Avem o țară splendidă și nu mai știm cum să scăpăm de ea
România seamănă astăzi cu o casă veche. Ne uităm la pereții crăpați și nu mai vedem icoana din tindă.
În loc să reparăm ușa care scârțâie, înjurăm casa. În loc să aprindem focul, ne plângem că miroase a fum. Și astfel, începem să credem că altă casă, undeva, departe, e mai bună.
„Avem o țară splendidă și nu mai știm cum să scăpăm de ea” nu e o simplă constatare a președintelui Academiei Române(prof. de. IonAurel Pop – n.r.), e bezna în care bâjbâim.
Nu ne mai plac munții noștri, fugim în Austria și Elveția, nu ne mai place Marea Neagră, e mai verde Marea Egee… când nu mai recunoști nimic bun, când nu mai înveți copiii să fie mândri de locul în care s-au născut, patria se subțiază ca un pergament lăsat în ploaie.
Cei care au plecat din România, au făcut-o pentru că au obosit să o tot repare singuri, în timp ce alții o vând la bucată, ca pe un covor vechi dus la târg.
Am ajuns să ne fie rușine să rostim cuvântul „patrie”.
Dar în tăcerea asta rușinoasă se naște un gol: copiii care nu știu cine sunt, tinerii care nu mai au eroi, bătrânii care își dau ultima suflare întrebând „pentru ce am trăit?”
România are pământ roditor, dar luăm grâu din Ucraina. În locul holdelor cresc buruieni și reclame stridente.
Dar solul e încă acolo, plin de putere, așteptând pe cineva să-l iubească și să-l muncească.
Cred că esența patriotismului nu e strigătul din piață, ci șoapta aceea pe care o simți când ești departe și îți dai seama că ți-e dor. Fie și când ești în vacanță.
Atunci, chiar și cei care au fugit, descoperă că țara nu e bagajul de care vrei să scapi, ci rădăcina pe care nu o poți smulge.
România nu trebuie să fie rușinea noastră.
Dacă vrem, poate redeveni demnitatea noastră. Dar asta depinde de fiecare dintre noi: de cum privim această casă veche, ca pe o povară sau ca pe singura noastră moștenire reală.
Autor: Dana Macsim
Sursa: facebook.com
