De ce nu a intervenit Trump în sprijinul suveranismului românesc? (1)
Profesorul Adrian Severin deslușește într-o analiză politică de excepție, publicată de Cotidianul, motivele intrinseci și extrinseci ale non-intervenționismului președintelui American Donald Trump în sprijinul suveraniștilor români la alegerile prezidențiale, în pofida anihilării Constituției de către CCR și de către BEC, cu largul sprijn al instituțiilor coercitive din România totalitaristă a anilor 2024-2025.
Din analiză reiese scindarea definitivă a solidarității euro-atlantice a celor două maluri ale Atlanticului și noua orientare a Americii, în direcții opuse Uniunii Europene, dar și faptul că românii nu mai au a spera la vreun ajutor miraculos american pentru a-și conserva libertățile și democrația și vor trebui să lupte ei inșiși până la capăt pentru aceste idealuri, inclusiv pentru idealul național, împotriva Comisiei Europene oprimante a lui Leyen.
Adrian Severin despre dezinteresul președintelui Donald Trump pentru destinul României
„Suveraniștii români (folosesc termenul „suveranism” așa cum a intrat el în limbajul comun românesc, chiar dacă încă nu a fost definit corespunzător, permițând astfel confuzia cu anti-europenismul și izolaționismul) au așteptat un mesaj explicit cu valoare de ultimatum din partea Casei Albe care fie să conducă la anularea efectelor directe ale loviturii de stat din 6 decembrie 2024 („turul 2 înapoi!”) fie să asigure victoria candidatului suveranist în alegerile neconstituționale din mai 2025. Acest mesaj nu a venit. Ei nu încetează a se întreba acum de ce Președintele Trump în sprijinul candidatului trumpist, lăsând astfel drum liber celui macronist. Răspunsul cel mai simplu este: „pentru că Donald Trump nu este interesat într-o Românie trumpistă”. Cel puțin, nu este interesat să plătească oricât pentru o asemenea Românie. De ce nu este interesat? Iată întrebarea!
CONSIDERENTE TACTICE
În același timp, nu trebuie uitat că lovitura de stat de la București a fost salutată, dacă nu chiar ordonată de Comisia von der Leyen, împreună cu președintele Franței și premierii Germaniei și Marii Britanii. Mai mult chiar, însăși administrația Biden își dăduse binecuvântarea. Prin urmare, spre deosebire de intervenția americană din 2012, care a răsturnat rezultatele referendumului pentru demiterea președintelui „pro-occidental” Băsescu-Petrov, călcând peste câteva milioane de voturi românești, în condițiile conivenței cu UE, de această dată, restabilirea respectului pentru votul românilor ar fi trebuit să aibă loc în confruntare cu UE; ceea ce ar fi presupus o mobilizare de resurse și niște operațiuni cu mult mai ample; iar asta într-un termen foarte scurt. Administrația Trump nu era nici în poziția și nici doritoare de a o face.
În aceste condiții totul s-a rezumat la retorică. Vicepreședintele Vance (și nu numai el) a spus-o cu maximă claritate: parteneriatele strategice și alianțele SUA se pot întemeia numai pe comunitatea valorilor, adică pe sisteme similare de organizare a societății caracterizate prin aceleași libertăți recunoscute tuturor cetățenilor. La limită se pot face afaceri și cu state având regimuri politice diferite, dar alianțe între acestea America nu face.
Răspunsul României oficiale a fost acela că ea se poate lipsi de parteneriatul strategic româno-american, dacă acesta nu se deplasează pe coordonatele globalismului revoluționar neo-bolșevic, ci se ancorează în solul conservatorismului suveranist. De unde se spunea și se credea că parteneriatul amintit (al cărui promotor eu însumi am fost, în anul 1997) constituie principala garanție de securitate națională de care dispune statul român (mai importantă chiar decât cea oferită de NATO), dintr-o dată am aflat că ne putem dispensa de el fără probleme întrucât putem obține o protecție superioară pe calea unui jurământ de vasalitate făcut protagoniștilor Europei franco-germane. Peste noapte, de unde vedeau în președintele SUA pe cel mai puternic om din univers și pe liderul suprem al lumii libere, românii (mai exact clanurile politice corupte de la București și echipa de zgomote a societății frustraților fanatizați) au descoperit că el este un cripto-autocrat de doi bani, frate cu monstrul dictator de la Kremlin.
A ieșit la lumină astfel că, începând de prin anul 2005 și cu hotărâre din anul 2009, când a luat avânt doctrina „Marelui licurici”, promovată de președintele Băsescu-Petrov (susținut, să nu uităm, de intelectualii și magistrații #rezist / soroșiști), raporturile strategice ale României cu SUA (nu ca parteneriat, ci ca protectorat) nu au avut în vedere statul american oficial, ci statul subteran american.
