Când Vechea Ordine a murit și Noua Ordine nu s-a născut încă(2)
EMERGENȚA GRADUALĂ A NOII ORDINI MONDIALE ÎN SECOLUL ASIEI
În această lume, deasupra căreia zboară ulii războiului și corbii morții, speranța vine din emergența structurilor noii ordini globale ale cărei trăsături principale le-am schițat mai înainte.
Asemenea structuri sunt BRICS+, Organizația de Cooperare de la Shanghai, Inițiativa chineză a „Drumului și Centurii” (de fapt un proiect de anvergură istorică și de interes global) și altele asemenea care, neîntâmplător, își au originea și domiciliul principal în Asia (sau Eur-Asia).
Aceasta confirmă faptul că omenirea trăiește în prezent în „Secolul Asiei”.
După câteva secole europene și un secol american, secole în care epicentrul ordinii mondiale s-a aflat pe rând în Europa și SUA, acestea definind regulile raporturilor internaționale în conformitate cu valorile specifice culturii lor și cu interesele lor geopolitice și geoeconomice, a sosit timpul Asiei, adică al statelor asiatice, să ofere modelele ei culturale și civilizaționale pentru asigurarea păcii la nivel global (pacea înseamnă ordine) de o manieră care să răspundă pozitiv și aspirațiilor lor legitime la securitate, prosperitate și demnitate.
Argumentele care legitimează teza „Secolului Asiei” sunt multiple și irefutabile.
Este vorba despre:
* resurse naturale incomparabil mai mari decât cele de care dispune spațiul euro-atlantic (în special statele UE);
* resurse demografice;
* amploare teritorială;
* resurse culturale și educaționale;
* capacități de cercetare și inovare, atât actuale cât și, mai ales, potențiale;
* aport la produsul intern brut global;
* spirit de sacrificiu și coerență spirituală;
* răbdare istorică; fermitate strategică și adaptabilitate tactică superioare; nu în ultimul rând,
* potențial militar.
Paradigma ordinii multipolare asiatice exclude alianțele fixe de tip euro-atlantic, formate pe baza unității, unicității și permanenței „valorilor” caracteristice pentru un anumit mod de organizare a societății, alianțe în opoziție cu cele marcate de alte ideologii și ghidate de nevoia superiorității absolute în raport cu ceilalți, pentru a le înlocui prin parteneriate bilaterale sau multilaterale cu geometrie variabilă, constituite pe proiect, în funcție de interesele concrete ale momentului, definite în funcție de variabila geografică și de nevoia menținerii echilibrelor de putere.
Dacă logica neoliberalismului euro-atlantic a transferat capitalului unele din prerogativele statului, ceea ce, pe de o parte, a condus la apariția unor actori politici parastatali, iar, pe de altă parte, a permis capitalului abia pus în slujba cetățeanului de către statul național, să se refugieze, să fuzioneze și să acționeze în afara controlului acestuia ca putere suprastatală ocultă eliberată de orice control social, tradițiile aristocratice ale lumii asiatice recurg la instrumentele suveranității iliberale puse la dispoziția unor elite naționale de merit, pentru a disciplina corporatismul global și a-i impune alinierea la agenda unor puteri politice consolidate prin federalizare la nivel regional.
Loialitățile eterne față de aliatul cel mai puternic fac, astfel, locul loialității față de interesele propriei națiuni, definite, însă, în contextul securității globale considerată ca fiind indivizibilă, dezvoltată prin cooperare și garantată prin simetria centrelor de coagulare a puterii. Semnele unor asemenea tendințe sunt evidente.
PLURALISMUL ASIATIC – ATUURI ȘI VULNERABILITĂȚI
Când se vorbește despre „Secolul Asiei” gândul merge la China. Fără îndoială, China este principala sau poate chiar singura superputere globală emergentă. De aceea ea a fost identificată ca principal rival strategic al SUA, superputerea globală decadentă.
China nu este, însă, singura putere asiatică relevantă la nivel regional și global. Nu putem exclude din listă India, Japonia, Turcia (aflată în căutarea autonomiei strategice în raport cu Occidentul euro-atlantic sub inspirația unei viziuni neo-otomane), complexul statelor Asiei de Sud-Est sau al celor arabe din Golf, tot mai legate prin interese strategice convergente. Acestora trebuie să li se adauge Iranul.
Poate tocmai de aceea, după China sau alături de China, Iranul reprezintă ținta predilectă a strategiei americane numite „a păcii prin forță” și a „ordinii internaționale bazate pe reguli” (reguli stabilite unilateral, iar nu consensual, așa cum este dreptul internațional).
