Profesorul Ilie Bădescu: Ce ne spune scena cu mulțimi de pe treptele Capitoliului?
Pentru a descifra înțelesurile fazei finale a mitingului pro-Trump de la Washington încheiat cu „intrarea” mulțimilor în Capitoliu, cu toate întorsăturile de după aceea, ar trebui să fixăm rama geopolitică prin care asemenea evenimente devin pe deplin inteligibile.
Altfel totul cade în clasa minoră a instabilității de tip latino-american, la mâna unor interpreți minori, chiar dacă sunt președinți de state sau de guverne.
Narațiunea zilei e cunoscută. Trump își invitase simpatizanții la un miting și aceștia au venit dovedind că, da, există o Americă pro-Trump, că electoratul acestuia nu s-a numărat aritmetic, ci moral (nu e locul unei aprofundări aici). Odată sosite în fața Capitoliului, accesul mulțimilor înlăuntru s-a derulat fără vreun obstacol sever. Din momentul acela au intrat pe scenă, printre simpatizanții lui Donald Trump, și actori mai agresivi, precum se întâmplă întotdeauna în atari situații, ceea ce a și condus la momentul tragic și absolut rgretabil pe care-l cunoaștem.
Interpretarea întorsăturilor survenite a fost operată chiar de către Donald Trump, într-un comunicat, și n-ar fi nimic de adăugat sub acest aspect: „America este și trebuie să fie mereu o națiune a legii și ordinii. Manifestanții care s-au infiltrat în Capitoliu au întinat locul democrației americane. Celor care s-au angajat în acte de violență și distrugere: voi nu reprezentați țara noastră. Iar celor care au încălcat legea: veți plăti”. Lucrurile s-au derulat rapid, cu deznodământul cunoscut, și de aici începe lungul drum al descifrării.
Ceea ce la suprafață seamănă cu scena finală zugrăvită, în alte vremuri, de Caragiale, în adâncime ascunde un înțeles deopotrivă dramatic și nu ușor descifrabil. Scena de pe treptele Capitoliului pare eruptă dintr-o filmografie alegorică în care se adăpostesc înțelesuri ale unei lumi în derivăși ale unei înfruntări în asensiune.
De altminteri, faptul că s-au și precipitat neo-proorocii Așerei să acopere sensul real al unui asemenea eveniment ne arată cât de gravă este provocarea. „Vai, ce rușine !”, au strigat unii de pe multe meridiane. Invadarea Capitoliului e o „pată rușinoasă”, strigă alții din norul mânioșilor, lansând o campanie contra șepcii lui Trump căreea îi găsesc ascendent în glugile conice ale manifestanților KKK.
Alții, chiar din tabăra pro-Trump, regretă naivitatea acestuia mirându-se că acesta n-ar fi înțeles cât de ușor poate fi deviată o mulțime și cât de ușor pot fi fabricate imagini derutante, precum este aceea, de tot scabroasă, a insului cu coarne, de la intarea în Capitoliu, ori aceea, și ea dizgrațioasă, a celui ce stă cu bocancii atârnați pe biroul lui Nancy Pelosi (dacă n-ar exista asemenea imagini, ideea profilului agresiv spre patologic al mulțimii ar rămâne una abstractă).
În realitate, ceea ce s-a întâmplat în ziua de 6 ianuarie 2021 la Washington poate fi tâlcuit prin conflictul a două narațiuni, care adăpostesc două nuclee noetice ale mentalului colectiv. Sunt două povești ale omului și despre om, trăite, povestite și repovestite, mereu și mereu, parcă de o „eternă gură”, cum spune poetul.
Trebuie precizat din capul locului că aceste două narațiuni sunt anterioare actorilor politici de pe scenă și mulțimilor care au venit spre Capitoliu.
