De ce nu a intervenit Trump în sprijinul suveranismului românesc? (2)
SUA a acționat, deci, ținând seama de situația tactică, în conformitate cu interesele ei strategice.
CONSIDERENTE STRATEGICE
Atitudinea SUA față de România trebuie explicată, însă, și în context strategic. O anumită strategie americană exprimată în acțiunea de edificare și apoi de apărare a pax americana a făcut din statul român un partener extrem de important pentru superputerea globală care era SUA.
1. Parteneriatul strategic româno-american s-a născut în 1997 întrucât la acea dată interesele celor două părți erau congruente. În ordinea mondială unipolară, care se instalase mai mult sau mai puțin spontan după încetarea Războiului rece și după dispariția URSS, SUA era cu adevărat singura putere aptă să își asume rolul de paznic al ordinii mondiale. În paza Americii era atunci nu numai pacea lumii, ci și libertatea comerțului și respectul pentru drepturile individuale. România era vital interesată în obținerea tuturor acestora și asta de o manieră durabilă. La rândul ei, exercitând acest rol imperial, America își câștiga dreptul la renta imperială. Pentru România nu era o problemă să o plătească, raportul cost-beneficii fiind corect.
În acea vreme, deși imperiul sovietic se prăbușise, pentru cel puțin o parte din elita politică românească era clar că Rusia își păstrează instinctele imperiale și, de îndată ce puterea ei va renaște, aceste instincte se vor exprima cu impact prioritar asupra vecinilor săi. În același timp, unii dintre noi consideram că ursul rănit este mai periculos decât ursul sătul și nu doream ca țara noastră să se afle în proximitatea unei Rusii slabe și bântuită de sentimentul cetății asediate (de altfel, tradițional pentru ea). Rusia era prea importantă pentru a fi ignorată; prea mare pentru a fi îndiguită sau încercuită; prea puternică pentru a fi agresată. Ea nu mai era o amenințare imediată, dar nici nu era o sursă de securitate pe termen mediu și lung. De aceea, pe de o parte, doream însănătoșirea națiunii ruse, dar pe de altă parte, venirea puterii americane până la frontierele noastre estice, astfel încât România să se afle în spatele unei stavile ridicate în calea unei eventuale noi expansiuni a imperialismului rus.
Jocul a fost încă și mai complicat de atât. România nu dorea perpetuarea ordinii unipolare din cel puțin două motive: simțea că aceasta este o ordine instabilă, omenirea neputând sta prea multă vreme într-un singur picior; știa că puterea absolută corupe în mod absolut și nu voia ca după evadarea din lagărul sovietic să ajungă prizonier în baraca americană. De aceea, gândind la emergența unei ordini mondiale multipolare, urmărea să folosească sporul de securitate geostrategică oferit de parteneriatul cu SUA pentru a dezvolta relații amicale cu Rusia, oferindu-i astfel și ei, printr-o vecinătate calmă, rațională și pozitivă, o garanție de securitate locală.
2. SUA s-au proclamat (probabil, sincer, deși eronat) învingător al Războiului Rece și, în consecință, au decis să își confirme și consolideze victoria, poziționându-se pe un aliniament întins de la Marea Baltică la Marea Neagră (asemănător celui impus imperiului țarist de Reichul german la Pacea de la Brest Litovsk, în 1918), precum și pe unul traversând Caucazul de Sud, Marea Caspică și Asia Centrală, cu peninsula balcanică și Orientul Mijlociu Extins (până în Golful Persic) în rol de hinterland. Pe atunci China nu era încă rivalul strategic al SUA, ca putere globală emergentă, și cu atât mai puțin India sau Arabia Saudită, iar Turcia juca rolul de aliat fidel în flancul sud-estic al NATO.
În loc să se reformeze înțelegând că, în logica obiectivă a ordinii bipolare, contrariile mor împreună, SUA a trecut la desăvârșirea imperiului său global (prezentat ca „imperiu necesar” și democratic) ocupând și jumătatea de Europă cedată Rusiei la Yalta (cealaltă jumătate era deja ocupată din 1945) cu intenția ca de pe atari poziții să mențină vechiul său adversar global rus la statutul de putere regională și vechiul său concurent vest-european în dependență securitară absolută. Cele două (ocuparea Europei și îndiguirea Rusiei) se presupuneau una pe cealaltă și se articulau într-o viziune strategică având punctul de întâlnire în Marea Neagră.