Se pare chiar că, în voiajele sale la Paris, președintele interimar al României, Ilie Bolojan, fără nici un mandat și fără vreo competență constituțională, ar fi convenit cu președintele minoritar al Franței, Emmanuel Macron, să înlocuiască, în acțiunea politică externă românească, SUA cu Franța, ca partener strategic. Pohta ce a pohtit „sora noastră mai mare” de pe malurile Senei încă din 1990 și care a făcut-o să își exprime indispoziția față de prioritatea strategică dată SUA de către România, încă din 1997, materializată în parteneriatul strategic româno-american.
Ce putea face Casa Albă în asemenea condiții?!
Să îi fi îndemnat pe români să voteze pe candidatul etichetat ca suveranist (prea puțin cunoscut și testat la Washington)? Aceasta însemna implicarea SUA pe față într-un război politic intern românesc, precum și într-un război cu UE, pe care avea toate motivele să creadă că îl va pierde; cum, de altfel, s-a și verificat.
Inclusiv în lipsa unui asemenea îndemn explicit (îndemnuri implicite au fost) românii au votat masiv suveranismul (chiar de nu le-a plăcut și „suveranistul”) aducându-i o victorie anulată prin fraudă guvernamentală. În fața acestei determinări infracționale (căci vorbim despre încălcări grave ale legii penale), amenințarea cu nerecunoașterea rezultatului alegerilor nu ar fi avut nici un efect semnificativ.
În dreptul internațional, „recunoașterea” se referă la state, iar nu la alegeri sau la guverne. Cine nu vrea să colaboreze cu un guvern sau cu un președinte pur și simplu nu o face, indiferent dacă statul respectiv este recunoscut ori dacă alegerile au fost acceptate ca fiind corecte sau nu. Dacă Washingtonul ar înceta orice conlucrare cu guvernul sau președintele român, pe motiv că aceștia sunt autor, respectiv produs al unei lovituri de stat, la Paris s-ar deschide sticlele de șampanie, căci atunci România ar deveni, în condițiile actuale în care are relații neprietenești cu Rusia și distante cu China, absolut disponibilă pentru îmbrățișarea franceză (nici Berlinul nici Londra, în mod tradițional, în lipsa unor interese strategice congruente, nefiind interesate de o legătură complexă cu Bucureștiul).
Pe de altă parte, pentru o clică pornită pe calea extremă a loviturii de stat și prizonieră a oligarhiei parastatale europene (nu neapărat împotriva voinței ei, ci ca efect al capitulării consecutive unui act de înaltă trădare), nici o amenințare cu caracter politico-diplomatic nu ar fi contat. Și de ar fi dorit să reacționeze pozitiv nu i s-ar fi permis. Astfel, arătarea cartonașului galben ar fi restrâns mai degrabă spațiul de manevră al SUA în România, decât să îi confere o autoritate sporită asupra politicii globaliștilor neo-marxiști de pe Dâmbovița.
SUA a acționat, deci, ținând seama de situația tactică, în conformitate cu interesele ei strategice.
– va urma –
Dan Libiu Mateescu
[…] PREȘEDINTELE ILEGITIM AL ROMÂNIEI CA ATU PUTINIST Paradoxal, victoria globaliștilor români în alegerile prezidențiale (fie ea și măsluită) servește atât strategiei trumpiste cât și celei putiniste.Pentru a-și promova planul de a face America măreață din nou (MAGA), președintele Trump trebuie să facă pace cu Președintele Putin, SUA să facă pace cu Rusia, fără ca nici unul și nici una să nu capituleze în războiul din Ucraina, pe care nici unul și nici una nu îl poate câștiga. Diferența este că în timp ce Putin mai poate aștepta, consolidând structurile ordinii mondiale emergente al cărui co-arhitect este și unitatea „majorității globale” din care face parte, Trump este presat de timp, pe lângă presiunea globaliștilor neo-marxiști de acasă. America nu poate fi măreață doar ca lider al minorității euro-atlantice, și acela contestat și sabotat de propriii „aliați”.Nu pacea în Ucraina îl interesează cu adevărat pe Donald Trump, ci scoaterea SUA din războiul ucrainean. Dacă Rusia ajunge la pace cu SUA, iar Europa franco-germană rămâne în război, pentru președintele american este idealul.Deocamdată, prin acordul economic încheiat cu Ucraina, SUA a obținut cedarea suveranității ucrainene asupra subsolului ei, ceea ce va permite amortizarea investiției americane făcute în puterea armată ucraineană și, în general, recuperarea cu profit a cheltuielilor de război. SUA își acoperă costul războiului, ca și al reparațiilor postbelice de la Ucraina, iar nu de la Rusia, lăsând Ucraina falită și pe creditorii săi europeni cu banii luați și buzele umflate.Spre a-și recupera paguba cei din urmă vor să continue războiul. În acest scop vor fi obligați să cumpere armele produse de complexul militar-industrial american, căci belicoșii membrii ai UE nu au capacitatea de a-și crea industriile și tehnologiile necesare în timp util. Așadar, și Europa va cotiza pentru măreția Americii, permițându-i președintelui Trump ca acasă să îi împace pe ulii războiului cu porumbeii păcii.