Cele două narațiuni vin din vechime ilustrând două moduri de a trăi. Ele pot fi repovestite prin enunțuri referitoare la modul spiritual, economic, politic, familial, personal de viață, de raportare la timp și la veșnicie. Nu e locul să le enumerăm pe toate. Reținem aici pentru lămurire doar enunțurile referitoare la modul spiritual și la cel economic, așa cum sunt ele asumate de cele două narațiuni. Ele au fost denumite cu termeni care nu acoperă pe deplin sensurile lor: conservator și liberal-progresist. Ambele sunt povestiri despre libertate, dreptate, prosperitate și ne învață cum să trăim liberi, cu sufletul și cu trupul. Narațiunea conservatoare definește libertatea ca dimensiune a sufletului. Sufletul poate fi liber chira și atunci când trupul este înlănțuit.
Într-o asemenea viziune, pușcăria veacului este păcatul și măsura libertății omului este eliberarea sufletului din temnița păcatului și din măgura rătăcirilor. În acest scop, omul trebuie să se întoarcă în biserica lui Dumnezeu, a Celui ce ne-a scos din robia morții și ne-a eliberat din închisoarea patimilor, a lui Iisus Hristos, Dumnezeul iubirii.
Pentru lumea care trăiește într-o asemenea narațiune, libertatea este o noțiune sufletească nu trupească. Oricât de prolifică ar fi trăirea trupească și oricât de mare ar fi evantaiul plăcerilor trupești, acestea nu aduc eliberarea sufletului și nici sănătatea trupului. Într-o asemenea povestire, învățătorul căii eliberatoare își are sediul în inima omului. Mintea lui poate rătăci, ba este trimisă în instanța veacului să apere patimile trupului și să-i justifice rătăcirile.
Pentru omul inimii toate exagerările, toate viciile, toate deviațiile de la fire, sunt jandarmii sufletului aflați în serviciul dictaturii trupului. Acești jandarmi însoțesc mintea rătăcită ca să suprime orice revoltă a sufletului și să justifice orice fărădelege începând cu cea mai cruntă, cu fărădelegea lui Irod și anume cu masacrul inocenților în pântecele mamelor. Atât de departe a ajuns eristica avocățească a dictaturii trupului că a convins mamele la cea mai cumplită denaturare a ideii de mamă prin consimțământul la pruncucidere, ba chiar le-a pervertit să creadă că uciderea de prunci este un lucru firesc, pe care sunt în drept să-l solicite.
Și numai în 2020, au fost uciși în pântece 42 000 000 de prunci, la solicitarea mamelor lor. Unde este Rahila în cetatea blestemată, în acest nou Betleem desfigurat de irodul minții ticăloșite, coborâtă în stârnirea diavolească a trupului împotriva sufletului.
Toată bătălia modernă între cele două filosofii, pro-life și pro-choice este ilustrarea modernă a străvechilor narațiuni. Politicile lui D Trump au fost, în genere inspirate de această narațiune, el însuși devenind un personaj vizibil al narațiunii conservatoare. În cealaltă narațiune, competitivă, ni se spune că timpul de aici, cel trecător, este totul și trăirea trebuie să dea satisfacție trupului fiindcă viața este scurtă. Este contra-învățătura bogatului nebun cu jitnițele pline, care își spune sieși: „ai de toate, mănâncă, bea și te veselește”, când deja din umbra sufletului arestat de plăceri și nesimțire răzbate vocea îngerului său: „nebunule, la noapte ți se va lua sufletul”.
Această defluire de mulțimi spre Capitoliu are ceva din „metafora vie” a unui marș al celor ce vin din străvechimea narațiunii conservatoare, oricât de incompletă, de incongruentă va fi fiind povestea vieții lor în raport cu narațiunea prototip. Cele două narațiuni cuprind și două scenarii economice și deci două dezlegări pentru povestea vieții economice la scara lumii, două răspunsuri la întrebarea: cum ar trebui să fie economia lumii pentru ca toți să aibă acces la prosperitate, încât oricât de mult ar avea bogatul nemilostiv să nu cadă în nebunia disprețului față de săracul Lazăr. Așezând trupul în centrul povestirii, rezervând sufletului o poziție subalternă față de trup, cedându-i cel mult un rol slujitor în devenirea trupească a vieții, narațiunea progresivistă crede că trebuie să fie edificată cât de repede o nouă lume, prosperă și puternică, diferită însă de cea întemeiată pe popoare sau națiuni, în care să domnească marile corporații. Această nouă lume seamănă cu „satul planetar” (proorocit de McLuhan), locuit de inși fără popoare, religii fără Dumnezeu, o lume în care trupul e totul iar sufletul nimic.