Cu timpul, pe măsură ce centrul de interes al strategiei globale americane a coborât, din diferite motive, către Oceanul Indian, România a devenit, la Marea Neagră, Gurile Dunării, pe lanțul carpatic și la poarta Balcanilor, centrul strategiei periferice a SUA, ea putându-se insera util în această strategie; ocazie cu care își atingea și propriile obiective strategice (inclusiv construind punți între NATO / SUA și Rusia, cum sugerase Președintele George Bush Jr.).
3. De atunci lumea s-a schimbat. Din „Secolul Americii” s-a trecut în „Secolul Asiei” și pentru a face față sfidărilor acestui secol, în care se naște o ordine multipolară postamericană, SUA are nevoie de sprijinul sau, cel puțin, de neutralitatea Rusiei. Oricum nu îi trebuie un război cu Rusia și nu mai are nici un interes să se lupte ca Rusia să rămână la porțile Europei pentru confortul sateliților săi europeni.
Veteranii Războiului Rece nu au înțeles acest lucru și au împins atât Rusia cât și SUA, una împotriva alteia, în războiul din Ucraina, din care principalii câștigători vor fi (deja sunt) puterile asiatice (în special China). Acestea și-au unit capacitățile de luptă (economice, militare, culturale, politice etc.) cu Rusia, realizând o concentrare de putere la care SUA nu se poate raporta cu speranța de a deveni măreață din nou, atât timp cât rămâne blocată în viesparul euro-asiatic. Banii luați de la gura contribuabilului american pentru a proteja interesele vechilor aliați europeni (care se transformă în adversari după ce cu câteva decenii în urmă s-au transformat din inamici învinși în aliați înfloritori) în tranșarea eternei lor competiții cu Rusia, ar putea fi folosiți mult mai bine pe alte fronturi (sud-american și indo-pacific) ori măcar pentru a mai reduce ceva din deficitul bugetar și datoria publică a SUA.
Se conturează astfel o nouă strategie euro-atlantică americană care are ca puncte principale realizarea unei noi antante cu Rusia, îndreptată împotriva sursei comune de probleme strategice care este UE, și retragerea SUA din Europa pentru a-și concentra acțiunile, dacă se poate în înțelegere cu Moscova, spre Oceanul Arctic, America Latină (emisfera vestică în ansamblul său) și regiunea indo-pacifică.
Pe acest fundal, ca membru al UE și stat vecin al Rusiei, interesele strategice ale României își încetează congruența cu cele americane. Această congruență ar putea fi salvată numai în măsura în care și obiectivele României ar fi avute în vedere la negocierea păcii „ucrainene” dintre SUA și Rusia (ceea ce ar însemna că România se retrage din război și face pace cu Rusia în același timp și în condiții similare cu SUA), iar castrarea UE cu foarfeca ruso-americană ar permite, totuși, crearea unei alte entități politice paneuropene aptă a evita războaiele între națiunile europene prin realizarea coeziunii lor economice, sociale și teritoriale, stimulând solidaritatea intereselor lor și promovând proiecte de dezvoltare comune.
Pentru SUA, o atare salvare nu este indispensabilă. Pentru România ea este vitală. În consecință România este cea care trebuie să iasă la întâlnire. Prin lovitura de stat din 6 decembrie 2024 continuată și desăvârșită pe 18 mai 2025 România a mers exact în sens invers și a închis ușa în nasul SUA. Ceea ce o transformă din invitat potențial la masa negocierilor ruso-americane, în meniu pe masa negociatorilor.
4. România este esențială pentru statul subteran american, care este parte a rețelei mondiale neo-marxiste parastatale promotoare a revoluției globaliste, dar nu și pentru statul constituțional / oficial american, pentru entitatea politică suverană așezată pe temelia Constituției SUA.
