Basescu cu Paltonul, intelectualii cu Platonul
Printre zecile de ipostaze pe care ni le infatiseaza Traian Basescu, cea de mecena are parte de o publicitate nemeritat de slaba. Nu stiu de ce se-ncapataneaza lumea sa-l vada exclusiv drept rasist, sexist, intrigant, badaran, sofer in stare de ebrietate, etc. Omul are ditamai meritul si el trece ignorat de presa rea si nerecunoscatoare. Basescu este, nici mai mult, nici mai putin decat patron al artelor. Doar pentru ca nu s-anghesuit nimeni sa-i faca portretul in marime naturala, tinand intr-o mana vreo biserica in miniatura si in cealalta niste suluri de pergamente ori almanahe, nu-nseamna ca-i timpul pierdut.
Primul semn al mecenatului Traian Basescu s-a produs cu ocazia redactarii materialului in baza caruia presedintele a condamnat comunismul. Nici nu ti-a manifestat bine public intentia de a da de pamant cu istoria rosie a Romaniei si de a arunca la cos cincizeci de ani de comunism, ca un palc de istorici si cercetatori s-au si repezit sa-i ofere motivatia. Scena are toate ingredientele unei comenzi lansate de cate-un personaj influent in vremurile de glorie ale artelor. Comanditarul arunca tema pe piata, iar servantii dau fuga sa se conformeze. Daca va e greu sa va ganditi la Lorenzo Magnificul, de pilda, faceti legatura cu piatra aruncata in balta, pe care niste invatati se dau de ceasul mortii s-o scoata.
Tot in postura de mecena a pozat Traian Basescu cand s-a lasat adulat de intelectualii semnatari ai apelului pro-presedinte. Pe nepusa masa, o mana de truditori cu mintea intru binele tarii, cei care si-au asumat rolul de reprezentanti ai intelighentiei romanesti, semnau apelul de mobilizare a natiei impotriva oligarhilor, mogulilor, sogunilor – in fine, toate uneltele lui Gog si Demagog – care voiau sa-l dea jos pe presedintele ales.
Pentru ca demersul zisilor intelectuali sa nu para atat de nepotrivit pe cat era, unul din ziarele dedicate lui Traian Basescu, la fel de oficios precum „Evenimentul zilei”, dar scris mai cu talent – publica in paralel niste materiale numai bune sa apara intr-o publicatie de can-can, auto-moto, VIP, etc. Ziarul „Cotidianul” si-a rezervat in doua randuri deschiderile de pagina pentru a gazdui articole despre nu neaparat cai verzi pe pereti intelectuali, ci despre caii putere pe care creditatii cu materie cenusie la purtator ii hranesc in garaje. Asa am aflat – si scris, de altfel („Acei intelectuali minunati si masinile lor zburatoare”) – despre bolizii cu care posesorii desteptaciunii gonesc dintr-un capat in altul al tarii ori al Europei, acolo unde-i cheama misia de poeti, filosofi ori prozatori angajati.
La nici cateva zile de la fisa tehnica a masinilor intelectualicesti, ziarul „Cotidianul” recidiva si ne livra, tot pe prima pagina si tot in deschidere, „un document exceptional” – ziceau ei – produs de filosoful Gabriel Liiceanu. Carele, daca tacea, ramanea doar filosof, in loc sa se expuna drept infractor la Codul Rutier, in timp ce negociaza, dupa cum insusi domnia sa marturisea, „cu 120-130 de km/h” curbele de pe Valea Prahovei.
Documentul „exceptional” s-a vadit mai degraba o oda exaltata inchinata celor doua masini trasnet? pe care Liiceanu le detine in garaj. Un BMW seria 3, alintat Siegfried, si un Alfa Romeo, botezat patern Marcello. Mult laudatul text era de fapt un plonjon, nu in abisuri filosofice, ci in maruntaiele cutiei de viteze a lui Siegfried, care nu putea iesi mai laudat nici din gura unui agent de reprezentanta BMW.
Siegfried si Marcello sunt, ma gandesc, niste obsesii platoniciene, inspirate din metafora telegutei imaginate candva de Platon drept replica la sufletul omenesc, condus in viata deopotriva de patima si de ratiune. Articolul lui Liiceanu era, de fapt, o addenda tehnica la textul lui Platon despre cei doi bidivii inhamati la sareta vietii. Doar ca acum aveau nume si capacitate cilindrica.
Trimiterile la Platon nu se opresc, insa, aici, dupa cum nici rolul de mecena si comanditar al lui Basescu nu s-a sfarsit odata cu condamnarea comunismului. Aceiasi intelectuali ce semnau apelul s-au reunit din nou sa cugete si sa dea tarii o Constitutie, care s-o faca de ocara pe cea a lui Iorgovan, ca si pe cel pentru care a fost scrisa, vesnicul Ion Iliescu.
Dintre toate asemanarile cu Republica lui Platon, una imi staruie in minte mai abitir decat celelalte. Aceea ce prevesteste ca, in noua oranduire, „regii ce vor deveni filosofi, iar filosofii regi”.
Acum, poate ca nu chiar regi. Dar niste demnitati de directori de edituri, ambasade, institute si alte sinecuri tot o sa prinda cumva.
Vifor Rotar
