9 MAI – ZIUA INDEPENDENȚEI ROMÂNIEI

9 MAI – ZIUA INDEPENDENȚEI ROMÂNIEI

0 26

La data de 9/21 mai 1877 Mihail Kogălniceanu printr-un discurs memorabil, a proclamat independența României în uralele Adunării. Moțiunea a fost votată cu majoritatea de 79 de voturi (au existat doar 2 abțineri). În numele Camerei, C.A. Rosetti, președintele Camerei, rostește următoarele cuvinte: „Camera mulțumită de esplicările guvernuluĭ asupra urmărilor ce a dat votul eĭ de la 29 Aprilie anul curent, ia act de resbelul între România și Turcia, că ruperea legăturilor nóstre cu Pórta și independența absolută a Românieĭ aŭ primit consacrarea lor oficiale”.
Se întâmpla aceasta într-un context geopolitic. Acum 145 de ani în urmă, la 24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei.
La 12 aprilie 1877, România, în baza unei convenţii, a permis trupelor ruseşti să treacă pe teritoriul său în drum spre Turcia, în mare parte, pe podul de cale ferată de la Ungheni, construit recent de marele inginer francez Gustav Eifel. Conform articolului II al Convenţiei de la 12 aprilie 1877, Rusia se angaja „…să menţină şi să facă să fie respectate drepturile politice ale Statului Român, aşa cum rezultă din legile interne şi tratatele existente şi să menţină, şi să apere integritatea actuală a României”. O să vedem ulterior cât vor costa aceste declarații.

După ce Carol I a proclamat Independenţa României (9 mai 1877), armatele româneşti au fost solicitate, în urma înfrângerilor ruseşti, să treacă Dunărea la rândul lor şi să participe la lupte. Armatele ruseşti au asediat Plevna şi au cerut României să trimită întăriri. În scurt timp, armata română mobilizată a trecut Dunărea. La 16 august, la Gorni-Studen, grupul vestic de armate, care asedia Plevna, a trecut sub comanda principelui Carol I al României, secundat de generalul rus Pavel Dmitrievici Zotov şi de generalul român Alexandru Cernat. Turcii au fost respinşi până aproape de Istanbul. După ce şi-a văzut duşmanul înfrânt, ţarul a ameninţat (ca un bun aliat, în pur stil rusesc!!!) cu internarea armatei române slăbită în lupte şi aflată departe de patrie.
Este vorba de armata care nu demult a salvat-o pe cea rusă de la o înfrângere ruşinoasă. Mărul discordiei între foştii aliaţi, deveniţi peste noapte duşmani, a fost acelaşi „colţ uitat” al Basarabiei – Bugeacul. După ce Plevna a capitulat şi armatele ruse au trecut peste lanţul de munţi din faţa Istambulului, Rusia şi-a „amintit” subit de cele trei judeţe sud-basarabene, „pierdute” în urma Războiului Crimeii, şi le-a cerut înapoi de la România într-o formă ultimativă, de parcă aceasta ar fi fost înfrântă pe câmpul de luptă. La această ameninţare a împăratului Rusiei Alexandru al II-lea, în legătură cu protestul vehement al lui Carol I împotriva răpirii sudului Basarabiei, răspunsul domnitorului a fost unul demn: „Spuneţi Împăratului Vostru că armata care a luptat cu atâta vitejie sub ochii săi şi căreia i-a acordat Crucea Sfântului Gheorghe poate fi nimicită dar nu dezarmată”.

Însă obţinând sprijinul marilor puteri europene, Rusia a cedat în privinţa recunoaşterii statului român, însă nu fără a rupe din trupul tânărului stat (şi aşa ciuntit, fără Transilvania şi Bucovina) nou apărut pe harta Europei, judeţele Ismail, Bolgrad şi Cahul. În legătură cu acest trist fapt, domnitorul Carol I scria către tatăl său „E trist când Europa sileşte pe un stat tânăr, dornic de înaintare, care şi-a dovedit tăria şi puterea într-un război sângeros, să cedeze o provincie”. Astfel, România, în calitate de ţară învingătoare, în loc să recupereze o parte din pierderile cauzate de război (sute de sate din sudul României bombardate de turci, zeci de mii de ţărani români supuşi corvoadelor), ea pierde o parte din teritoriul său. În acest sens marele Mihai Eminescu ne avertiza: „A lupta în unire cu ruşii este un act de sinucidere şi de trădare faţă de Europa  ameninţată şi ea de pericolul slav, căci în loc să desfăşoare o activitate modernizatoare în interiorul imperiului ruşii au ochii aţintiţi înafară”, scria marele Eminescu.

Acest moment legat de comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales distrugerile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către ruşi, au produs o distrugere fatală a imaginii vecinului de la răsărit în ochii românilor. În legătură cu aceasta Constantin Bacalbaşa scria: „Din ceasul acesta prietenia românilor pentru Rusia este sfârşită… Ruşii sînt priviţi cu duşmănie…Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.
Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob.

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.