Ceilalți avertizează că nu este posibilă o nouă lume puternică și armonioasă în condițiile în care multe popoare rămân economic slăbite înlăuntru lor. În care, omul fără de Dumnezeu este spiritual golit pe dinlăuntru, este un om fără de suflet, „cadavru vertical”, cum l-a deslușit Tolstoi prin această metaforă magistrală asupra celui viu trupește dar mort sufletește. Oeconomie globalăputernică și superbogată nu înseamnă și o lume prosperă și pașnică, fiindcă popoarele slăbite n-au pârghii de acces nici la prosperitate și nici la dezvoltare și lor le rămâne doar decepția și revolta.
Ca atare, suveraniștii, de tipul lui Trump și a celor dimpreună cu el, consideră că pentru a atinge obiectivul unei lumi unitare, globale, una pentru toți, trebuie parcursă întâi faza reîmputernicirii economice a popoarelor.
Cum ? Prin stimularea ascensiunii a ceea ce s-ar putea denumi „economia țării”, a întreprinzătorilor locali, a firmelor indigene, în relație de cinstită coabitare cu marile corporații, prin utilizarea inteligentă a unor pârghii, precum politica prețurilor, ori pârghiile fiscale și redistributive etc. (nu e locul să stăruim aici asupra chestiunii economice).
În acest sens, guvernele trebuie să creeze un mediu stimulativ pentru sporirea densității afacerilor indigeneși să adopte politici defensive pentru păstrarea veniturilor în jurul medianei distribuției mondiale. Dacă economiile țărilor lumiisunt revigorate, economia mondială va fi și ea puternică, pacificatoare și deci accesibilă.
În acest sens, trebuie tâlcuită chemarea către „patrioți” ca să acționeze pentru dezvoltarea și prosperitatea propriilor popoare, adică să urmeze calea lor chiar dacă aceea nu se împacă cu cea a globaliștilor. A fost și este o chemare pașnică într-o lume vânturată de turbulențe. Concluzia că viitorul va fi al patrioților nu al globaliștilorinclude, e drept, o premisă cumva milenaristă, în temeiul căreea Dumnezeu nu îngăduie triumful nedreptății nici în lumea de aici.
Enunțul este din aceiași familie narativă cu povestariul pașoptiștilor veacului al XIX-lea care își imaginau un „soare al dreptății” popoarelor. Independent de ce s-a întâmplat în cursa electorală din America (și numai americanii au deplina îndreptățire să formuleze o concluzieîn această chestiune) și deci independent de cine ar fi la Casa Albă, rămâne acest adevăr: pe treptele Capitoliului nu s-au înfruntat doar două forțe și platforme post-electorale, ci două narațiuni, care concurează pentru controlul procesului de modelare a peisajului mental (mindscape) al lumii. De aceea, ziua de 6 ianuarie are o relevanță mondială.
Din punctul meu de vedere, narațiunea, s-o numim deocamdată pro-trumpistă (deși nu Trump este nucleul ei noetic, ci grija, oricât de confuză, pentru starea lumii, asumată pe linie conservatoare de către fostul președinte), nu s-a încheiat pe 6 ianuarie 2021 ci a început pe 6 ianuarie 2021. Ori, mai exact, a intrat de atunci într-o nouă fază. Cu Trump sau fără Trump.
Ilie Bădescu
Sursa: activenews.ro