Respectivul stat subteran a fost nucleul dur al amintitei rețele și după ce el a suferit înfrângerea (parțială și provizorie) în lupta cu statul constituțional, la alegerile prezidențiale și parlamentare americane din 2024, ștafeta a fost preluată de ramura sa vest-europeană, aflată în spatele furibundei campanii anti-suveraniste și a fraudei electorale uriașe de la alegerile prezidențiale românești din mai 2025.
De aceea, coloana a cincea globalistă din România a și primit, pe canale bancare (sic!), de pe soroșistul Wall Street, mesajul potrivit căruia candidatul „pro-european” Nicușor Dan trebuie să fie scos câștigător în lupta cu reprezentanții curentului suveranist, indiferent de numele lor. Și România „a ales” … neomarxismul global, întorcând astfel spatele suveranismului american reprezentat azi de administrația Trump și părăsind parteneriatul strategic cu SUA.
În sinteză, pentru America soroșistă, ca și pentru UE macroniană (macronismul fiind varianta europeană a soroșismului antinațional și antidemocratic), România este esențială și ea nu putea fi scăpată din mână, întrucât constituie avanpostul globalismului libertin neomarxist pe frontul războiului cu suveranismul iliberal euro-asiatic; pentru America trumpistă România poate fi utilă în cadrul unei noi ordini mondiale multipolare în care măreția SUA nu ar mai consta în aceea că este jandarmul global, ci în a fi primus inter pares (primul între egali), dar nu este absolut necesară. Așa înțelegem de ce Trump i-a „trădat” pe trumpiștii români, în timp ce „Soroș” (un nume devenit ideologie neomarxistă și politică neoconservatoare, independent de persoana care îl poartă și a cărei teorie inițială referitoare la „societatea deschisă” a fost mult și nefericit deformată) i-a legat pe așa zișii „pro-europeni” români de revoluția sa cu lanțuri de oțel.
PREȘEDINTELE ILEGITIM AL ROMÂNIEI CA ATU PUTINIST
Paradoxal, victoria globaliștilor români în alegerile prezidențiale (fie ea și măsluită) servește atât strategiei trumpiste cât și celei putiniste.
Pentru a-și promova planul de a face America măreață din nou (MAGA), președintele Trump trebuie să facă pace cu Președintele Putin, SUA să facă pace cu Rusia, fără ca nici unul și nici una să nu capituleze în războiul din Ucraina, pe care nici unul și nici una nu îl poate câștiga. Diferența este că în timp ce Putin mai poate aștepta, consolidând structurile ordinii mondiale emergente al cărui co-arhitect este și unitatea „majorității globale” din care face parte, Trump este presat de timp, pe lângă presiunea globaliștilor neo-marxiști de acasă. America nu poate fi măreață doar ca lider al minorității euro-atlantice, și acela contestat și sabotat de propriii „aliați”.
Nu pacea în Ucraina îl interesează cu adevărat pe Donald Trump, ci scoaterea SUA din războiul ucrainean. Dacă Rusia ajunge la pace cu SUA, iar Europa franco-germană rămâne în război, pentru președintele american este idealul.
Deocamdată, prin acordul economic încheiat cu Ucraina, SUA a obținut cedarea suveranității ucrainene asupra subsolului ei, ceea ce va permite amortizarea investiției americane făcute în puterea armată ucraineană și, în general, recuperarea cu profit a cheltuielilor de război. SUA își acoperă costul războiului, ca și al reparațiilor postbelice de la Ucraina, iar nu de la Rusia, lăsând Ucraina falită și pe creditorii săi europeni cu banii luați și buzele umflate.
Spre a-și recupera paguba cei din urmă vor să continue războiul. În acest scop vor fi obligați să cumpere armele produse de complexul militar-industrial american, căci belicoșii membrii ai UE nu au capacitatea de a-și crea industriile și tehnologiile necesare în timp util. Așadar, și Europa va cotiza pentru măreția Americii, permițându-i președintelui Trump ca acasă să îi împace pe ulii războiului cu porumbeii păcii.