Asia beneficiază și de o resursă istorică de experiență globală prin aceea că ea este spațiul în care s-au născut primele imperii ale istoriei, care a cunoscut globalizarea înaintea globalizării; o globalizare care încă nu se confunda cu americanizarea.
În afara imperiilor complet dispărute, care au lăsat, totuși, urme în tradițiile culturale ale popoarelor și statelor asiatice contemporane, aici pot fi identificați și succesorii încă vii ai unor puteri universaliste, atât sub aspect cultural cât și politic, precum China, Turcia și Iranul.
Lor trebuie să le alăturăm și Rusia, care este un fost imperiu euro-asiatic având un teritoriu imens în Asia, în afara celui european. Chiar dacă sub aspect cultural mai mult europeană, Rusia a fost împinsă de o greșită strategice a Occidentului colectiv Euro-Atlantic, către a-și adopta o identitate geostrategică asiatică.
Aceasta este unul dintre consecințele istorice ale războiului din Ucraina.
Rămâne de văzut dacă partajul inevitabil al Ucrainei va face ca Rusia să redevină un imperiu, așa cum se tem SUA și aliații săi din NATO, sau o va obliga să rămână doar o putere regională la porțile Europei, așa cum își doresc SUA, NATO și UE.
Este, însă, previzibil că, acest partaj, încă la nivelul faptului neconsacrat în drept, a deschis deja calea Rusiei către un statut post-sovietic de actor global de prim rang.
Chiar dacă asta nu înseamnă revenirea ei la poziția URSS, prin „efectul ucrainean” ea va fi un centru de putere globală de care nimeni nu va putea face abstracție, la paritate cu alte asemenea centre, într-un sistem de multipolarism simetric; un centru nu numai real, ci și necesar pentru a garanta pacea lumii prin echilibrul puterilor.
Parteneriatul strategic fără margini între Rusia și China constituie nu doar o concentrare de putere imensă, care poate contrabalansa cu succes puterea Occidentului euro-atlantic, altminteri tot mai obosit, tot mai sărac (inclusiv în plan moral, iar nu doar material), tot mai rupt de realitate în narcisismul său dogmatic și tot mai dezbinat, dar și un centru de iradiere prin raportare la care toate puterile asiatice ar trebui să proiecteze modelul de ordine pe care să îl propună lumii și pivotul în jurul căruia statele asiatice să își realizeze coeziunea economică, socială și teritorială.
Riscul ratării oportunităților obiective oferite de „Secolul Asiei” este unul de natură subiectivă și el constă în transformarea diversității culturale a lumii asiatice în criteriu al dezbinării și adversității lor.
Vechile imperii euro-atlantice au dominat popoarele asiatice folosind strategia „dezbină și stăpânește”.
Ar fi o tragedie nu numai pentru aceste popoare, ci pentru întreaga omenire, ca acum, când fostele puteri globale dominante își pierd din vigoare și din capacitatea de a stăpâni lumea, chiar actorii principali ai actualului secol să își submineze propria putere prin dezbinare și să se ofere astfel, din propria vină, dominației foștilor stăpâni.
Stabilitatea și coerența Asiei depind enorm de stabilitatea Orientului islamic și de emergența unei democrații musulmane.
Folosirea cuvântului „democrație”, în acest context, nu trebuie să ne înșele.
Demosul nu va conduce, ci va fi beneficiarul unui regim dedicat lui; nu conducerea de către popor (sistem eșuat în Europa și SUA pentru a face locul oligarhiei), cu răspunderea elitelor față de popor, ci conducerea pentru popor, cu răspunderea elitelor pentru popor.
Democrația musulmană va avea trăsăturile unui „aristocratism liberal”, diferit de democrația creștină europeană, dar conform cu tradițiile spațiului arabo-musulman și dezvoltată organic din ele.
În acest sens, esențială ar fi constituirea unui triunghi geopolitic format din Iran, Turcia și Arabia Saudită. El ar putea constitui baza pe care ar renaște civilizația islamului clasic; cel care în Europa a creat conceptul conviețuirii inter-culturale pașnice – „convivencia” – și a adus lumina rațiunii și științei în spațiul exclusivismului catolic, pavând drumul iluminismului european.
Probabil că aceasta ar fi premisa optimă care să asigure fezabilitatea, justețea și durabilitatea „concilierii abrahamice”, codificate în tratatele cu același nume, de astă dată concepute de părțile direct interesate, iar nu de superputerile euro-atlantice, și apte a concilia nevoia de securitate a Israelului, ca națiune civică având statut de putere eminamente regională, cu cea de securitate a vecinilor lui imediați sau apropiați.
– va urma –
Prima parte aici: Când Vechea Ordine a murit și Noua Ordine nu s-a născut încă
Autor: Adrian Severin
Sursa: www.estica.ro/
