă este trecerea de la „democrație”, la dictatură.
Pe de altă parte, inși care nu au vreun merit în democratizarea din societățile lor din anii nouăzeci încoace, dar cultivă demagogia, au teren astăzi.
Cum se observă pe cazuri concrete, sorosismul nu le cere cultură civică, ci agresivitate. Destui inși folosesc ocazia, încât a apărut o nouă generație de activiști inculți. Tendința se vede și la „profesori universitari propagandiști” de astăzi, care, cu cât sunt mai mărginiți, cu atât propun mai insistent interzicerea celor de altă părere.
Personal am fost, la un moment dat, ca rector al universității „Babeș-Bolyai” (1993-2004 și 2008-2012), membru în board-ul clujean și național al fundației. Am găsit că este datoria mea să sprijin accesul la finanțări utile, solicitate de diverși profesioniști și instituții din țară. De altfel, acțiuni de modernizare am sprijinit totdeauna și o fac oricând.
Nu am aderat însă la ideologia sorosismului, eu venind, cum se poate observa pe documente, din abordări germane care l-au respins de la început, constant și explicit pe Karl Popper, cu întreaga sa ideologie. În anii șaptezeci, popperismul, mai ales partea sa de abordare socială, era respins energic în cursuri și seminarii din Germania federală, fiind considerat eronat ca ideologie.
Am fost la distanță de această ideologie chiar înainte de a izbucni nemulțumirea, justificată, cred eu, față de implicarea nefastă a miliardarului în politica diverselor țări. Și, cum se știe, această nemulțumire a izbucnit mai întâi în Germania, Ungaria, Statele Unite.
Nu am avut nevoie de burse George Soros pentru studii și cercetări și nu am apelat la ele. Că instituțiile care au organizat participarea mea la cercetări și reuniuni (de pildă, la Harvard, în 1993, la analiza „Noii Europe”, soldată cu publicarea unui volum cu participarea unor teoreticieni americani și europeni de vârf) au apelat la finanțarea Fundației lui George Soros, era decizia lor. M-am și retras din board-urile Fundației când am văzut cum începeau să fie selectați activiștii acesteia.
Pentru a lămuri încă o dată distincțiile pe care le-am făcut, consider util să reiau două articole pe această temă, publicate în ani, (găzduite de „Cotidianul” 6 ianuarie 2017 și, respectiv, 4 martie 2023, și de multe alte publicații). Le reiau pe scurt în cele ce urmează.