În fine, dacă SUA iese astfel din Ucraina și, consecință logică, din Europa, iar Rusia rămâne în război, Washingtonul va economisi bani și energie pentru a acționa în alte puncte strategice de interes din lume, în timp ce Moscova își va spori dependența față de partenerii săi din cadrul „majorității globale”, fără a avea suficientă libertate de mișcare spre a-și impune prioritățile în construcția noii ordini mondiale.Întrebarea este ce poate oferi SUA Rusiei pentru ca aceasta să accepte pacea? Iar răspunsul nu poate fi decât unul singur: UE. Nu în întregime. SUA nici nu ar dori nici nu ar putea să livreze întreaga Europă franco-germană. Ea ar avea, însă, și interesul și puterea de a lăsa în urmă, după „eliberarea” Europei ocupate în secolul trecut, o confederație renană de dimensiuni gerabile, incapabilă a avea o relevanță globală, constituită în jurul axei Paris-Berlin (și, eventual, Roma), ca pandant al Federației ruse, simultan abandonând, ca spațiu tampon prietenos față de aceasta, Europa danubiană (în primul rând Europa danubiano-pontică, adică Ucraina, România și Bulgaria). otrivit unei asemenea înțelegeri de tip Yalta, SUA își va păstra influența în și alianța cu Polonia, precum și, eventual statele baltice și nordice, acum toate membre ale NATO, pe care s-ar putea sprijini în încercarea de a ieși spre Oceanul Arctic. În prezent, administrația Trump negociază, cu un previzibil succes, tratatul nuclear cu Iranul, beneficiind de bunele oficii ale Omanului și de încurajările celorlalte state arabe din Golf, care și-au normalizat relațiile cu urmașii imperiului persan, prin medierea Chinei. Un prim efect al acestei destinderi îl constituie acordul bilateral (deci, fără luarea în considerare a intereselor israeliene) cu rebelii Houthi din Yemen, menit a asigura navelor comerciale sub pavilion american liniștita navigație prin strâmtoarea Bab-el-Mandeb și Marea Roșie. La capătul acestui drum, Orientul Mijlociu va arăta cu totul altfel, iar diminuarea prezenței americane acolo va permite statelor din regiune și le va stimula să aleagă solidaritatea în locul confruntării. Pentru moment se poate consemna nașterea oficială a unei trilaterale Turcia-Azerbaidjan-Pakistan, în timp ce se vorbește despre necesitatea și fezabilitatea unui alt triunghi format din Iran, Turcia și Arabia Saudită. Este de așteptat ca apariția acestora să atragă emergența parteneriatului trilateral aprofundat Rusia-China-India, cu toate constituind structuri de rezistență regionale complementare ale noii ordini globale post-americane. În atare context, SUA are nevoie de pacea cu Rusia ca de aer. Dacă ar obține-o cedând Rusiei o Românie condusă de forțe suveraniste, partenerul său strategic loial, Washingtonul și-ar pierde orice urmă de credibilitate internațională și s-ar putea chiar ca Donald Trump să înfrunte opoziție în Senat. Așa, însă, o Românie „pro-europeană” în sensul de anti-trumpistă, care a dat parteneriatul strategic cu SUA pe parteneriatul cu statul subteran american și ramura sa macroniană, poate fi oricând livrată Moscovei. Cu atât mai mult cu cât în timp ce Trump face pace cu Rusia, România se adâncește în războiul din Ucraina, în trena Franței.Astfel, victoria globaliștilor ziși pro-europeni și înfrângerea suveranismului românesc (de altfel, încă netestat și destul de confuz), profită actualului locatar al Casei Albe. De ce să fi ieșit atunci în apărarea suveraniștilor români?! Interesele strategice americane obligă.Iată efectele demagogiei și imbecilității etichetate ca „pro-europeană”! Cei care cred că au ales „Europa” spre a nu ajunge în „Rusia”, au acum toate șansele să ducă România pe orbita Rusiei, după ce vor fi consumat deliciile războiului cu aceasta. Halal să ne fie!”, arată Severin, preluat de Cotidianul.Prima parte aici: De ce nu a intervenit Trump în sprijinul suveranismului românesc? (1) […]