În fine, dacă SUA iese astfel din Ucraina și, consecință logică, din Europa, iar Rusia rămâne în război, Washingtonul va economisi bani și energie pentru a acționa în alte puncte strategice de interes din lume, în timp ce Moscova își va spori dependența față de partenerii săi din cadrul „majorității globale”, fără a avea suficientă libertate de mișcare spre a-și impune prioritățile în construcția noii ordini mondiale.
Întrebarea este ce poate oferi SUA Rusiei pentru ca aceasta să accepte pacea? Iar răspunsul nu poate fi decât unul singur: UE. Nu în întregime. SUA nici nu ar dori nici nu ar putea să livreze întreaga Europă franco-germană. Ea ar avea, însă, și interesul și puterea de a lăsa în urmă, după „eliberarea” Europei ocupate în secolul trecut, o confederație renană de dimensiuni gerabile, incapabilă a avea o relevanță globală, constituită în jurul axei Paris-Berlin (și, eventual, Roma), ca pandant al Federației ruse, simultan abandonând, ca spațiu tampon prietenos față de aceasta, Europa danubiană (în primul rând Europa danubiano-pontică, adică Ucraina, România și Bulgaria). otrivit unei asemenea înțelegeri de tip Yalta, SUA își va păstra influența în și alianța cu Polonia, precum și, eventual statele baltice și nordice, acum toate membre ale NATO, pe care s-ar putea sprijini în încercarea de a ieși spre Oceanul Arctic.
În prezent, administrația Trump negociază, cu un previzibil succes, tratatul nuclear cu Iranul, beneficiind de bunele oficii ale Omanului și de încurajările celorlalte state arabe din Golf, care și-au normalizat relațiile cu urmașii imperiului persan, prin medierea Chinei. Un prim efect al acestei destinderi îl constituie acordul bilateral (deci, fără luarea în considerare a intereselor israeliene) cu rebelii Houthi din Yemen, menit a asigura navelor comerciale sub pavilion american liniștita navigație prin strâmtoarea Bab-el-Mandeb și Marea Roșie.
La capătul acestui drum, Orientul Mijlociu va arăta cu totul altfel, iar diminuarea prezenței americane acolo va permite statelor din regiune și le va stimula să aleagă solidaritatea în locul confruntării. Pentru moment se poate consemna nașterea oficială a unei trilaterale Turcia-Azerbaidjan-Pakistan, în timp ce se vorbește despre necesitatea și fezabilitatea unui alt triunghi format din Iran, Turcia și Arabia Saudită. Este de așteptat ca apariția acestora să atragă emergența parteneriatului trilateral aprofundat Rusia-China-India, cu toate constituind structuri de rezistență regionale complementare ale noii ordini globale post-americane.
În atare context, SUA are nevoie de pacea cu Rusia ca de aer. Dacă ar obține-o cedând Rusiei o Românie condusă de forțe suveraniste, partenerul său strategic loial, Washingtonul și-ar pierde orice urmă de credibilitate internațională și s-ar putea chiar ca Donald Trump să înfrunte opoziție în Senat. Așa, însă, o Românie „pro-europeană” în sensul de anti-trumpistă, care a dat parteneriatul strategic cu SUA pe parteneriatul cu statul subteran american și ramura sa macroniană, poate fi oricând livrată Moscovei. Cu atât mai mult cu cât în timp ce Trump face pace cu Rusia, România se adâncește în războiul din Ucraina, în trena Franței.
Astfel, victoria globaliștilor ziși pro-europeni și înfrângerea suveranismului românesc (de altfel, încă netestat și destul de confuz), profită actualului locatar al Casei Albe. De ce să fi ieșit atunci în apărarea suveraniștilor români?! Interesele strategice americane obligă.
Iată efectele demagogiei și imbecilității etichetate ca „pro-europeană”! Cei care cred că au ales „Europa” spre a nu ajunge în „Rusia”, au acum toate șansele să ducă România pe orbita Rusiei, după ce vor fi consumat deliciile războiului cu aceasta. Halal să ne fie!”, arată Severin, preluat de Cotidianul.
Prima parte aici: De ce nu a intervenit Trump în sprijinul suveranismului românesc? (1)
Dan Libiu Mateescu