Erorile lui George Soros
Desigur, oricine are dreptul să adere la o filosofie sau alta. Când însă persoana care și-a ales o filosofie îi atacă pe cei care nu o împărtășesc, suntem datori să vedem despre ce este vorba. Este cazul lui George Soros.
Miliardarul a publicat de curând un articol, în Project Syndicate (1 ianuarie 2017), în care își propune să apere „societatea deschisă“ atacând mulți – de la Donald Trump, Vladimir Putin, diverși lideri europeni la numeroși fără nume. George Soros invocă de la început ascendența sa în filosofia lui Karl Popper și face distincții cu pretenții.
Cei vizați nominal – președintele ales al SUA și președintele Rusiei – nu au ocolit prilejul de a respinge sorosismul, deja cu ani în urmă, și, probabil, vor reacționa, într-un fel sau altul și acum.
Cât despre ascendența într-o filosofie, nimeni nu este împiedicat să o revendice cum poate.
Distincțiile lui George Soros sunt însă îndoielnice, iar asumpția după care optica sa constituie singura apărare a societății deschise este fără acoperire. Din acestea pleacă și erorile sale, între timp răspândite sub numele de sorosism în diferite țări, pe care mulți le-au semnalat. De aici izvorăsc evaluările greșite ale lui George Soros.
Să ne oprim mai întâi asupra distincției hotărâtoare.
„Am împărțit regimurile – scrie George Soros în articolul menționat – în două categorii: cele în care poporul își alege liderii, care ar trebui să aibă grijă de interesele electoratului, și cele în care liderii își manipulează electoratul pentru a-și urmări propriile interese. Sub influența lui Popper, am numit prima categorie «societate deschisă» și pe cea de-a doua «societate închis㻓.
Nu este cazul să examinăm aici ce a scris Karl Popper. Este de observat însă că „lideri care își manipulează electoratul pentru a-și urmări propriile interese“ sunt și în prima clasă de regimuri, pe care George Soros le numește „deschise“ și le agreează, nu numai în cele din a doua clasă, pe care le incriminează.
George Soros însuși este forțat de realități să admită că democrația actuală are nu numai atuuri, ci și neajunsuri. El le pune cu simplism în seama faptului că anumiți „lideri aleși nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor“.
George Soros nu ia în seamă faptul că asemenea lideri s-au repetat de multe ori, în societăți de orice fel, închise sau deschise.
Este, așadar, de neocolit observația că însăși democrația, așa cum o înțelege George Soros, are probleme și că democrația nu se lasă redusă la accepțiunea pe care el o îmbrățișează. De aceea, cine nu este de acord cu democrația pe care și-o imaginează George Soros și pe care cei aleși o trădează, nu înseamnă nicidecum că este adversarul democrației și al „societății deschise“, cum pretinde acesta fără vreun suport.
A apăra ceea ce tradiția culturală a numit societatea deschisă este mai mult decât datoria oricărui om rațional. O societate deschisă este condiție a vieții demnă de om.
Nu există însă niciun monopol al vreunei filosofii sau optici asupra societății deschise. Un astfel de monopol ar contrazice, de altfel, „deschiderea“ însăși. Termenul este de fapt al lui Henri Bergson. Dar, chiar luându-l în accepția popperiană, „societatea deschisă“ nu este apărată doar de Karl Popper și de optici de genul celei create de George Soros.
Optica ce pretinde astăzi monopolul „societății deschise“ – sorosismul, așadar – nu ia în seamă faptul că „societatea deschisă“, în virtutea unei istorii ce trebuie încă lămurită, a devenit, la rândul ei, opacă la diversitatea abordărilor. Se observă bine și la noi, și astăzi, că sorosismul își asumă că doar unii sunt cetățeni demni să fie ascultați. Exponenții săi îi acceptă doar pe cei care le împărtășesc chestionabilele lor distincții.
Sorosismul este acea optică asupra societății care își închipuie că istoria s-a sfârșit și că anumiți inși dețin adevărul, orice ar spune ceilalți și oricare ar fi relația cu realitatea. În asemenea întruchipări, sorosismul subminează vizibil pluralismul și, cu aceasta, democrația.
Observăm și pe meleagurile noastre inși care socotesc justiție numai ceea ce generează organizările judiciare conduse de ei, sau acceptă că democrația a triumfat doar atunci când câștigă asociații lor, sau speră să facă carieră reprezentând o optică din afară, sau toate la un loc.
Adepții sorosismului depreciază alte abordări după o funestă „corectitudine politică (political correctness)“, ce se deosebește de cea de odinioară doar după culoare. Norocul este că, măcar din când în când, procesele electorale reafirmă pluralismul, cum s-a văzut nu de mult în SUA și, la alte proporții, la noi, și, cu aceasta, normalitatea vieții.
Nu stăruim asupra erorilor de evaluare istorică ale lui George Soros, ele fiind la fiecare pas izbitoare.
De pildă, la un moment dat, acesta scrie că „ascensiunea mișcărilor anti-UE au împiedicat și mai mult funcționarea instituțiilor UE. Aceste forțe ale dezintegrării au primit un avânt mare în 2016, de la Brexit, de la alegerea lui Donald Trump și, apoi, de la respingerea prin referendum a reformelor constituționale din Italia“.
De ajuns să punem doar o întrebare: nu cumva George Soros, tributar unor distincții îndoielnice, încurcă efectele și cauzele?
În fapt, dacă cineva rămâne onest, atunci nu poate să nu spună, împreună cu cei mai calificați analiști și cu milioanele de cetățeni care votează, că soluțiile nepregătite, stagnarea birocratică și lipsa de orizont a autorităților Uniunii Europene au alimentat aceste mișcări, înainte de orice altceva…
– va urma –

Autor: Andrei Marga

Share on Facebook

Tweet

Follow us